Infanteria Română, 180 de ani - Statul Major al Forţelor Terestre

Infanteria Română, 180 de ani - Statul Major al Forţelor Terestre

Infanteria Română
– 180 de ani –
Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei
Bucureşti – 2010
REFERENŢI ŞTIINŢIFICI:
General-maior dr. Nicolae N. ROMAN
General de brigadă Mihai CIUNGU
COLECTIVUL DE AUTORI:
Col.dr. Adrian STROEA
Col. Nicolae DRAGOMIR
Lt.col. Nicolae IVAN
Mr. Valentin CONDRUZ
COLABORATORI:
Col. dr. Mihai NEAG
Col. Petru PAH
Lt.col. Dan BREŞUG
Lt.col. Marian Marcel MARIAN
Lt.col. Adrian PERDUN
Cpt. Aurelian RAŢIU
Cpt. Gabriel NICUŞAN
Cpt. Gheorghe BOBIŢOIU
Cpt. Adrian DUMITRU
Lt. Taul TURIC
Slt. Nadia DINULETE
Prof. Bogdan TĂNASE
P.c.c. Elisabeta PREDA
Muzeul Militar Naţional
Cercul Militar Naţional
Redactor: Florentina POPESCU
Tehnoredactare:
MM. Cătălin PĂDURARU
Plt. Aurelian RATIŞ
P.c.c. Adriana SANDU
Corector: Elena COŢOFANĂ
ISBN – 978-606-524-071-1
Editură recunoscută de către C.N.C.S.I.S.
2
Lucrarea este dedicată memoriei tuturor eroilor infanterişti
şi militarilor din celelalte specialităţi ale armei INFANTERIE
care s-au jertfit pentru ţară şi celor care şi-au dedicat întreaga
activitate modernizării Infanteriei Române
3
CUPRINS
Pag.
PREFAŢĂ ................................................................................................ 7
CUVÂNT ÎNAINTE ............................................................................... 11
Capitolul I – INFANTERIA ROMÂNĂ MODERNĂ ............................ 17
I.1. Infanteria - atestarea ca armă ................................................. 17
I.2. Infanteria română între 1830-1914. ........................................ 18
I.3. Infanteria română în Primul Război Mondial ........................ 24
I.4. Infanteria română în al Doilea Război Mondial ..................... 25
I.5. Infanteria română în perioada 1945-1989 .............................. 27
I.6. Infanteria română în perioada 1989 - 2010 ............................ 29
I.7. Organizarea şi dotarea actuală a structurilor de infanterie ..... 36
Capitolul II – SPECIALITĂŢILE ARMEI INFANTERIE..................... 39
II.1. Vânătorii de Munte ............................................................... 39
II. 2. Paraşutiştii militari ............................................................... 44
II.3. Informaţii şi Cercetare .......................................................... 47
II.4. Poliţia Militară ...................................................................... 52
II.5. Regimentul ............................................................................ 57
Capitolul III – PARTICIPAREA STRUCTURILOR DE INFANTERIE
LA MISIUNI MULTINAŢIONALE ÎN AFARA
TERITORIULUI NAŢIONAL ....................................... 63
III.1. Generalităţi privind participarea forţelor româneşti la misiuni
multinaţionale în afara teritoriului naţional ......................... 64
III.2. Scurtă descriere a principalelor zone din teatrele de operaţii în
care au acţionat structurile de infanterie .............................. 66
III.3. Participarea infanteriei la operaţiile multinaţionale în teatrele
de operaţii ............................................................................ 78
III. 4. Cronologia participării infanteriei la misiuni internaţionale ........81
III.4.1. Participarea la misiunile din Angola............................. 81
III.4.2. Participarea la misiunile din IRAK ............................. 95
III.4.3. Participarea la misiunile din teatrul de operaţii
AFGANISTAN ........................................................... 115
5
Capitolul IV – ÎNVĂŢĂMÂNTUL MILITAR ÎN ARMA INFANTERIE ..133
IV.1. Pregătirea ofiţerilor de infanterie ...................................... 133
IV.2. Pregătirea subofiţerilor de infanterie................................. 140
IV.3. Scurtă incursiune în istoria şi evoluţia structurilor militare
de învăţământ din Forţele Terestre Române în cadrul cărora
se formează şi se pregătesc infanteriştii ............................. 146
IV.3.1. Centrul de Instruire pentru Infanterie şi Vânători de Munte ..147
IV.3.2. Baza de Instruire pentru Vânători de Munte ............... 185
IV.3.3. Centrul de Instruire pentru Operaţii Speciale „General-maior
Grigore Baştan“ ........................................................... 192
Capitolul V – INSTRUCŢIA ŞI EXERCIŢIILE .................................. 193
V.1. Instrucţia .............................................................................. 193
V.2. Exerciţiile ............................................................................ 225
Capitolul VI – TENDINŢE PRIVIND MODERNIZAREA ARMEI
INFANTERIE ............................................................... 228
VI.1. Maşina de luptă a infanteriei MLI-84M „Jderul“ .............. 229
VI.2. Sistemul de rachete antitanc portabil................................. 235
VI.3. Sistemul de luptă individual avansat (SLIA) .................... 235
VI.4. Aparatură optică şi optoelectronică ................................... 236
VI.5. Echipament de protecţie balistică individual..................... 236
ANEXE ................................................................................................. 239
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ............................................................ 287
6
Şeful Statului Major al Forţelor Terestre
General-maior dr. Dan GHICA-RADU
PREFAŢĂ
Lucrarea de faţă nu are pretenţia şi nici nu se doreşte a fi o „Istorie a
Infanteriei române”, ci un pios omagiu adus memoriei nesfârşitelor jertfe de
sânge aduse de infanteriştii români, din trecut şi din prezent, pentru apărarea
valorilor naţionale fundamentale ale ţării, pentru creşterea prestigiului
Armatei Române în rândul armatelor moderne, prin participarea la misiuni
în afara teritoriului statului român. Totodată lucrarea exprimă recunoştinţa
adusă infanteriştilor care şi-au adus contribuţia la modernizarea armei de-a
lungul timpului.
Cartea se adresează unui cerc larg de cititori, militarilor de toate
gradele, de toate armele şi specialităţile militare, dar în mod deosebit
infanteriştilor.
Afirmaţia lui Nicolae Bălcescu - precursorul gândirii militare
româneşti, că "Pedestrimea, această armă a bătăliei era dispreţuită în Europa
când românii simţiră importanţa ei şi îşi organizează pedestrimea lor",
stă drept argument că, infanteria împreună cu celelalte genuri de arme şi
specialităţi militare, este legată, indisolubil, de istoria poporului român.
Impresionaţi de rolul precumpănitor al infanteriei pe câmpul de luptă
unii teoreticieni militari au numit-o nu fără temei “REGINA BĂTĂLIEI”.
Infanteria a străbătut istoria odată cu poporul român, contribuind
decisiv la apărarea spaţiul etnic, de care strămoşii nostrii s-au simţit
7
indestructibil legaţi, considerându-l un loc sacru, dat lor de Dumnezeu
pentru vieţuire.
De-a lungul existenţei Armatei Române, infanteria ocupă locul
principal, fiind arma cea mai veche, cea mai numeroasă ca efective, cu cea
mai mare contribuţie şi cu cele mai grele jertfe de sânge în lupta pentru
apărarea gliei strămoşeşti, pentru libertatea, independenţa şi unitatea
naţională a poporului român.
Un moment de referinţă în devenirea istorică a armei l-a reprezentat
Tratatul de la Adrianopol, încheiat la 2 septembrie 1829 în urma războiului
ruso-turc, ţările române au primit dreptul de a avea şi organiza un număr de
gărzi înarmate permanent, ceea ce însemna de fapt armata permanentă.
Astfel, la 30 aprilie 1830 s-au pus bazele constituirii Infanteriei
Române Moderne, ca armă de sine stătătoare prin hotărârea „formăruirii
în Valahia a şase batalioane pedestrime şi şase escadroane călărime a străjii
pământeneşti”1, din care s-au înfiinţat 3 Regimente Mixte la Bucureşti,
Ploieşti şi Craiova. În acelaşi timp, în Moldova, la Iaşi, s-au constituit un
batalion de pedestrime şi un escadron de călărime care au format, mai târziu,
Regimentul Mixt.
Infanteria s-a bucurat permanent de un imens şi binemeritat prestigiu,
câştigat printr-o istorie glorioasă prin participarea la toate marile bătălii
din istoria poporului român. Patriotismul infanteriştilor a fost confirmat pe
deplin de jertfele de sânge care au asigurat apărarea leagănului strămoşesc.
Arma Infanterie, armă cu tradiţii la români, este cea din care s-au
constituit specialităţile militare vânători de munte, paraşutişti, cercetare şi
mai nou poliţia militară, este o contribuţie decisivă la dezvoltarea ideii şi
conceptului de „Armată Terestră”, ca parte integrantă şi majoritară a Armatei
României.
Având în vedere noile realităţi ale câmpului de luptă modern, infanteria
română parcurge un complex proces de transformare. Acest proces vizează
toate palierele: resurse umane, concepţie de instrucţie, dotare şi înzestrare
Prin Tratatul de la Adrianopol, încheiat între Rusia şi Turcia, la 2 septembrie 1829, s-au
acordat unele drepturi popoarelor balcanice în detrimentul Turciei. Într-un articol special
al Tratatului se stipula dreptul Principatelor Române de a-şi înfiinţa propriile armate.
Administraţia Principatelor Române a fost încredinţată generalului Pavel Kisellef, în timpul
căruia au fost elaborate Regulamentele Organice, puse în aplicare în 1831, în Muntenia
şi în 1832 în Moldova (Ştefan Pascu, Liviu Maior, op cit.; mr. I Popovici, Organizarea
Armatei Române, Roman, 1910; George Lahovari, Hîrtii vechi, Bucureşti, 1903).
1
8
cu sisteme de luptă în concordanţă cu nevoile actuale ale luptătorului şi cu
cerinţele de capabilităţi ale structurilor militare de infanterie.
Gradul de implicare a infanteriştilor în ansamblul actualelor acţiuni ale
Forţelor Terestre Române, pentru participarea la îndeplinirea angajamentelor
asumate de România, este decisiv, prin locul, rolul şi misiunile încredinţate
în raport cu principalii factori de risc la adresa Alianţei Nord-Atlantice şi,
implicit, la adresa securităţii României.
Astăzi, infanteria reprezintă componenta principală a Forţelor Terestre
şi are misiunea de a executa operaţii decisive, independent sau în cooperare
cu celelalte arme, în orice zonă şi pe orice direcţie.
În prezent această armă este organizată şi pregătită astfel încât să
constituie o forţă credibilă şi descurajantă, capabilă să îndeplinească cu
succes misiunile încredinţate. Chiar dacă astăzi coordonatele războiului
modern ultra digitizat s-au schimbat, infanteria rămâne armă de bază în ceea
ce priveşte controlul şi cucerirea spaţiului de luptă integrat, contribuind
decisiv la obţinerea victoriei.
Prestigiul infanteriştilor români care au luptat şi luptă departe de casă,
în Teatrele de Operaţii din Africa, Balcani, Irak şi Afganistan, cu demnitate,
dăruire şi profesionalism, împreună cu luptători din armate cu tradiţii în
operaţiile de stabilitate şi de sprijin a crescut şi mai mult, acest fapt fiind
recunoscut la nivelul NATO şi coaliţiilor.
Sacrificiile şi memoria infanteriştilor „eroi” din cele mai vechi timpuri
şi până în prezent, care şi-au dat viaţa pentru apărarea fiinţei neamului
românesc şi pentru afirmarea intereselor sale naţionale ne impun respect,
recunoştinţă veşnică şi în acelaşi timp datoria de a-i evoca permanent, cu
orice prilej, în momentele solemne desfăşurate cu ocazia aniversărilor zilei
armei sau a altor evenimente importante.
ŞEFUL STATULUI MAJOR AL FORŢELOR TERESTRE
General-maior dr. Dan GHICA-RADU
9
CUVÂNT ÎNAINTE
INFANTERIA ROMÂNĂ - ARC PESTE TIMP
Începuturile istoriei strămoşilor poporului român, a geto-dacilor ca
parte a neamurilor trace şi a romanilor se pierd în negura timpului. Mărturii
ale istoriei, îndeosebi ale arheologiei, relevă existenţa acestora încă de la
începutul mileniului al II-lea, î.Hr.
Geto-dacii, strămoşii autohtoni, sunt descrişi în izvoarele şi
documentele istorice ca fiind bărbaţi de statură potrivită, mândri, robuşti,
bine legaţi, sănătoşi şi viguroşi. Aceştia locuiau în case de lemn grupate în
sate, unele aşezări fiind înconjurate cu şanţuri şi valuri de pământ sau întărite
cu blocuri de piatră şi bârne în scop de apărare şi erau iscusiţi luptători.
Despre existenţa unei armate a uniunii tribale getice din spaţiul
nord-dunărean se vorbeşte încă din anul 335 î.Hr., când marelui Alexandru
Macedon i s-au opus, la nord de Dunăre , o armată de aproximativ 10.000 de
pedestraşi.
Componenta principală a sistemului militar dacic o constituia ţărănimea,
categorie socială preponderentă, care alcătuia „oastea cea mare”2.
Structura organizatorică
a armatelor lui Burebista şi
Decebal era constituită din
armele de bază: pedestrimea cea mai numeroasă, cavaleria
şi „maşinile de luptă”.
Principala forţă armată a
geto-dacilor şi mai apoi a ţărilor
române a fost pedestrimea,
folosită atât în câmp deschis,
cât şi în zone muntoase şi
pentru apărarea cetăţilor.
Pedestrimea era organizată în cete comandate de un tarabostes.
De remarcat că pentru instruirea trupelor, atât Burebista, cât şi Decebal
au folosit inclusiv instructori romani. Armamentul pedestrimii geto-dacilor
2
Strabon, Geografia.
11
s-a perfecţionat continuu odată cu dezvoltarea mijloacelor de producţie şi cu
acumularea experienţei dobândite în lupte.
Columna lui Traian oferă informaţii grăitoare cu privire la înzestrarea
armatei geto-dace din perioada războaielor daco-romane, ale cărei arme
principale erau: arcul şi praştia - pentru lupta la distanţă, cosorul de luptă
(sica), securea (toporul), sabia curbă (falces), lancea şi suliţele - pentru lupta
corp la corp. Oastea geto-dacă folosea ca principale mijloace de protecţie
pieptare, scuturi şi coifuri.
Primele mari conflicte, menţionate de sursele istorice, în care au
fost angrenaţi geto-dacii au fost războaiele cu romanii din anii 101-102 şi
105-106, când la cârma Imperiului Roman se afla Marcus Ulpius Traianus
despre care Dio Cassius scria că “era un om cu totul deosebit, mai ales prin
simplitatea moravurilor sale”.
Mult mai târziu, după finele primului mileniu, ruinele istorice relevă
renaşterea oştilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic. În cadrul acestora
un loc central l-a ocupat pedestrimea, iscusit folosită în luptă de voievozii
transilvani Gelu şi Menumorut.
În evul mediu pedestrimea română a cunoscut o evoluţie complexă,
sinuoasă şi contradictorie, în strânsă dependenţă cu dezvoltarea socioeconomică şi condiţiile de la fruntariile ţării.
În Moldova, formaţiunile militare, în compunerea cărora pedestrimea
era predominantă, au fost atestate începând din secolul XI, cu prilejul
luptelor duse de ruteni şi pecenegi, împotriva regelui polon Boleslav.
Un loc aparte în istoriografia formaţiunilor militare aparţinătoare unor
comunităţi moldovene, îl ocupă cea referitoare la formaţiunea teritorială din
secolul XIII, constituită în regiunea Bârladului, cu reşedinţa în târgul cu
acelaşi nume.
O concluzie evidentă referitoare la această perioadă o reprezintă
aprecierea conform căreia constituirea şi consolidarea statelor feudale
româneşti au creat condiţii prielnice pentru dezvoltarea formaţiunilor
militare autohtone.
Coloana vertebrală a oştirilor feudale şi factor decisiv în obţinerea
multor biruinţe a fost „oastea cea mare” sau „oastea de ţară”, aşa cum era
denumită în Moldova, bazată pe ridicarea în masă la arme, pentru înfrângerea
invadatorilor.
12
Aceasta era formată prin ridicarea la luptă a tuturor celor apţi să
poarte arme şi exista cu caracter de permanenţă doar „oastea cea mică”,
constituită din cete boiereşti şi din oastea voievodului, insuficientă numeric
pentru apărarea ţării.
Împrejurările istorice vitrege au silit de multe ori poporul român să-şi
întrerupă munca paşnică, să pună mâna pe arme, pentru a-şi apăra dreptul la
existenţă şi libertate.
Spre deosebire de Imperiile Otoman, Habsburgic şi Rus ce-şi
întreţineau armate permanente şi numeroase, la români, pentru apărarea
leagănului strămoşesc pentru majoritatea populaţiei, armata era un fenomen
de conjunctură, de scurtă durată, care avea ca forţă principală a oştirilor
în luptă pedestrimea, organizată pe principiul teritorial. Perioada de glorie
militară a oştirilor lui Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare şi
Sfânt, Vlad Ţepeş, Iancu de Hunedoara şi Ioan Vodă cel Cumplit a contribuit
la afirmarea rolului important al pedestrimii pe câmpurile de bătălie. Sub
conducerea marilor domnitori şi conducători de oşti, pedestrimea română a
luptat şi a contribuit decisiv la apărarea intereselor fundamentale ale naţiunii
române, la existenţă pe aceste meleaguri strămoşeşti.
Nu de puţine ori voievozii şi domnitorii români, în funcţie de nevoile
luptei împărţeau pedestrimea în grea şi uşoară.
Principalele arme ale oştirii din vremea lui Basarab I, Mircea cel Bătrân,
Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul erau: pedestrimea - cea mai numeroasă,
cavaleria şi artileria. Infanteria era constituită din următoarele categorii:
infanteria uşoară (constituită din lăncieri, suliţaşi, luptători cu arme de foc
individuale şi arbalete) şi infanteria grea (formată din luptători înzestraţi cu
săbii scurte, scuturi, căşti de fier, cămăşi de zale). Cea mai veche structură
militară cu caracter permanent este Steagul, numit uneori şi Sută, care avea
efective de 60-70 de oameni. La nivel de judeţ exista Căpitănia.
Comandantul suprem, care decreta mobilizarea oştirii era voievodul
care putea delega temporar puterea pe timpul luptelor Marelui Spătar (în Ţara
Românească) respectiv Hatmanului (în Moldova). Celelalte structuri militare
aveau în frunte logofeţi (în Moldova) şi pârcălabi (în Ţara Românească).
Dorobanţii erau comandaţi de Marele Agă, iar călăraşii de Marele Căpitan.
Alte categorii de oşteni erau conduse de diferiţi dregători de la curte: vătafii,
căpitanii, iuzbaşii, hotnogii, ceauşii, chihaielele şi stegarii.
13
Principalele mijloace de luptă din dotarea pedestrimii medievale
româneşti au fost: arcul cu săgeţi, arbaleta, praştia, suliţa, măciuca (ghioaga),
halebarda, săbia, secera cu coadă lungă, coasa, toporul. Mai târziu cu secolul
al XV-lea au apărut şi armele de foc numite puşci, bombardă manualis
sau pixis manuali. Începând cu secolul al XVI-lea au fost întrebuinţate
archebuzele şi muschetele. Ca echipamente de protecţie pedestrimea folosea
platoşe, cămăşi cu zale şi coifuri metalice (boierii şi o parte din curteni), cei
mai mulţi folosind o îmbrăcăminte specială din in.
Un loc aparte în istoria infanteriei îl ocupă anul 1830, când la
30 aprilie, prin înfiinţarea în Ţara Românească a două batalioane de
pedestrime şi escadroane de călărime şi în Moldova a câte unui batalion de
pedestrime şi un escadron de călărime s-au pus în fapt bazele constituirii
infanteriei române moderne, ca armă de sine stătătoare.
Un rol important în devenirea infanteriei l-a avut Alexandru Ioan
Cuza, în anul 1866, ca urmare a reorganizării iniţiate de acesta, armata
Principatelor Unite dispunea de şapte regimente de infanterie şi de trei
batalioane de vânători, cu un total de 80 companii. Vechiul armament de
infanterie, degradat şi învechit a fost înlocuit cu arme noi de provenienţă
franceză.
În această perioadă modernizarea instituţiei militare a vizat şi
învăţământul militar. Acesta s-a dezvoltat corespunzător cerinţelor vremii.
Înfiinţarea Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie, care şi-a deschis
cursurile în Bucureşti în prezenţa domnitorului Cuza pe 20 septembrie 1862,
a reprezentat începutul învăţământului specific în armă.
Întreaga evoluţie a infanteriei române a fost strâns legată de Războiul
de Independenţă din anul 1877 şi cele două conflagraţii mondiale care au
urmat. Se poate aprecia că aceste trei războaie, cu perioadele premergătoare
şi ulterioare lor, constituie etape distincte în existenţa infanteriei, fiecare
marcând progrese evidente în procesul evolutiv al acesteia.
Infanteria a participat cu toate forţele sale în Războiul de Independenţă
din 1877-1878. Din totalul de 57.000 militari ai Armatei de Operaţii,
procentul de reprezentare al infanteriei pe teatrul de acţiuni militare a fost
de peste 80%. În consecinţă, infanteria a plătit cel mai mare tribut de sânge,
procentul pierderilor fiind de 91,9% din totalul pierderilor înregistrate.
La intrarea României în Primul Război Mondial infanteria mobilizată
la 15 august 1916 totaliza 20 de divizii cu 366 batalioane, ceea ce a constituit
14
aproximativ 80% din forţele care au participat la Războiul de reîntregire a
neamului.
Odată cu reorganizarea Armatei Române din anul 1917, s-a adoptat
principiul de a se organiza şi înfiinţa numai atâtea mari unităţi şi unităţi de
infanterie, câte se puteau dota cu armamentul şi tehnica militară existente,
asigurându-se efectivele şi armamentul impuse de un război de durată. S-a
avut în vedere ca cele 10 divizii de infanterie rămase în urma reorganizării,
să aibă o structură organizatorică identică, iar forţa lor combativă să fie
comparabilă cu cea a diviziilor inamicului.
În perioada interbelică, în cadrul procesului de modernizare şi
înzestrare a infanteriei, s-a trecut la înlocuirea armamentului uzat şi cu
caracteristici tehnico-tactice depăşite cu armament nou la acea dată.
La 22 iunie 1941, infanteria română s-a angajat în epopeea reîntregirii
graniţei de est a ţării cu 12 divizii de infanterie ale căror efective oscilau
între 13.000-15.000 militari. La acţiunile militare din est, între 22 iunie 1941
şi 23 august 1944 în cadrul celor două armate române (3 şi 4) au acţionat
21 divizii de infanterie, reprezentând peste 2/3 din forţele trupelor de uscat
angajate în luptă.
După 23 august 1944, infanteria română a avut o contribuţie
hotărâtoare la operaţia de acoperire din 11-20 septembrie 1944; zdrobirea
ofensivei inamicului din Podişul Transilvaniei, Crişana şi Banat şi eliberarea
părţii de nord-vest a României; la acţiunile de luptă desfăşurate pe teritoriul
Ungariei (operaţiile "Debreţin" şi "Budapesta") în perioada 7 octombrie
1944 - 15 ianuarie 1945. Reuşita acţiunilor de luptă desfăşurate pe teritoriul
Cehoslovaciei (operaţiile de pe râurile Hron şi Morava, de la Zvolen-Banska
Bistrica, pentru cucerirea munţilor Tatra şi Carpaţii Albi) în perioada
18 decembrie 1944 - 12 mai 1945.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, infanteria şi-a perfecţionat
structurile organizatorice, înzestrarea luptătorilor, subunităţilor, unităţilor
şi marilor unităţi cu armament şi tehnică de luptă moderne din producţia
internă. Totodată a participat la înlăturarea efectelor inundaţiilor din anii
1970 şi 1975 şi a cutremurului din 1977, precum şi la alte activităţi pentru
susţinerea economiei naţionale.
După anul 1990, unele unităţi de infanterie au participat la misiuni
internaţionale pentru menţinerea păcii în diferite zone de pe glob. Astfel în
15
perioada 1995-1999, cele patru batalioane de infanterie, de Căşti Albastre,
au participat în Angola, sub egida O.N.U., la cea mai îndelungată misiune
românească de menţinere a păcii. Efortul ţării noastre pentru participarea la
menţinerea păcii în această ţară a însumat 4.530 de militari. În anul 1997,
în cadrul operaţiunii "Alba" un număr de 400 de militari din batalioanele
de Căşti Albastre, constituiţi în Detaşamentul Român "Sfântul Gheorghe"
a contribuit în cadrul forţei multinaţionale de protecţie din Albania la buna
desfăşurare a acţiunilor umanitare şi la menţinerea păcii în această ţară. De
asemenea, câţiva ofiţeri din arma infanterie au participat la misiuni în calitate
de observatori în Republica Moldova şi la graniţa dintre Irak şi Kuweit, iar
alţi colegi au asigurat paza spitalului de campanie românesc din Somalia.
Din 2003 şi până în prezent, militarii români din B.280 I., B.300 I.,
B. 2 I., B. 341 I., B. 495 I., B. 20 I., B. 26 I., B. 32 I., B. 811 I., B. 812 I. şi
B.151 I. şi-au îndeplinit şi îşi îndeplinesc şi astăzi cu demnitate, dăruire şi
profesionalism misiunile încredinţate, în Afganistan, Irak şi Kosovo.
Urmând un lung proces evolutiv firesc, s-a acumulat o bogată
experienţă pe linia reorganizării infanteriei sub toate aspectele. În prezent,
această armă este concepută şi organizată potrivit principiilor luptei armate
moderne şi doctrinei noastre militare, astfel încât să constituie o forţă
credibilă şi descurajantă, arma cu cea mai mare pondere în Forţele Terestre
Române.
Avem convingerea că în prezent modernizarea Armatei României, în
raport cu realităţile şi cerinţele spaţiului de luptă integrat modern, are efecte
benefice asupra acestei importante arme, care va continua să se menţină şi
să se dezvolte ca forţă capabilă să îndeplinească cu succes întregul spectru
de misiuni încredinţate.
16
Capitolul I
INFANTERIA ROMÂNĂ MODERNĂ
I.1. Infanteria - atestarea ca armă
La 30 aprilie 1830, s-a născut INFANTERIA ca armă modernă a
Principatelor Române.
Actul de înfiinţare a infanteriei, ca armă modernă, în Muntenia,
pus în aplicare în anul 1831
Actul de înfiinţare a infanteriei, ca armă modernă, în Moldova,
pus în aplicare în anul 1832
17
Toate cele 4 regimente existente au fost înzestrate cu puşti ruseşti,
model 1809, calibru 17,64 mm. Ofiţerii proveneau din rândurile boierimii,
aceştia primind gradele militare potrivit rangurilor civile.
În cadrul celor patru regimente 76% erau infanterişti, iar 24%
cavalerişti. Efectivul unui batalion de infanterie se ridica la 586 luptători.
I.2. Infanteria română între 1830-1914
Rolul oştirii în ajunul Revoluţiei de la 1848 era să asigure ordinea
internă, cordonul sanitar şi paza frontierelor.
Compunerea armatei în Ţara Românească, din punct de vedere social,
de la înfiinţarea ei (1830) şi până în ajunul revoluţiei de la 1848 nu s-a
schimbat foarte mult, deşi au fost înregistrate progrese în organizarea şi
în pregătirea acesteia. Soldaţii proveneau din rândul ţărănimii, iar cadrele
militare erau formate din boieri de diferite ranguri. Astfel, ofiţerii cu funcţii
de răspundere proveneau din marea boierime, iar cei cu funcţii mai mici din
rândul boierimii mici şi mijlocii.
În luna mai 1848 armata Ţării Româneşti avea un efectiv de
5608 de oameni (87% infanterie şi 13% cavalerie). Infanteria armatei era
constituită în trei regimente.
Schimbările produse în contextul politic, precum şi preocuparea
factorilor de răspundere din conducerea statului şi a armatei au contribuit la
transformările şi progresele înregistrate de infanterie în Ţara Românească în
perioada 1849-1859. În acest sens, trebuie evidenţiat că domnitorul Barbu
Ştirbei a manifestat o grijă deosebită pentru perfecţionarea organismului
militar, orientându-se mai întâi asupra conducerii armatei fiind convins că
astfel va creşte calitatea conducerii şi instruirii trupelor.
În anul 1849 a fost înfiinţat „Sfatul ostăşesc” care se întrunea odată pe
saptămână, sub conducerea domnitorului sau a spătarului pentru a discuta
problemele importante privitoare la conducerea şi organizarea armatei. În
anul 1852, în cadrul Stabului oştirii (organism în care îşi are originea Marele
Stat Major) a fost înfiinţată secţia 4 pentru serviciul contabilităţii, iar în 1856
Stabul a luat denumirea de Departamentul Ostăşesc (Ministerul de Război
de mai târziu).
Infanteria permanentă a Ţării Româneşti. Regimentele acestei arme au
rămas aceleaşi ca număr până la Unirea Principatelor Române. Preocuparea
domnitorului de a asigura cadre militare cu o bună pregătire pentru toate
armele a dat naştere ideii de a înfiinţa o nouă şcoală militară.
18
Altă preocupare a domnitorului Barbu Ştirbei a fost de a asigura o
cât mai bună organizare, înzestrare şi pregătire a formaţiunilor teritoriale de
dorobanţi de judeţe fapt ce a dus la creşterea numărului cetăţenilor purtători
de arme.
Spre deosebire de Ţara Românească, Moldova cu o populaţie mai
puţin numeroasă şi întindere mai redusă, avea o armată cu efective mai mici.
În anii 1849-1859 progresele armatei din Moldova au fost mai importante
decât cele din Ţara Românească. Grigore Ghica, noul domnitor al Moldovei
a iniţiat şi realizat reforme importante vizând conducerea armatei şi
organizarea ei.
În 1852 Inspectoratul din Moldova a primit denumirea de Departament
Ostăşesc, având mai multe secţii (afaceri personale, executivă, casieria),
cărora în 1857 li s-a adăugat secţia intendenţă militară cu componentele
contabilitate, echipament, aprovizionare, asistenţa sanitară.
La urcarea pe tron a lui Grigore Ghica, infanteria Moldovei se
compunea dintr-un singur regiment dispus în garnizoana Iaşi, cu un efectiv
de aproximativ 1800 de oameni, organizat pe două batalioane a câte
899 oameni, totalizând o companie de „grenaderi” şi şase companii de
„muscatiri”.
În anul 1856, batalionul de la Galaţi a fost dislocat la Ismail, iar
batalionul de la Iaşi a fost mutat la Galaţi. Întrucât nevoile de trupe ale
infanteriei erau mai mari, a mai fost înfiinţat un regiment cu două batalioane
(regimentul de infanterie uşoară sau de vânători).
19
Uniforma trupelor de infanterie era făcută după modelul rusesc, având
curele albe purtate peste umăr şi încrucişate peste piept, iar armamentul
consta din puşti ruseşti de calibru 18 mm cu baionete triunghiulare.
Instrucţia trupelor s-a bucurat de o atenţie deosebită din partea
domnitorului şi a colaboratorilor săi. S-au tradus regulamente în limba
română, prin care se arată că infanteria era arma de bază în luptă şi că ei îi
revine rolul principal iar batalionul era unitatea de bază. În cadrul instruirii
trupelor s-au executat în premieră manevre cu arme întrunite (infanterie,
cavalerie şi artilerie).
După Unirea Principatelor Române au început să fie puse în aplicare
măsurile de constituire a unei singure armate, cu o comandă unică, cu instruire
şi dotare identică. Organismul militar a primit din partea domnitorului
Alexadru Ioan Cuza denumirea de Armata Română.
Pentru stimularea sentimentelor
patriotice ale ostaşilor şi pentru
realizarea coeziunii morale a armatei
unice, unităţilor militare li s-au înmânat
drapelele de luptă. Drapelele distribuite
cu această ocazie aveau culorile roşu,
galben şi albastru, cu inscripţia „HONOR
ET PATRIE”, iar deasupra se găsea
acvila romană cu crucea în cioc.
În 1859 s-a înfiinţat Infanteria de
linie, fiecare regiment fiind organizat pe
trei batalioane. În Moldova, regimentul
de muschetari a primit numărul 4, iar cel
Alexandru Ioan - Cuza
de vânatori numărul 5 de linie, ulterior
înfiinţându-se al treilea regiment denumit regimentul al 6-lea de linie.
Potrivit documentelor, prin Înaltul Jurnal al Consiliului de Miniştri din Ţara
Românească din 25 octombrie 1860, s-a înfiinţat un al patrulea regiment de
linie în acest principat cu numărul de ordine al 7-lea de linie. Astfel începând
cu anul 1860, Principatele Unite dispuneau de şapte regimente de infanterie
a câte două batalioane fiecare cu patru companii, totalizând 14 batalioane,
respectiv 56 de companii de linie. La sfârşitul anului 1864 dislocarea
regimentelor de infanterie era următoarea: Regimentul 1 infanterie la Iaşi,
Regimentul 2 infanterie la Craiova, Regimentul 3 infanterie la Ismail,
20
Regimentul 4 infanterie la Bucureşti, Regimentul 5 infanterie la Galaţi,
Regimentul 6 infanterie la Bucureşti, Regimentul 7 infanterie la Ploieşti
şi Batalionul de vânători la Bucureşti. Armamentul infanteriei însuma
10000 de puşti cu percuţie, puşti de infanterie, puşti de cavalerie şi carabine.
Infanteria la 1860
În august 1878 marile unităţi de infanterie au fost dislocate astfel:
Divizia 1, cu Regimentul 1 Infanterie, la Craiova; Divizia 2, Batalioanele 1
şi 2 Vânători, Regimentele 2 şi 3 Infanterie la Bucureşti; Divizia 3 cu Batalionul 3
Vânători şi Regimentul 6 Infanterie la Galaţi; Divizia 4 cu Regimentul 8
Infanterie la Iaşi. Pentru Dobrogea au fost destinate Batalionul 4 Vânători
şi Regimentele 4, 5 şi 7 Infanterie, toate aceste unităţi intrând în subordinea
Comandamentului Diviziei 3 Infanterie.
Infanteria la 1870
21
Efectivele trupelor de infanterie care au fost menţinute după războiul
de indepenţă au fost de 24 de ofiţeri şi 446 gradaţi şi soldaţi la Batalionul de
Vânători şi de 44 de ofiţeri, un funcţionar civil şi 924 de gradaţi şi soldaţi la
Regimentul de Infanterie.
Aşadar, efectivele infanteriei permanente erau de 448 de ofiţeri, 8
funcţionari civili şi 9176 de gradaţi şi soldaţi. În acelaşi buget fuseseră
prevăzute 16 regimente de dorobanţi cu un efectiv de 528 de ofiţeri şi
36755 trupă. Fiecare regiment de dorobanţi dispunea în medie de 33 de ofiţeri.
În bugetul Ministerului de Război în anul financiar 1880–1881 ca
urmare a reorganizării s-au prevăzut următoarele efective: 4 batalioane de
vânători şi 4 regimente de infanterie cu un total de 356 de ofiţeri, 9 funcţionari
şi 9176 soldaţi; Dorobanţii urmau să se constituie în 30 de regimente având
810 ofiţeri şi 64152 soldaţi. Regimentele de infanterie şi dorobanţi erau
organizate pe câte 2 batalioane a câte 4 companii iar batalioanele de vânători
având de asemenea 4 companii.
În 1880 Infanteria română dispunea de 8 regimente de infanterie,
30 de regimente de dorobanţi şi 4 batalioane de vânători însumând un total
de 80 de batalioane. În anul 1883 au fost înfiinţate “Comitetele Consultative
pentru infanterie şi cavalerie” care aveau sarcina de a rezolva problemele
referitoare la organizarea, serviciul, regulamentele, disciplina, instrucţia,
echipamentul şi regimul de administrare interioară”.
Începând cu data de 1 Aprilie 1883 în locul comandamentelor
diviziilor teritoriale desfiinţate a apărut Corpul de Armată Activ care avea în
organică 2 divizii de infanterie, o brigadă de călăraşi, o brigadă de artilerie,
1 batalion de geniu, un escadron de tren şi serviciile necesare. Divizia de
infanterie avea în compunere 1 batalion de vânători, 1 regiment de infanterie,
4 regimente de dorobanţi, unităţi de alte arme. Tot prin legea din 1882 s-a
instituit brigada de infanterie ca mare unitate tactică permanentă, fiecare
divizie având câte 2 brigăzi.
În anul 1883 oştirea română dispunea de următoarele mari unităţi
şi unităţi de infanterie: 9 divizii, 16 brigăzi, 8 regimente de infanterie,
4 batalioane de vânători şi 32 de regimente de dorobanţi. Prin legea bugetară
din 1889–1890 la fiecare regiment de dorobanţi s-au înfiinţat câte 2 companii
permanente menite să servească drept şcoală pentru formarea de gradaţi.
Efectivul unei companii permanente de dorobanţi a fost de 104 oameni.
22
Începând din anul 1878 reţeaua de instituţii militare de învăţământ
s-a lărgit.
Până în anul 1908 s-a realizat permanentizarea întregii structuri de
infanterie, renunţându-se la serviciul cu schimbul. În baza legii privind
reorganizarea armatei elaborate în acel an s-au adus anumite modificări
structurii organizatorice a oştirii. Durata serviciului sub arme pentru toate
trupele pedestre a fost redusă la 2 ani. Brigăzile de infanterie se compuneau
din câte 2 regimente active şi 1 sau 2 regimente de rezervă. Divizia de
infanterie avea în compunere 2 brigăzi de infanterie, 1 batalion de vânători,
1 brigadă de artilerie, trupe şi servicii auxiliare iar corpul de armată
2-3 divizii de infanterie, 1-2 brigăzi de cavalerie, 1 batalion de pionieri, 1 companie
telegrafie, trupe şi servicii auxiliare. În anul 1909 fiecărui regiment de
infanterie i s-a atribuit câte o secţie de mitraliere a câte 3 piese.
Instituţiile de învăţământ militar din ţara noastră care au pregătit
cadre de infanterie în perioada 1878-1914 au fost următoarele: şcolile fiilor
de militari pregătitoare pentru intrarea în şcoala militară, Şcoala Militară
pentru Infanterie şi Cavalerie, Şcoala Superioară de Război, şcoli pentru
subofiţeri de Infanterie.
Experienţa Războiului de Independenţă şi perfecţionarea tacticii
militare sub influenţa performanţelor noului armament intrat treptat în dotare
au impus elaborarea unor noi regulamente militare. Pentru ca manevra în
câmpul tactic să devină mai uşor de executat şi cu pierderi cât mai puţine
s-a renunţat la dispozitivele în coloană compactă, adoptându-se cele în
formaţie risipită cu eşalonarea forţelor în adâncime. În anul 1885 a apărut un
nou “Regulament asupra exerciţiilor şi manevrelor de Infanterie”. Potrivit
acestui regulament batalionul era organizat pentru luptă pe 4 Companii de
Puşcaşi fiecare a câte 2 Plutoane, a 2 semiplutoane cu câte 2 secţii fiecare.
Regulamentul de bază al Armatei Române în preajma Primului Război
Mondial a fost “Regulamentul Exerciţiilor de Infanterie” editat în 1908.
Potrivit prevederilor acestui regulament, regimentul avea în compunerea
sa 3 batalioane şi 1 companie de mitraliere. Batalionul era organizat pe
4 companii de puşcaşi, a 4 plutoane cu câte a 2 secţii fiecare, organizată pe
3 grupe.
În anul 1912 a luat fiinţă Inspectoratul Infanteriei căruia i-a revenit
sarcina de a asigura mobilizarea, dotarea, instruirea şi conducerea trupelor
din această armă.
23
I.3. Infanteria română în Primul Război Mondial
În vara anului 1914, la izbucnirea războiului Trupele de Uscat erau
organizate în corpuri de armată, divizii de infanterie, brigăzi de infanterie, de
călăraşi şi de artilerie. Unitatea de bază a Infanteriei era regimentul, organizat
pe batalioane, iar acestea pe companii. Fiecare divizie de infanterie avea şi
câte un batalion de vânători. Corpul de armată avea în compunere 2 divizii
de infanterie, o brigadă de călăraşi, un regiment de obuziere, un batalion de
pionieri, o subunitate de transmisiuni şi formaţiuni de servicii. Divizia de
infanterie era organizată pe 2 brigăzi de infanterie, un batalion de vânători,
o brigada de artilerie, o subunitate de transmisiuni şi formaţiuni de servicii,
iar brigada de infanterie avea 2 regimente fiecare a câte 2-3 batalioane şi o
companie de mitraliere cu 4 piese.
La începutul anului 1919 existau 5 corpuri de armată fiecare a câte
2 divizii de infanterie operative, o divizie teritorială şi o brigadă de
călăraşi. Diviziile de infanterie operative erau organizate pe 2 brigăzi a câte
2 regimente de infanterie, 1 batalion de vânători, o brigadă de artilerie cu
2 regimente, elemente neîndivizionate şi servicii. Diviziile teritoriale aveau
în compunere 3 brigăzi de infanterie fiecare a câte 2 regimente.
În 1923 existau 56 regimente de infanterie şi 10 de vânători,
20 regimente de cavalerie şi 54 regimente de artilerie.
În anul 1932 divizia de infanterie avea în organică 1-2 brigăzi de
infanterie fiecare a 2-3 regimente de infanterie, o brigadă de artilerie cu
2 regimente de artilerie, o companie de mitraliere divizionară şi formaţiuni
de servicii. Fiecare regiment de infanterie sau vânători era organizat pe
3 batalioane a 3 companii de puşcaşi şi o companie de mitraliere, efectivul
total ajungând la 1500 de oameni. Batalionul de infanterie avea 4 companii
(2 de puşcaşi, una de ciclişti şi una de puşcaşi cadre). De asemenea, la
diviziile de cavalerie au fost înfiinţate câte un batalion de infanterie uşoară.
În anul 1938 infanteria reprezenta 52% ca pondere în
efectivele Armatei Române, având 28 de regimente de infanterie de
acoperire a câte 2000 de oameni, 36 de regimente infanterie
moto a câte 1000 de oameni, 9 companii de mitraliere a câte
100 de oameni, 12 batalioane de vânători munte a câte 500 de
oameni, 3 batalioane de infanterie uşoară a câte 400 de oameni,
2 regimente care de luptă a câte 500 de oameni şi batalionul de gardă cu
700 de militari. La începutul anului 1938 divizia de infanterie era formată
dintr-o brigadă de infanterie, organizată pe 3 regimente cu câte 3 batalioane
24
şi o brigadă de artilerie cu 2 regimente. Ca unităţi de divizie existau: un
batalion de pionieri, un batalion mitraliere, un escadron cavalerie, o companie
de transmisiuni, formaţiuni de transport şi servicii.
I.4. Infanteria română în Al Doilea Război Mondial
Începând cu luna august 1939 fiecare divizie urma să primească câte
o companie de tancuri şi o baterie de tunuri antitanc.
Regimentele de infanterie aveau următoarea organizare: comanda
regimentului, 3 batalioane a câte 4 companii fiecare (cea de-a 4-a fiind
de mitraliere), o companie specialităţi (pluton de transmisiuni, pluton de
pionieri, secţia de aruncătoare, pluton de cercetaşi călări), o companie de
cercetare şi o companie depozit.
La 22 August 1939 s-a aprobat organizarea infanteriei propusă de
Inspectoratul General al Infanteriei, mai puţin organizarea companiei de
puşcaşi care rămâne în continuare pe 4 plutoane. Urma ca organizarea
propusă pe 3 plutoane pentru compania de puşcaşi să fie experimentată în
lunile septembrie şi octombrie. Experimentul făcut a dus la concluzia că
sistemul ternar integral este corespunzător; s-a redus numărul de plutoane
de la 4 la 3 în compania de puşcaşi, iar un pluton de mitraliere din compania
de mitraliere a batalionului, a fost înlocuit cu un pluton armament de însoţire
(o grupă tun anticar, calibrul 47 mm şi 3 grupe aruncătoare 60 mm). Totodată,
companiei de mitraliere i s-a schimbat denumirea în companie de armament
greu.
La compania de puşcaşi se menţineau puşcaşii grenadieri rămaşi
disponibili în urma desfiinţării unui pluton, ceea ce permitea sporirea
efectivului grupei de luptă de la 13 la 17 oameni. La regiment a luat fiinţă
o companie de armament greu regimentar având comandant, grup de
comandă, pluton de aruncătoare calibrul 81,4 mm (3 grupe cu 6 piese),
pluton tunuri de însoţire a infanteriei (3 grupe cu 6 piese), pluton anticar
calibrul 47 mm (3 grupe cu 6 piese), tren de luptă şi tren regimentar.
În urma schimbărilor ce au avut loc în baza legii din 1940, infanteria
dispunea de următoarele categorii de mari unităţi şi unităţi: divizii de
infanterie; divizii de fortificaţii; brigăzi motomecanizate; brigăzi de infanterie;
grupuri de vânători de munte; regimente de Infanterie; grupuri de vânători
moto; regimente de infanterie-fortificaţii; batalioane de gardă – batalioane de
grăniceri; batalioane de vânători de munte; batalioane de infanterie uşoară;
companii de mitraliere, divizioane şi brigăzi mixte de munte; companii
25
antitanc şi antiaeriene, centrul de instrucţie al infanteriei cu regiment al
centrului; şcoli militare de ofiţeri şi subofiţeri activi şi de rezervă; regiment
care de luptă; centrul de instrucţie motomecanizat cu regimentul centrului.
Infanteria română în Al Doilea Război Mondial
Ofiţerii de infanterie erau pregătiţi în Şcoala Militară de Infanterie de
la Sibiu. Oganizarea şcolii la 15 februarie 1938 era următoarea: comandant;
ajutorul comandantului; adjutant; ofiţer cu informaţiile; birou mobilizare;
ajutor tactic; direcţia de studii; batalion de elevi cu 4 companii de elevi;
compania 1 puşcaşi cu 3 plutoane a 3 grupe; compania 2 puşcaşi cu
2 plutoane a 3 grupe; compania de mitraliere cu 2 plutoane a 2 grupe şi
compania de specialităţi cu 4 plutoane (transmisiuni, observatori, pionieri
şi armament însoţire), fiecare a 3 grupe mai puţin plutonul de armament
de însoţire care avea 2 grupe. Şcoala Militară de Subofiţeri de Infanterie
era organizată pe un batalion de elevi cu 2 companii a câte 3 plutoane şi o
companie de mitraliere şi specialităţi cadre cu 2 plutoane de mitraliere, un
pluton de armament de însoţire şi un pluton de transmisiuni. Dintre cele
16 divizii române participante la luptele din Cehoslovacia 11 au fost de
infanterie adică aproape 70% din totalul participanţilor. Ele au fost grupate
astfel: 4 divizii în compunerea Armatei 1 iar alte 6 divizii făceau parte
din compunerea Armatei a 4-a. Divizia “Tudor Vladimirescu-Debreţin” a
continuat să acţioneze în subordinea unui corp de armată din Armata 53
Sovietică.
26
I.5. Infanteria română în perioada 1945-1989
Imediat după 23 august 1944, după Convenţia de armistiţiu,
semnată la Moscova, în noaptea de 12/13 septembrie s-a constituit „Înaltul
Comandament Aliat” căruia i s-a adăugat în paranteză, sovietic.
Moscova a impus în România, prin Comisia Aliată de Control
(sovietică) controlul administrativ şi militar în majoritatea teritoriului ţării.
După instalarea guvernului dr. Petru Groza la 6 martie 1945, instituţiile
fundamentale ale statului, justiţia, biserica, armata şi şcoala au devenit copii
ale instituţiilor sovietice. Armata a fost supusă unor transformări radicale
din punct de vedere organizatoric şi doctrinar. Procesul de destructurarea
armatei a curpins două etape principale.
Prima etapă, cuprinsă între septembrie 1944 şi 6 martie 1945 a
constat în dezarmarea şi reducerea efectivelor Armatei, s-au desfiinţat
7 comandamente de mari unităţi şi 12 divizii şi peste 160 000 militari români
au fost internaţi în lagărele sovietice. România trebuia să pună la dispoziţia
aliaţilor 12 divizii de infanterie, cu mijloace suplimentare, în vederea
continuării luptei împotriva Germaniei.
A doua etapă, cuprinsă în perioada martie 1945-1948 a constat în
derularea procesului de destructurare a Armatei Române, caracterizat de
„democratizare” distrugerea elitei militare româneşti şi „politizare”.
La 22 August 1945 Divizia “Tudor Vladimirescu-Debreţin” şi Divizia
“Horia, Cloşca şi Crişan” au fost integrate în Armata Română. Faţă de marile
unităţi de infanterie existente, diviziile de voluntari erau organizate după
modelul diviziilor sovietice, pentru a se putea încadra în specificul lucrului
de stat major al marilor unităţi. Ca particularităţi în încadrare şi în structura
organizatorică s-a menţinut funcţia de locţiitor tactic al comandantului,
precum şi aceea de locţiitor al comandantului pentru educaţie, cultură şi
propagandă. De asemenea, spre deosebire de diviziile de infanterie din
Armata Română, diviziile de voluntari aveau în plus în organică câte un
divizion de artilerie antitanc, un batalion de pionieri, o companie de artilerie
antiaeriană şi o companie auto. Regimentele de infanterie aveau subunităţi
de toate armele: batalioane de infanterie, divizion de artilerie, batalion de
aruncătoare calibrul 120 mm, baterie de tunuri calibrul 76 mm, baterie
antitanc de 45 mm, companie de transmisiuni, pluton de pionieri şi pluton
de cavalerie pentru cercetare.
27
Prin acţiunea de reorganizare a armatei s-a efectuat reducerea
efectivelor organismului militar, în primul rând prin desfiinţarea unor unităţi
şi mari unităţi. Astfel, s-a ajuns ca infanteria să dispună de un efectiv de
52065 oameni dintre care 5098 ofiţeri, 572 maiştri militari, 5505 subofiţeri
şi 40890 gradaţi şi soldaţi; o divizie de infanterie avea aproape 4400 de
oameni iar un regiment de infanterie circa 730. Au fost reorganizate şi
şcolile militare de ofiţeri şi subofiţeri activi de infanterie, precum şi Centrul
de Instrucţie al Infanteriei, asigurându-se o mai bună dotare a acestuia cu
armament, tehnică de luptă şi materiale necesare activităţii de pregătire. La
regimentele de infanterie s-a introdus al treilea batalion de infanterie (care
fusese desfiinţat în 1945) şi un divizion de artilerie uşoară, crescând astfel
puterea de izbire, de foc şi de manevră a unităţii.
Potrivit prevederilor legilor 205 şi 206 din Iunie 1947 structura
generală a Armatei Române cuprindea Armata de Uscat, cu efective de
100 de mii de militari, grupaţi în 4 divizii de infanterie, o divizie blindată,
o divizie motomecanizată şi în alte unităţi de diferite arme. Prin noua
organizare efectuată în anul 1947, se poate spune că infanteria română s-a
diversificat în sensul că din 6 divizii de infanterie 2 au fost transformate în
divizie blindată şi respectiv divizie motomecanizată, mărindu-se astfel forţa
de izbire de foc şi de manevră a armatei.
Cea mai importantă acţiune de reorganizare a armatei după război
a fost cea întreprinsă pentru aplicarea prevederilor Tratatului de Pace,
încheiat la Paris la 10 februarie 1947. Astfel, trupele de infanterie au fost
reorganizate potrivit prevederilor Legii 206/1947; în această nouă lege de
organizare a armatei s-a menţinut principiul că „toţi cetăţenii români, fără
deosebire de naţionalitate, de origine, de limbă sau religie – cu excepţia
cazurilor de incapacitate fizică sau morală – sunt supuşi chemării în rândul
Armatei”, urmând ca încorporările să se facă anual, la datele stabilite de
Ministerul Apărării Naţionale. Pentru ca numărul oamenilor încorporaţi şi
instruiţi să nu depăşească efectivele fixate prin Tratatul de pace, s-a prevăzut
ca satisfacerea serviciului militar să se efectueze fie sub arme, în unităţile de
instrucţie, fie ca prisos de contingent.
Durata serviciului militar a fost stabilită la 30 de ani, între 20 până la
50 ani împliniţi (art. 79). Pe timpul serviciului militar cetăţenii puteau face
parte din unul din elementele armatei: activitate, rezervă sau miliţie (art. 80).
28
Durata serviciului militar, la arma infanterie, era stabilită astfel: în
activitate sub arme – 18 luni (un an şi jumătate), în completare – 3 ani
şi 6 luni, în rezervă 15 ani, în miliţie – 10 ani. La articolul 82 era o prevedere
care venea în sprijinul pregătirii soldaţilor, în sensul că “cel puţin timp de
şase luni de serviciu sub arme, recrutul nu va putea fi întrebuinţat în nici un
serviciu în corp, ci va rămâne numai la front, pentru a putea primi instrucţia
tehnică a armei sau specialităţii la care a fost repartizat”3. Prin Decretul
nr. 44/992 din 28 mai 1948, articolele 79 şi 81 ale Legii 206/1947 s-au
modificat. Durata serviciului militar a fost stabilită la 29 de ani, respectiv
de la 21 la 50 de ani, serviciul în activitate sub arme era de 2 ani şi pentru
infanterie4.
În mai 1955, s-a constituit Tratatul de la Varşovia, iar situaţia Armatei
Române s-a schimbat considerabil. Din armata mică, traumatizată şi umilită
de ocupantul sovietic, cu o capacitate operativă foarte scăzută, în 1955
devenise o importantă „armată aliată”, membră fondatoare a tratatului nou
înfiinţat, deşi în ţară încă mai era regimul de ocupaţie militară sovietică.
Comandamentul unificat, ce s-a constituit în cadrul acestia, a devenit organ
principal prin care se realiza cooperarea militară în cadrul Tratatului. Acesta
a acţionat pentru unificarea întregului sistem de organizare, înzestrare şi
pregătire după modelul sovietic.
După 1956 şi până în anul 1989, infanteria şi-a perfecţionat structurile
organizatorice, înzestrarea luptătorilor, subunităţilor, unităţilor şi marilor
unităţi cu armament şi tehnică de luptă moderne din producţia internă, în
procent de peste 95%. Concomitent a desfăşurat pregătirea pentru luptă
şi a participat în mod firesc la combaterea efectelor inundaţiilor din anii
1970 şi 1975 şi a cutremurului din 1977, dar şi la alte activităţi în economia
naţională.
I.6. Infanteria română, în perioada 1989 - 2010
În conformitate cu Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M.102
din 30.07.1990, începând cu 01.08.1990, Comandamentul Infanteriei
şi Tancurilor s-a reorganizat în Comandamentul Trupelor de Uscat,
în compunerea căruia au intrat: Direcţia Tehnică de Tancuri şi Auto;
3
4
„Monitorul Oficial”, partea I, nr.141 din 14 iulie 1947, p.5126.
Ibidem, nr. 124 din 31 mai 1948, p.4728.
29
Inspectoratul General al Infanteriei şi Vânătorilor de Munte; Inspectoratul
General al Blindatelor; Inspectoratul General al Artileriei; Inspectoratul
General al Geniului; Inspectoratul General al Protecţiei Antichimice;
Inspectoratul General al Apărării Antiaeriene a Trupelor de Uscat.
Ulterior în baza Ordinului general al ministrului apărării naţionale nr. 24
din 30.08.1993, Comandamentul Trupelor de Uscat s-a transformat în Statul
Major al Trupelor de Uscat, având în subordine armate de arme întrunite,
instituţiile de învăţământ şi formaţiuni de diferite arme subordonate direct.
Începând cu data de 11.04.2000, în baza Hotărârii Consiliului Suprem
de Apărare a Ţării nr. S 8, referitoare la "PLANUL - CADRU PRIVIND
PROCESUL DE RESTRUCTURARE ŞI MODERNIZARE A ARMATEI
ROMÂNIEI", Statul Major al Trupelor de Uscat a fost denumit în Statul
Major al Forţelor Terestre.
În etapa actuală, Forţele Terestre, din cadrul cărora fac parte marile
unităţi şi unităţile de infanterie, constituie categoria de forţe de bază a
Armatei României.
Menţinerea capacităţii de luptă a structurilor de infanterie subordonate
Statului Major al Forţelor Terestre, în prezent şi în viitor, simultan cu
transformarea lor într-o forţă militară pentru secolul XXI, cere un efort
cumulativ pe termen lung, de timp şi resurse. În acest context, structurile de
infanterie din Forţele Terestre vor continua să fie puse în faţa dificilei decizii
de a menţine permanent echilibrul constant între cerinţe şi resurse.
Prin alocarea resurselor necesare şi punerea în aplicare a noii concepţii
de restructurare, structurile de infanterie din Forţele Terestre ale Armatei
României vor deveni, mai mult ca oricând în istorie, organisme militare
moderne, cu o capacitate operaţională similară structurilor de infanterie
din armatele ţărilor europene şi din cadrul NATO, avansate din punct de
vedere militar, flexibile, suple şi dinamice, apte să dea o ripostă eficace
oricărei agresiuni armate la adresa securităţii României şi de a-şi îndeplini
cu profesionalism misiunile ce le revin.
Principalele mari unităţi de infanterie subordonate Statului Major al
Forţelor Terestre sunt Divizia 1 „Dacica” şi Divizia 4 Infanterie „Gemina”
cu brigăzile şi batalioanele de infanterie subordonate.
30
Divizia 1 Infanterie „DACICA”.
Aceasta este o mare unitate de luptă, subordonată Statului Major
al Forţelor Terestre, structură propusă a fi dislocabilă, care asigură
instruirea pentru menţinerea şi dezvoltarea nivelului de operaţionalizare
a comandamentului, marilor unităţi şi unităţilor subordonate în vederea
participării la apărarea naţională sau colectivă în cadrul N.A.T.O., la acţiuni
de menţinere şi impunere a păcii în teatrele de operaţii externe în subordinea
comandamentelor internaţionale, iar în situaţii de criză şi la război la acţiuni
militare în sistem integrat, pe teritoriul naţional sau în afara acestuia.
Divizia 1 Infanterie „DACICA” are în compunerea sa următoarele
mari unităţi şi unităţi de infanterie: Brigada 282 Infanterie Mecanizată (cu
Batalionul 280 Infanterie şi Batalionul 300 Infanterie) Brigada 1 Infanterie
Mecanizată (cu Batalionul 2 Infanterie şi Batalionul 495 Infanterie),
Brigada 2 Infanterie (cu Batalionul 20 Infanterie, Batalionul 22 Infanterie şi
Batalionul 26 Infanterie) şi Brigada 9 Infanterie Mecanizată (cu Batalionul
341 Infanterie şi Batalionul 911 Infanterie).
Scurt istoric al Diviziei 1 Infanterie „DACICA”
Divizia 1 Infanterie „DACICA” este continuatoarea tradiţiilor Armatei 1.
Ordinul nr. 37 din 16 august 1916 constituie actul de naştere al "Armatei 1
de operaţii" care avea în compunere, la început, Corpul 1 Armată, Diviziile
11, 12 şi 13, Detaşamentul OLT- LOTRU, iar la comandă pe generalul de
divizie Culcer Ioan.
În perioada august 1916 - mai 1918, Armata 1 română a participat la
Primul Război Mondial. Comandamentul Armatei 1 şi forţele din compunere
sunt nevoite, cu dificultăţi enorme şi în faţa unui inamic superior numericeşte
şi tehnic, cu o experienţă de război apreciabilă, să organizeze aliniamentele
de apărare de pe Carpaţi, angajând memorabile lupte de apărare din valea
JIULUI şi de pe valea OLTULUI.
În cursul iernii şi primăverii anului 1917 s-a realizat reorganizarea
Armatei Române potrivit învăţămintelor şi cerinţelor rezultate din experienţa
războiului, iar în luna iunie 1917 forţele române din Moldova, reorganizate
în spatele frontului, au fost constituite într-o armată - Armata 1 - şi introduse
în eşalonul întâi, pe Siretul inferior, în sectorul Nămoloasa, din Poarta
Focşanilor, între armatele a 4-a şi a 6-a ruse.
31
Un alt moment important din istoria Diviziei 1 l-a reprezentat anul
1939 când, în conformitate cu Ordinul Marelui Stat Major, nr.1/1939, s-a
constituit Armata 1 având cartierul general la CLUJ, începând cu data de
22.03.1939.
Armata 1 - comandată de generalul de corp de armată Nicolae
MACICI - a primit în subordine toate marile unităţi (10 divizii), formaţiunile,
centrele de instrucţie şi şcolile militare dislocate atunci în TRANSILVANIA,
CRIŞANA şi BANAT, precum şi trupele de grăniceri.
În perioada următoare, Armata 1 a participat la cel de-Al Doilea
Război Mondial, inclusiv la operaţia din HORN şi MORAVA – cea mai
amplă dintre toate operaţiile executate de cele două armate române pe
teritoriul cehoslovac. Procesul postbelic de reorganizare a Armatei Române,
a impus elaborarea de către adunarea deputaţilor în anul 1947, a "Legii
nr. 205 pentru organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale" şi
a "Legii nr.206 pentru organizarea armatei". În baza acestor acte normative,
în iunie acelaşi an, se creează ca structuri organizatorice, 4 regiuni militare,
Armata 1 încetând să existe ca structură, conform Ordinului Marelui Stat
Major, nr. 40.500 din 02 iunie 1947, începând cu 05 iunie 1947.
Începând cu 05.04.1980, pe baza aprobării Consiliului Apărării,
menţionată în protocolul nr. C. A. 004 al şedinţei din 06 februarie, transmisă
cu Ordinul General al ministrului apărării naţionale nr.008 din 02 aprilie
1980, Armata a 2-a având comandamentul în garnizoana BUCUREŞTI şi-a
schimbat denumirea în Armata 1 cu sediul în garnizoana BUZĂU.
Perioada 1990-2000 a fost marcată de preocupări stăruitoare pentru
organizarea şi desfăşurarea întregului proces instructiv-educativ pe
coordonatele ce rezidă din misiunile ce revin armatei, stipulate în Constituţia
României şi Legea apărării naţionale, a instrucţiunilor şi ordinelor ce
reglementează activitatea de pregătire a armatei la pace, în situaţii de criză
şi la război.
La 1 august 2000, Armata 1 s-a transformat în Corpul 1 Armată
Teritorial, continuator al tradiţiilor militare ale Armatei 1.
În paralel cu activităţile desfăşurate în cadrul procesului de reformă a
sistemului militar, comandamentul Corpului 1 Armată Teritorial a organizat şi
desfăşurat într-o concepţie unitară pregătirea comandamentului şi structurilor
subordonate în scopul menţinerii şi perfecţionării capacităţii de a conduce
32
forţele în condiţiile războiului modern, creşterii autorităţii şi responsabilităţii
acestora pentru planificarea, întrebuinţarea, organizarea, gestionarea,
coordonarea, controlul forţelor şi utilizarea eficientă a resurselor pentru
îndeplinirea misiunilor primite, precum şi pentru implementarea regulilor şi
procedurilor specifice participării la acţiuni militare în compunerea forţelor
aliate ale N.A.T.O., U.E. şi O.S.C.E.
Continuator al acestor glorioase tradiţii de luptă şi realizări, Corpul 1
Armată Teritorial s-a prezentat ca o structură militară de mare importanţă
în cadrul Statului Major al Forţelor Terestre, cu responsabilităţi distincte
în sistemul de apărare al ţării, capabilă în orice moment să-şi îndeplinească
misiunile ce-i revin la pace, în situaţii de criză şi la război.
În conformitate cu Strategia de transformare a Armatei României,
aprobată de C.S.A.T. în anul 2006, Comandamentul Corpului 1 Armată
"General IOAN CULCER", începând cu data de 15.06.2008, s-a
transformat în Comandamentul Diviziei 1 Infanterie „DACICA”. Divizia
1 Infanterie „DACICA” este comandată de domnul general-maior Nicolaie
DOHOTARIU.
Divizia 4 Infanterie „GEMINA”
Comandamentul Diviziei 4 Infanterie “GEMINA” este organizat şi
funcţionează în sistem modular, din 15 iunie 2008. Constituie structura
operativă de conducere a Diviziei 4 Infanterie “GEMINA”, subordonată
nemijlocit Statului Major al Forţelor Terestre. Comandamentul diviziei este
situat în capitala istorică a Transilvaniei, municipiul Cluj Napoca.
Divizia 4 Infanteriea “GEMINA” are în compunere următoarele mari
unităţi şi unităţi de infanterie: Brigada 81 Mecanizată (cu Batalionul 811
Infanterie şi Batalionul 812 Infanterie), Brigada 15 Infanterie ( cu Batalionul
151 Infanterie şi Batalionul 634 Infanterie) şi Brigada 18 Infanterie (cu
Batalionul 32 Infanterie şi Batalionul 191 Infanterie).
Scurt istoric al Diviziei 4 Infanterie „GEMINA”
Armata a 4-a (de Nord) s-a înfiinţat în data de 14/15 august 1916 prin
Înaltul Decret nr. 2784, semnat de regele Ferdinand I al României.
Primul comandant a fost generalul de divizie Constantin Prezan
(1861-1943), cel care, în 1930, a fost distins cu gradul suprem de mareşal.
33
În perioada Primul Război Mondial Armata a 4-a (de Nord) dispunea
de: 70 B.I., faţă de 17 ale inamicului; 35 escadroane de cavalerie, faţă de
3 ale adversarului; 61 baterii de artilerie, faţă de 9 ale Diviziei 61 austroungare.
Armata a 4-a (de Nord) a fost desfiinţată la 5 decembrie 1916.
La 10 decembrie 1918, cu Ordinul nr. 807 al Marelui Cartier General,
s-a înfiinţat, la Sibiu, Comandamentul Trupelor din Transilvania. Noua
structură de armată avea în compunere patru divizii (6 şi 7 Infanterie, 1 şi 2
Vânători de Munte) cu circa 15.000 de combatanţi.
În anii 1921–1939, în condiţiile agravării rapide şi accentuate a situaţiei
internaţionale, cu deosebire în vecinătatea României, la 22 septembrie 1939,
Armata a 4-a, recent înfiinţată, a devenit Comandamentul Grupului de
Armate nr. 1 din Transilvania.
Pe durata celui de-Al Doilea Război Mondial Armata a 4-a Română a
fost singura structură operativă care s-a aflat neîntrerupt pe front, de la Prut
la Volga şi de la Stalingrad în Munţii Boemiei, lângă Praga, din iunie 1941
până în mai 1945. După eliberarea teritoriului naţional, la 25 octombrie
1944, Armata a 4-a Română împreună cu Armata 40 sovietică au continuat
lupta în cadrul operaţiei „DEBREŢIN”, dar şi în munţii Hegyalja şi pe valea
Hernadului - până în 18 decembrie 1944.
La luptele pentru eliberarea Cehoslovaciei, din perioada 18 decembrie
1944–12 mai 1945, Armata a 4-a a participat cu Corpurile 2 şi 6 Armată, din
care făceau parte Diviziile 3, 6, 9, 11, 18 şi 21 Infanterie, Diviziile 1 şi 8
Cavalerie.
În vara anului 1945, Armata a 4-a avea în subordine două corpuri
de armată: Corpul 2 Armată, în garnizoana Bucureşti, cu Divizia de
Gardă şi Divizia 1 Voluntari „TUDOR VLADIMIRESCU”, Regimentul 2
Artilerie Grea, Regimentul 2 Pioneri, Regimentul 4 Călăraşi, alte unităţi
de corp; Corpul 7 Armată, în garnizoana Sibiu, cu Divizia 2 Infanterie şi
Divizia 2 Voluntari „HOREA, CLOŞCA şi CRIŞAN”, Regimentul 1 Artilerie
Grea, Regimentul 7 Pioneri, Regimentul 1 Călăraşi, alte unităţi de corp.
Comandamentul Armatei a 4-a s-a desfiinţat la 5 iunie 1947, în baza
Ordinului M.St.M. nr. 40.500, iar unităţile au fost redistribuite.
Prin Înaltul Decret Regal nr. 1346 din 28 iunie 1947, începând
din 1 iulie a luat fiinţă Regiunea a 3-a Militară, cu sediul la Cluj, prin
transformarea Comandamentului 6 Teritorial.
34
Regiunea a 3-a Militară avea în compunere: Divizia 1 Munte
(Sinaia), Divizia 2 Munte (Dej), Divizia 18 Infanterie (Oradea), 5 regimente
de artilerie, pionieri şi călăraşi, 18 cercuri teritoriale şi alte structuri de
armată. Aria de responsabilitate cuprindea 18 judeţe. Până în 1954, în
subordinea Regiunii a 3-a Militare au mai intrat Divizia 5 Infanterie
(Lugoj), Brigada 5 Artilerie Antiaeriană (Someşeni), iar Divizia 1 Munte
şi-a mutat comandamentul la Târgu Mureş. La 30 aprilie 1960, Regiunea
a 3-a Militară îşi schimbă denumirea în Armata a 3-a şi se restructurează.
În această perioadă pregătirea cadrelor şi a trupei s-a făcut conform noii
concepţii de apărare a ţării şi a doctrinei militare naţionale. Mii de militari au
participat an de an la construcţia Transfăgărăşanului, a metroului, a canalului
Dunăre – Marea Neagră, la vastul program de îndiguiri, desecări şi irigaţii,
la strângerea recoltei agricole etc. Începând cu 5 aprilie 1980, Armata a 3-a
îşi schimbă denumirea în Armata a 4-a, sediul Comandamentului fiind la
Cluj-Napoca. Din 17 octombrie 1990, Armata a 4-a a primit şi denumirea
onorifică de „TRANSILVANIA”. În primavara anului 1994, România a fost
prima ţară care a aderat la programul „Parteneriat pentru Pace”, participând
cu structuri din cadrul Armatei a 4-a, în următorii ani la zeci de exerciţii
multinaţionale, în ţară sau în străinatate, în cadrul programelor „PfP”,
„Mil-to-Mil” şi „Inspectorul”.
În baza art. 13, alin. 1, din O.G. nr. 41/1999 privind organizarea şi
funcţionarea M.Ap.N. şi a Planului-cadru privind desfăşurarea procesului
de restructurare şi modernizare a Armatei României în anul 2000, aprobat de
CSAT, şi a Ordinului nr. MS 33/30.03.2000, Armata a 4-a „TRANSILVANIA”
s-a transformat în Corpul 4 Armată Teritorial „Mareşal CONSTANTIN
PREZAN”. În 2003, au intrat în subordinea Comandamentului Corpului 4
Armată Teritorial marile unităţi şi unităţile din cele şase judeţe din Moldova:
Brigada 33 Mecanizată Teritorială „ALEXANDRU CEL BUN”, Brigada 63
Tancuri „BOGDAN VODĂ”, Brigada 61 Vânători de Munte Teritorială
„General VIRGIL BĂDULESCU” şi Brigada 15 Mecanizată Teritorială
„PODU ÎNALT”.
În perioada 2000 – 2006, Comandamentul Corpului 4 Armată Teritorial
a gestionat un amplu şi complex proces de transformare a marilor unităţi şi
unităţilor din subordine – desfiinţări, înfiinţări, resubordonări, reorganizări,
redislocări, modernizări şi operaţionalizări ale structurilor din Corp.
35
Divizia 4 Infanteriea “GEMINA” este comandată de domnul
general-maior Mircea SAVU.
I.7. Organizarea şi dotarea actuală a structurilor de infanterie
Organizarea Biroului Instrucţie Infanterie şi Poliţie Militară/Statul
Major al Forţelor Terestre
36
37
Tehnica principală şi armamentul de infanterie
Tehnică de luptă:
- TAB 8x8 71, 71 M, TAB 33 ZIMBRU, TABC 79, TAB Ar. 120 mm
- MLI – 84 M „Jderul”
Armament de infanterie (prezentat în anexa nr. 2):
- pistol, cal. 9 mm
- puşcă automată, cal. 5, 45 mm,
- pistol mitralieră, cal. 7,62 mm,
- puşcă mitralieră, cal. 7,62 mm
- puşcă semiautomată cu lunetă, cal. 7,62 mm
- mitralieră de companie, cal.7, 62 mm
- mitraliere de pe TAB, cal. 7.62 mm şi 14,5 mm
- mitralieră cal. 12,7 mm de pe MLI
- tun cal. 25 mm, OERLIKON/MLI
- aruncător de grenade AG-9
- aruncător de Grenade, cal. 40 mm
38
Capitolul II
SPECIALITĂŢILE ARMEI INFANTERIE
II.1. Vânătorii de Munte
Evoluţia trupelor de vânători de munte din Armata României
În toamna anului 1916, Armata Română a pierdut bătălia trecătorilor
Carpaţilor, în special din cauza greşelilor săvârşite de către conducerea
superioară a acesteia. În acea perioadă istorică grea, armata noastră nu
stăpânea principiile şi cerinţele luptei în munţi, drept urmare aceasta a fost
concentrată în lungul văilor, scăpându-se din vedere crestele, direcţiile
de întoarcere şi versanţii, care de altfel decideau soarta oricărei bătălii în
mediul montan.
Prima formă organizatorică apropiată de vânătorii de munte a fost
Şcoala de Schiori înfiinţată în Bucureşti la 30 septembrie 1916, în cazarma
Regimentului 4 Roşiori unitate plecată pe front. Efectivele Şcolii de Schiori
ajungeau la 1.000 de militari.
Potrivit Ordinului nr. 294 din 3 noiembrie 1916 al Marelui Cartier
General, Şcoala de Schiori din Bucureşti a fost transformată în Corpul
Vânătorilor de Munte, unitate organizată din trei batalioane, fiecare a câte
trei companii, însumând 1.980 de combatanţi. La comanda acestui corp a
fost numit căpitanul Virgil Bădulescu.
Aşadar, Şcoala Militară de Schiori Bucureşti s-a transformat în Corpul
Vânătorilor de Munte la numai 82 de zile de la intrarea României în Primul
Război Mondial (19 august 1916). Corpul Vânătorilor de Munte a fost
transformat în Batalionul Vânători de Munte în data de 27 decembrie 1916.
Acesta a participat în cadrul bătăliei de la Oituz la executarea unor puternice
contraatacuri, pentru cucerirea şi recucerirea unor înălţimi dominante, cele
mai importante fiind Coşna şi Cireşoaia.
Pentru refacere şi completare, în 1917, batalionul a fost deplasat în
garnizoana Târgu Neamţ şi a fost transformat în regiment de vânători de
munte cu numele “Principele Carol”.
Între cele două războaie mondiale, conducerea militară a ţării,
convinsă că sistemul militar fără trupe specializate în acţiuni montane este
39
incomplet şi în condiţiile în care spaţiul montan al României cuprinde cea
mai mare parte a Carpaţilor, Marele Stat Major prevedea în iulie 1919 că
„mărimea sau amplificarea unităţilor de munte este o necesitate impetuoasă,
având în vedere că 2/3 din teritoriul ţării noastre este muntos şi cu coline cu
înălţimi apreciabile”.
Restructurările şi reorganizările au continuat în toată perioada dintre
cele două războaie mondiale, însă dotarea şi echiparea au fost insuficiente.
În anul 1939, vânătorii de munte dispuneau de 4 brigăzi care totalizau
16 batalioane de vânători, 3 divizioane de obuziere de munte şi 6 divizioane
de tunuri de munte.
Armata Română, în cursul iernii 1940/1941, a fost supusă unor procese
de reorganizare şi instruire în spiritul regulamentelor de luptă germane,
vânătorii de munte rămânând cu aceeaşi organizare, dar îmbunătăţindu-şi
instruirea şi parţial dotarea.
Începea un lung şi dramatic drum pentru vânătorii de munte care,
încadraţi în structuri militare germane sau acţionând independent au parcurs
prin lupte şi alte acţiuni militare complexe, în campania din Est, un itinerar
fascinant. Din Carpaţii Orientali au pătruns şi au participat la eliberarea
Bucovinei şi nordului Basarabiei, ajungând până în munţii Caucaz şi ai
Crimeii, luptând în mediul pentru care au fost pregătiţi dar şi în stepa total
inadecvată instruirii primite. Şi-au îndeplinit cu cinste misiunile primite,
fiind apreciaţi cu respect atât de conducerea română cât şi de aliaţi.
Vânătorii de munte, în Campania din Vest, au luptat pentru eliberarea
Transilvaniei, în Ungaria în munţii Bukk şi în Slovacia în munţii Metaliferi,
Tatra Mare, Tatra Mică, Carpaţii Albi şi în final, în podişul Boemiei.
În campaniile celui de-Al Doilea Război Mondial, vânătorii de munte
au acţionat într-un spaţiu geografic uriaş care în linie dreaptă de la Nalcik
(Caucaz), la Jihlava (Cehia) însumează 2160 km. De la 22 iunie 1941 şi până
la 12 mai 1945, pierderile vânătorilor de munte s-au ridicat la 2378 ofiţeri,
1830 subofiţeri 70 000 gradaţi soldaţi, adică un total de 74 208 oameni.
După încheierea războiului, trupele de vânători de munte au trecut
prin reorganizări, redislocări dar mai ales desfiinţări, care au dus la dispariţia
Brigăzii 2 Vânători de Munte - ultima unitate de Vânători de Munte la 14 aprilie 1961.
40
Reconstituirea trupelor de vânători de munte a început în toamna
anului 1964, când prin Ordinul Ministrului Forţelor Armate din 14 octombrie
s-a reînfiinţat Brigada 2 Vânători de Munte cu sediul la Baia Mare, mutată
la 1 noiembrie 1964 la Braşov, având în subordine Batalionul 21 Vânători
de Munte, cu garnizoana iniţial la Rădăuţi şi apoi la Predeal. Ulterior, s-au
înfiinţat Brigada 4 Vânători de Munte, în 1969 - cu comandamentul la Curtea
de Argeş, Brigada 1 Vânători de Munte - cu comandamentul la Bistriţa,
Brigada 5 Vânători de Munte, în 1983 - cu comandamentul la Alba-Iulia,
Brigada 7 Vânători de Munte, în 1990 - cu comandamentul la Petroşani şi
Brigada 61 Vânători de Munte, în 1991- cu comandamentul la MiercureaCiuc. Astfel, la sfârşitul anului 1991, Armata României avea în organică şase
Brigăzi de Vânători de Munte cu o dotare corespunzătoare în concordanţă
cu repartiţia spaţiului muntos de pe teritoriul României.
În anul 1997 se desfiinţează 2 batalioane din Brigada 7 Vânători
de Munte, în anul 2000 - comandamentul Brigăzii 1 Vânători de Munte,
în anul 2001 - Brigada 4 Vânători de Munte, iar în anul 2006 - Brigada 5
Vânători de Munte. Unităţile acelor structuri care nu au fost desfiinţate, au
fost subordonate altor mari unităţi din forţele terestre.
În prezent, vânătorii de munte sunt constituiţi în 2 brigăzi (o Brigadă
Vânători de Munte/Braşov, o Brigadă Vânători de Munte/Miercurea Ciuc şi
un batalion independent/Brad).
Putem afirma că vânătorii de munte, constituiţi în unităţi şi mari
unităţi suple şi manevriere, în deplină concordanţă cu cerinţele actualelor
teatre de operaţii, sunt capabili să dea o ripostă fermă oricărui adversar, în
situaţii complexe.
În afara transformărilor structurale care au caracterizat ultimii 20 de
ani vânătorii de munte, structurile existente astăzi au participat la activităţi
de instruire în comun, în ţară şi străinătate, cu militari din S.U.A., Marea
Britanie, Grecia, Olanda, Turcia, Italia, Bulgaria, Iordania, Franţa şi multe
alte ţări, precum şi la exerciţii multinaţionale. De asemenea, au primit
numeroase vizite din partea unor delegaţii străine, militare şi civile, care
au apreciat profesionalismul şi dăruirea vânătorilor de munte români. Este,
totodată notabilă, participarea cu succes a unor unităţi şi subunităţi din
Brigăzile 2 şi 61 Vânători de Munte la misiunile în afara graniţelor ţării,
în cadrul misiunilor ROFND, UNAMI şi ISAF din teatrele de operaţii din
Kosovo, Irak şi Afganistan.
41
Repere ale unei istorii legendare
03.11.1916- Potrivit Ordinului nr. 294 al Marelui Cartier General,
Şcoala de Schiori din Bucureşti a fost transformată în Corpul Vânătorilor
de Munte, unitate luptătoare organizată pe trei batalioane, fiecare a câte trei
companii, însumând 1980 combatanţi.
20.11-21.12.1916 - Corpul Vânătorilor de Munte a fost redislocat în
nordul Moldovei, în oraşul Târgu-Neamţ.
29.12.1916 - Corpul Vânătorilor de Munte a fost transformat în
Batalionul Vânătorilor de Munte, unitate organizată pe cinci companii de
puşcaşi, două companii de mitraliere şi o secţie de transmisiuni însumând
4000 de luptători. Primul comandant al acestei unităţi a fost numit căpitanul
Virgil Bădulescu.
20.07-29.09.1917 - Batalionul Vânătorilor de Munte a participat
la luptele de la Târgu-Ocna, Măgura, Cireşoaia şi Coşna, acţiuni în care
unitatea a pierdut 50% din efectiv. Batalionul Vânătorilor de Munte s-a întors
victorios în oraşul Târgu-Neamţ la 30.09.1917. Din Batalionul Vânătorilor
de Munte 4 ofiţeri au fost decoraţi de Regele Ferdinand I cu Ordinul ”Mihai
Viteazul” clasa a III-a, 26 ofiţeri cu Ordinul „Coroana României cu spade”
în grad de cavaler, 6 subofiţeri cu Medalia „Virtutea Militară”, iar 350 de
gradaţi şi soldaţi cu Medalia „Bărbăţie şi Credinţă” clasele a II-a şi a III-a.
30.10.1917 - Potrivit Ordinului nr. 43 al Marelui Cartier General
Batalionul Vânătorilor de Munte a fost transformat în Regimentul Vânătorilor
de Munte.
14.03.1918 - Regimentul Vânătorilor de Munte a fost transformat
din nou în Batalionul 8 Vânători de Munte şi decorat cu Ordinul „Mihai
Viteazul” clasa a III-a.
13.04.1918 - Batalionul 8 Vânători de Munte a primit denumirea de
Regimentul 8 Vânători de Munte.
03.11.1919 - Regimentul 8 Vânători de Munte a fost redislocat în
garnizoana Bucureşti, unde a participat ca favorit al Casei Regale la
manifestările prilejuite de întoarcerea acestuia în capitală.
01.03.-01.11.1919 - Regimentul 8 Vânători de Munte a participat
la campania din Ungaria, desfăşurând aprige acţiuni de luptă la Mădăraş,
Szolnok şi Budapesta.
42
10.11.1919-După întoarcerea din Campania din Ungaria, Regimentul
8 Vânători de Munte a fost redislocat în garnizoana Braşov.
20.08.1920-Potrivit Ordinului Marelui Stat Major nr. 4425 a fost
înfiinţată Brigada Vânătorilor de Munte cu sediul în oraşul Sinaia, din care
au făcut parte Regimentele 1 şi 2 Vânători de Munte.
01.04.1921-Potrivit Înaltului Decret Regal nr. 4069 a fost înfiinţat
Comandamentul Trupelor de Vânători de Munte, al cărui comandant a fost
numit simbolic Principele Carol, viitorul rege al României.
Conform prevederilor Înaltului Decret Regal nr. 3275 Brigada
Vânătorilor de Munte a fost transformată în Grupurile 1, 2 şi 3 V.M., fiecare
dintre acestea organizat pe 3 batalioane de vânători de munte şi un divizion
de artilerie.
01.07.1923-Prin Înaltul Decret Regal nr. 1674 din 12.04.1923 s-a
înfiinţat Corpul Vânătorilor de Munte în garnizoana Bucureşti, având D.1
V.M. în garnizoana Sinaia şi D.2 V.M. în oraşul Bistriţa.
01.04.1937-Potrivit Înaltului Decret Regal nr. 1688/1937 Corpul
Vânătorilor de Munte a primit denumirea de Comandamentul Trupelor
de Munte, iar în locul Diviziilor 1 şi 2 Vânători de Munte s-au constituit
Brigăzile 1, 2 şi 3 Mixte Munte.
15.03.1939-Mobilizarea Corpului de Munte şi trecerea acestuia la
acoperirea frontierei de nord a României împreună cu alte mari unităţi.
20.06.1939-Potrivit Înaltului Decret Regal nr. 439 s-a înfiinţat
Brigada 4 Mixtă Munte cu sediul în oraşul Aiud.
15.03.1939-30.08.1940-Brigada 2 Mixtă Munte a acţionat la acoperirea
frontierei de nord a României între Sighet şi Halmeu. Brigada 1 Mixtă Munte
a acţionat iniţial pe frontiera de nord a României în stânga Bg. 2 Mx. M.,
ulterior în zona Aleşd, Aştileu, Ţopa de Criş, iar în final după 30.08.1940
în Obcinele Bucovinei, la frontiera cu U.R.S.S. Brigada 3 Mixtă Munte a
acţionat în Munţii Apuseni şi pe frontiera de nord-vest a României. Brigada 4 Mixtă
Munte a acţionat iniţial în eşalonul 2 al Armatei 1 în zona Sălaj, ulterior în
Munţii Maramureşului, Rodnei şi Obcinele Bucovinei.
04.09.1940-Brigada 2 Mixtă Munte a fost retrasă din Transilvania
de Nord, cedată Ungariei prin Dictatul de la Viena şi până la 10.09.1940
s-a concentrat în zona Dumbrăveni, în sudul liniei de demarcaţie. În luna
43
septembrie această mare unitate a fost desfiinţată, iar ulterior în luna
octombrie a fost reînfiinţată şi redislocată la Deva.
25.04.1941-Potrivit Instrucţiunilor Operative nr. 20 ale Armatei a 3-a
Corpul de Munte a trecut la apărarea frontierei de nord a României între
Muntele Ţapul Mare şi valea râului Suceava.
După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial şi până în anul
1961, trupele de vânători de munte au trecut prin reorganizări, redislocări, dar
mai ales desfiinţări, care au dus la dispariţia Brigăzii 2 Vânători de Munte.
14.10.1964-se reînfiinţează Brigada 2 Vânători de Munte cu sediul
la Baia Mare, mutată la 1 noiembrie 1964 la Braşov, având în subordine
Batalionul 21 Vânători de Munte, cu garnizoana iniţial la Rădăuţi şi apoi la
Predeal.
În anul 1969 s-a înfiinţat Brigada 1 Vânători de Munte - cu
comandamentul la Curtea de Argeş, - cu comandamentul la Bistriţa, Brigada
5 Vânători de Munte, în 1983 - cu comandamentul la Alba-Iulia, Brigada 7
Vânători de Munte, în 1990 - cu comandamentul la Petroşani şi Brigada 61
Vânători de Munte, în 1991- cu comandamentul la Miercurea-Ciuc.
În anul 1997 se desfiinţează 2 batalioane din Brigada 7 Vânători
de Munte, în anul 2000 - comandamentul Brigăzii 1 Vânători de Munte,
în anul 2001 - Brigada 4 Vânători de Munte, iar în anul 2006 - Brigada 5
Vânători de Munte, unităţile acestor structuri care nu au fost desfiinţate,
fiind subordonate altor mari unităţi din forţele terestre.
II. 2. Paraşutiştii militari
Surt istoric
La 10 iunie 1941, în baza ,,Decretului lege pentru înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea unităţilor de Infanterie Aeriană“, al mareşalului
Antonescu, în cadrul Aeronauticii Militare s-a înfiinţat, pe lângă Centrul de
Instrucţie al Aeronauticii, Şcoala de Paraşutişti. Structura a fost dislocată la
Popeşti-Leordeni, în cazarma Flotilei 1 Aerostaţie.
Primele paraşutări de şcoală s-au efectuat în iulie 1941, dintr-un
avion POTEZ-65, cu paraşute de tip IRVIN. În toamna aceluiaşi an au fost
brevetaţi 120 elevi.
44
Smaranda Brăescu- prima femeie paraşutist din România
În octombrie 1941 mareşalul Antonescu a ordonat Statului Major al
Aerului să studieze, până cel târziu la 10 decembrie, toate posibilităţile de
organizare a unui batalion cu trei companii, urmând ca odată cu încorporarea
contingentului 1942 să se treacă la organizarea celei de-a doua companii.
Constituirea batalionului a avut loc la 31 martie 1942.
Pentru anul 1943, conducerea armatei aprobase înfiinţarea unui
,,Corp de Paraşutişti“ al Aeronauticii Militare care să cuprindă unităţi
luptătoare (batalioane, regimente, mari unităţi) şi un Centru de Instrucţie al
Paraşutiştilor ,,cu şcolile de specializare necesare“, dar din cauza schimbării
cursului evenimentelor politico-militare, acest deziderat nu a mai fost
realizat.
Batalionul de paraşutişti a fost întrebuinţat în luptă începând
cu 23 august 1944, când forţele acestuia au fost angajate pentru îndeplinirea
unor misiuni cu un grad ridicat de risc cum ar fi:
- apărarea aerodromului Boteni şi interzicerea aterizării
aeronavelor germane;
- cucerirea aerodromului Băneasa şi nimicirea forţelor germane
dispuse în satele Herăstrău şi Băneasa. Subunităţile angajate în această zonă
au participat la lupte până la 27 august;
45
- nimicirea forţelor germane dispuse în zona localităţii Pipera, la
care a participat întregul batalion, cu excepţia forţelor angajate la Boteni şi
Băneasa, subunităţile au fost angajate în luptă succesiv.
Subunităţile s-au regrupat în cazarma de reşedinţă, de la Pantelimon,
la 28 august, pentru refacerea capacităţii de luptă. Paraşutiştii au suferit
pierderi importante, însă misiunile primite au fost îndeplinite în totalitate.
Trecerea României de partea Naţiunilor Unite şi semnarea
la 12 septembrie 1944, la Moscova, a armistiţiului dintre URSS (din partea
Naţiunilor Unite) şi România, care prevedea înfiinţarea Comisiei Aliate de
Control au avut urmări importante în ceea ce priveşte structura ulterioară a
Armatei Române. Astfel, la 1 martie 1945, Batalionul de Paraşutişti a fost
desfiinţat.
Reînfiinţarea efectivelor de paraşutişti a avut loc cinci ani mai
târziu, la 1 noiembrie 1950, când lângă Centrul de Instrucţie al Aviaţiei
din garnizoana Tecuci s-a constituit Batalionul 1 Paraşutişti. În februarie
1951 unitatea a fost dislocată în garnizoana Buzău. Timp de treizeci de ani,
batalionul, transformat ulterior în regiment, a reprezentat o adevărată şcoală
de paraşutism, fiind până în 1980 singura unitate de acest gen din armată.
Un moment important în istoria paraşutiştilor l-a constituit 1980, anul
când au luat fiinţă alte trei regimente de paraşutişti. Datorită nevoii de cadre,
a avut loc atunci o puternică infuzie de tineri, aproximativ 200 de ofiţeri,
maiştri militari şi subofiţeri fiind repartizaţi direct din şcolile militare. Între
1980 şi 1989 principalul obiectiv al unităţilor a fost brevetarea şi formarea
luptătorilor paraşutişti, fiecare regiment participând la aplicaţii cu trupe sau
de comandament.
La 30 noiembrie 1990, în urma restructurării celor patru regimente,
au fost create trei mari unităţi (Brigăzile 1, 2 şi 3 Paraşutişti) şi un Centru de
Instrucţie al Paraşutiştilor. Pentru conducerea unitară a acestora s-a înfiinţat
Comandamentul Trupelor de Paraşutişti, în subordinea Comandamentului
Aviaţiei Militare. Fiecărei brigăzi i s-au subordonat 2 - 4 batalioane.
Continuarea procesului de reformă în Armata României a însemnat,
pentru structurile de paraşutişti, desfiinţarea în 1998 a unui comandament de
brigadă cu subunităţile de stat major şi reducerea substanţială a efectivelor
a două batalioane de operaţiuni speciale. În anul 2000, Brigada 2 a fost
reorganizată primind denumirea ,,Aeropurtată“. Batalionul 492 Misiuni
46
Speciale a fost desfiinţat. În anul 2001 Brigada 1 şi Batalionul 482 Paraşutişti
au fost, de asemenea, desfiinţate.
Începând cu 15 martie 2001, Trupele de Paraşutişti au intrat în
subordinea Statului Major al Forţelor Terestre.
Deşi în ultimii ani, numărul structurilor de paraşutişti a scăzut
considerabil, paraşutiştii militari– luptători de elită, încrezători în steaua lor
călăuzitoare duc mai departe spiritul de învingător.
Cele două batalioane de paraşutişti, dislocate în garnizoanele Buzău şi
Bacău, îşi îndeplinesc cu onoare, cinste şi demnitate misiunile încredinţate.
„Ei privesc cerul fără să pălească şi pământul fără să roşească”Charles de Gaulle
Exerciţii de paraşutare executate pe timpul exerciţiului de instrucţie
româno-american „Proof of Principle 2007”
II.3. Informaţii şi Cercetare
Culegerea de date şi informaţii cu caracter militar la români este la
fel de veche ca tradiţiile militare şi de luptă. Multe izvoare istorice atestă
faptul că încă de pe vremea geto-dacilor, strămoşii noştri au acordat o atenţie
deosebită cunoaşterii inamicului, inclusiv pe teritoriul acestuia, pentru a-i
determina posibilităţile şi intenţiile şi a-l atrage în locuri favorabile, dinainte
stabilite, pentru a-l nimici cu eforturi şi pierderi minime. Astfel, în primul
război dacic (101-102), Imperiul Roman nu a obţinut victoria decisivă, iar
Decebal, conducătorul dacilor, a avut la dispoziţie informaţii deosebit de
valoroase despre intenţiile Imperiului transmise de iscoade strecurate în
conducerea acestuia. Istoricul Tocilescu scria în cartea sa ,,Dacia înainte de
47
romani” că: ,,locuitorii Daciei întrebuinţau la război cursa şi înşelătoria. Ei
foloseau cercetaşi cu ajutorul cărora privegheau şi hărţuiau pe duşman”.
Dacă studiem mai atent structura organizatorică a legiunilor romane,
vom vedea că acestea dispuneau de militari specializaţi pentru culegerea de
informaţii de la inamic, dar şi pentru protecţia trupelor proprii, spionaj şi
curierat.
Prin cercetarea adversarului, întemeietorul Ţării Româneşti,
domnitorul Matei Basarab, a învins Ungaria în bătălia de la Posada, din 1330.
O altă victorie, de la Rovine (1395) asupra Imperiului Otoman, a domnului
Ţării Româneşti, Mircea cel Mare, a fost posibilă datorită studierii temeinice
a adversarului. Vlad Ţepeş a folosit cu meşteşug informaţiile despre poziţia
inamicului atacând cu succes pe timpul nopţii taberele acestuia.
O atenţie deosebită în istoria dezvoltării activităţii de culegere de
date şi informaţii în scopuri militare la români trebuie acordată perioadei
domniei lui Ştefan cel Mare în Moldova.
În Letopiseţul Ţării Moldovei este evidenţiat faptul că Ştefan
cel Mare a utilizat în mod excepţional activitatea de culegere de date şi
informaţii despre inamic, iar majoritatea istoricilor susţin că perioada de
aur pe care a înregistrat-o Moldova în epoca domniei lui Ştefan cel Mare,
anii 1457-1504, a fost rezultatul faptului că acesta a reuşit să instituie un
sistem de informaţii/cercetare modern, similar cu cel al altor curţi monarhice
din acea epocă. Activitatea de aflare a datelor despre inamic a lui Ştefan cel
Mare era parte componentă a politicii externe şi interne a Moldovei care i-a
garantat existenţa şi ponderea pe plan regional. Spre deosebire de predecesorii,
dar şi de descendenţii săi la tronul Moldovei, Ştefan cel Mare a fost un bun
coordonator de oşti, abil în culegerea de date despre inamic şi inducerea în
eroare a acestuia, ceea ce a asigurat pe durata domniei sale, victoria în 34 de
războaie din totalul celor 36 şi prosperarea economică a ţării.
După epoca lui Ştefan cel Mare, majoritatea domnitorilor români au
acordat o atenţie deosebită culegerii de date şi informaţii despre inamic,
atât în timp de pace, cât şi pe timpul ducerii acţiunilor de luptă. Astfel,
Mihai Viteazul a ştiut să compenseze inferioritatea numerică a armatelor
sale cu informaţii despre inamic iar Constantin Brâncoveanu, conştient de
importanţa informaţiilor, a organizat o reţea de culegere de informaţii din
statele de interes de la acea vreme.
48
Istoria cercetaşilor militari în perioada modernă este strâns legată
de reformele instituite în domeniul militar după unirea României în 1859.
Astfel, la 12 noiembrie 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza decreta, prin
Înaltul Ordin de Zi nr. 83, înfiinţarea Secţiei a 2-a în cadrul Statului Major al
Armatei Principatelor Unite ,,pentru tot ce se atinge de lucrările statistice şi
tot ce priveşte lucrările tactice şi strategice precum recunoaşteri şi itinerare
militare, combinarea sau dirijarea manevrelor, alegerea poziţiilor şi întărirea
taberelor militare”, secţie condusă atunci de sublocotenentul Gheorghe
Slăniceanu, având ca ajutor pe sublocotenentul Ştefan Fălcoianu. Acest
eveniment este sărbătorit şi astăzi ca ,,Ziua cercetaşilor militari”.
Devenirea şi evoluţia Serviciului de Informaţii Militare al Armatei
Române au fost influenţate de schimbările în conjunctura politico-militară
regională sau continentală care au afectat România. Momentele de vârf ale
activităţii de informaţii militare în această perioadă sunt legate de lupta
Armatei Române în Războiul de Independenţă (1877-1878), în Primul
Război Mondial (1916-1918) şi al Doilea Război Mondial (1941-1945), dar
şi de momente de răscruce din istoria României, cum ar fi semnarea pactului
Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) sau Dictatul de la Viena, din vara
anului 1940.
În anul 1881, colonelul Ipătescu, comandantul Regimentului 17
Mehedinţi, a scris lucrarea ,,Serviciul de siguranţă în campanie”, în care
a descris câteva procedee de recunoaştere a terenului şi de obţinere a
informaţiilor despre inamic şi a făcut propuneri pentru formarea unor patrule
cu alcătuire diferită, de la doi oameni până la o companie sau batalion.
În 1916, în baza Înaltului Decret nr. 2784 din 14 august, Marele Stat
Major este reorganizat, pentru a trece la starea de război. Cu această ocazie
şi Serviciul de Informaţii Militare a fost reorganizat, funcţionând sub forma
Biroului 2 Informaţii, al Serviciului ataşaţi militari şi al presei, în cadrul
Marelui Cartier General şi Biroul 5 - informaţii şi supravegherea ştirilor în
cadrul Marelui Stat Major. În documentele vremii, se aprecia că ,,războiul
naţional a constituit marea probă pe care serviciul de informaţii a trebuit să
o treacă”, având în vedere printre altele ca Armata României era dispusă
pe un front de 1400 de kilometri (cel mai lung din Europa), iar inamicul cu
care se confrunta era cea mai puternică şi mai modernă armată din lume la
acea vreme.
49
,,Instrucţiunile asupra organizării şi funcţionării serviciului de
informaţii”, aprobate în 1917 de către şeful Marelui Cartier General,
generalul Constantin Prezan, au constituit un act de o importanţă deosebită
pentru Serviciul de Informaţii Militare, deoarece a statuat doctrina activităţii
de informaţii militare şi a scos serviciul de informaţii de sub tutela altor
compartimente din Marele Stat Major, precum şi de sub incidenţa prevederilor
prea rigide ale ,,Regulamentului serviciului de campanie”, care afectau
şi limitau iniţiativa, organizarea şi desfăşurarea acţiunilor de culegere de
informaţii.
Încă de la intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial,
conducerea Secţiei a 2-a informaţii şi contrainformaţii a urmărit organizarea
cercetării la trupe ca o componentă esenţială a activităţii de informaţii
militare. Astfel, au fost create structuri şi s-au înfiinţat subunităţi de cercetare
(informaţii militare de luptă) la toate eşaloanele, începând de la Marele Stat
Major până la regimente (formaţiuni corp aparte). La nivel corp de armată,
divizie şi brigadă a apărut Biroul 2 Informaţii, iar la nivel regiment (similar),
Serviciul de cercetare regimentar.
Pe timpul Campaniei din Vest, subunităţile de informaţii/cercetare s-au
remarcat prin transmiterea la comandamentele de divizie a unor informaţii
valoroase despre acţiunile inamicului, evidenţiindu-se Grupul 21 Cercetare/
Divizia 21 Infanterie, Grupul 52 şi 20 Cercetare/Corpul 2 Armată, Grupul
Cercetare Moto/Divizia 8 Cavalerie Purtată.
În perioada 1944-1947, sub acţiunea Comisiei Aliate de Control
(sovietice), Secţia a 2-a şi-a pierdut caracterul său informativ – operativ şi
chiar denumirea, devenind „Secţia a 2-a instrucţie informativă de luptă şi
legături externe”, iar statul de organizare a fost redus cu 85%.
După 1958, s-a acordat atenţie dezvoltării activităţii de informaţii
militare, urmărindu-se, în principal, interesele vitale ale României. În acelaşi
an, începând cu data de 1 februarie, a luat fiinţă prima subunitate de cercetare
în adâncimea dispozitivului inamic, cunoscută sub denumirea ,,Compania
specială de cercetare”, subordonată nemijlocit Direcţiei Informaţii, care în
anul 1963 s-a transformat în Batalionul 404 Cercetare.
În 1968, Direcţia de Informaţii Miliare a informat oportun despre
acţiunile militare ale Uniunii Sovietice, de invadare a Cehoslovaciei, fapt
ce a permis luarea de măsuri imediate de creştere a capacitaţii de luptă a
50
unităţilor şi marilor unităţi române. La 24 septembrie 1968, prin Ordinul
ministrului Forţelor Armate nr. M 61, a luat fiinţă Batalionul 528 Cercetare
în compunerea Diviziei 67 Mecanizată. În următorii ani se înfiinţează mai
multe batalioane de cercetare în organica diviziilor şi corpurilor de armată.
În prezent, Armata României are în compunere două batalioane
de cercetare. Ca subunităţi de cercetare, la nivel batalion (similar) sunt
plutoanele de cercetare iar la nivel de brigadă sunt companiile de cercetare.
Cele două batalioane de cercetare sunt în organica diviziilor, dar operativ
sunt coordonate de Direcţia Informaţii Militare.
Principalele misiuni ale unităţilor de cercetare vizează cercetarea la
contact, cercetarea în dispozitivul inamicului, culegerea de date şi informaţii
din dispozitivul trupelor proprii şi executarea unor acţiuni directe.
În baza experienţei acumulate în cadrul parteneriatului strategic cu
Alianţa Nord-Atlantică, în anul 2002 a fost dislocată în provincia Kosovo
o Celulă Naţională de Informaţii, în cadrul comandamentului KFOR din
Pristina. Aceasta a urmat celei deja existente în Bosnia şi Herţegovina.
De asemenea, în vara anului 2002, a fost dislocată în Afganistan, o
Celulă Naţională de Informaţii la Kandahar, în cadrul forţelor naţionale
participante la operaţia ,,Enduring Freedom”, în vara anului 2002, iar în
cursul anului 2003 a fost dislocată Celula Naţională de Informaţii din Irak
la An Nasiriyah, împreună cu forţele române participante la operaţiunea
,,IRAQI FREEDOM”.
Începând cu anul 2002, în cele două teatre de operaţii din Afganistan
şi Irak, au executat misiuni specifice, detaşamentele speciale de informaţii
militare cu o compunere mixtă de structuri specializate de tip HUMINT
(informaţii umane) şi IMINT (informaţii vizuale, imagistice), precum şi o
componentă de cercetare în cadrul misiunii ANA TRAINING din Afganistan
care instruieşte armata afgană.
În acelaşi timp, în cadrul batalioanelor din Irak şi Afganistan au
fost elementele din cadrul structurilor de informaţii (S2) care au asigurat
sprijinul cu informaţii ale acţiunilor acestora în teatru.
Pe timpul participării cu structurile naţionale de informaţii şi cercetare
în teatrele de operaţii, între anii 2003-2009, şi-au pierdut viaţa trei subofiţeri
şi au fost răniţi alţi patru ofiţeri şi subofiţeri.
După anul 1989, structurile de cercetare au participat la numeroase
exerciţii de pregătire în comun cu militarii din armatele altor state (Ungaria,
51
Polonia, Bulgaria, Cehia, SUA, Anglia, Franţa, Germania etc.), concursuri
aplicativ-militare (Cehia, Ungaria, Portugalia), exerciţii în parteneriat,
schimburi de experienţă şi alte tipuri de exerciţii care au contribuit la
ridicarea nivelului de pregătire şi acumulării de experienţă. Totodată,
în cadrul Centrului de Pregătire al Cercetaşilor s-au instruit în perioada
1995-2009 prin cursuri militarii din armatele altor state (Egipt, Azerbaidjan,
Moldova, Irak etc.).
II.4. Poliţia Militară
Istoric
Poliţia Militară se află în strânsă legătură cu istoria jandarmeriei
române, de unde îşi are originile. Trebuie făcută însă menţiunea că
„Gendarmeria” denumirea din acea epocă a fost înfiinţată şi subordonată
„Ministerului de Resbelu”. Primele atestări ale activităţii de poliţie a trupei
se regăsesc în documentele de înfiinţare a gendarmeriei din 3 aprilie 1850
emise de Domnul Grigore Alexandru Ghica, iar misiunile specifice au fost
consemnate şi în Ordonanţa 896 din 20 iunie 1864, semnată de Domnitorul
Alexandru Ioan Cuza.
Termenul consacrat de „Poliţie Militară” îşi are originile în anul
1893, când, pe vremea Regelui Carol I, cu aprobarea acestuia, legiuitorul
Lascăr Catargiu a promulgat „Legea asupra Gendarmeriei rurale”. Astfel,
în Monitorul Oastei nr. 53 din 5 noiembrie 1893, găsim în legea mai sus
menţionată, la TITLUL IV - Atribuţiunile gendarmeriei, Capitolul I
Serviciul ordinar şi extraordinar, articolul 52 - serviciul ordinar coprinde:
........, pct.e) Poliţia Militară.
Atribuţiunile poliţiei militare, descrise pe larg în Regulamentul de
aplicare al legii asupra gendarmeriei rurale, Secţia III, constau în mod
special în:
- poliţia judiciară militară;
- căutarea şi arestarea de dezertori şi nesupuşi semnalaţi, ca şi
pe militarii care au întîrziat a se presenta la corpurile lor dupe expirarea
congediului sau permisiei;
- supravegherea militarilor absenţi de la corpurile lor, desertorilor
şi nesupuşilor;
- arestarea a orice militar care nu va avea foaia de drum sau
biletul de congediu;
52
- căutarea atrupamentelor armate sau nu, calificate de lege ca
sediţioase;
- respingerea atacurile dirigiate contra forţei armate însărcinată
cu escortarea şi transferarea preveniţilor sau condamnaţilor;
- respingerea ori-cari încercări tinzînd a favoriza desertările sau
a înpiedica pe militari de a merge sub drapel;
- descoperirile de deposite de arme ascunse, ateliere clandestine
pentru fabricaţiune de pulbere şi materii explosibile, scrisori ameninţătoare,
semne şi cuvinte de înţelegere, afişe şi placarde incendiare, provocând la
revoltă, la sediţiune, la asasinat şi jaf;
- ducerea ordinelor de mobilizare şi executarea lor.
De menţionat este şi faptul că la acea dată, „Gendarmeria” se găsea
în subordinea directă a Ministerului de Război întru tot ce se raportă la
disciplină, comandament şi instrucţie a trupei având însă şi structuri care
depindeau de ministrul de Interne în tot ce privesc ordinea şi siguranţa
publică, fiind însă şi la ordinele ministrului justiţiei şi sub-prefectului
plasei.
În perioada următoare, realitatea a impus pregătirea şi promulgarea
unor noi legi în anii 1908, 1911 şi 1913, precum şi întărirea organizatorică
a Jandarmeriei. Astfel, prin Legea Jandarmeriei emisă în data
de 24 martie 1908 se inserează că “Pe timpul manevrelor militare,
jandarmeria efectuează rechiziţiile necesare şi funcţionează ca poliţie
militară; ...... unităţile de jandarmi sunt considerate părţi ale armatei active
cu aceleaşi drepturi şi obligaţii ca unităţile şi subunităţile militare”.
În perioada 1913-1916 s-au produs unele modificări pe linie
organizatorică, care au vizat sporirea efectivelor, înfiinţarea unor posturi
speciale pentru fabricile din Capitală care produceau materiale pentru
armată, înfiinţarea de puncte speciale de pază şi control la toate trecătorile
din Carpaţi, precum şi crearea unui detaşament pentru paza regiunilor
petrolifere.
Începutul anului 1917, găseşte serviciul Jandarmeriei pe lângă
Armata de Operaţii. La comandamentele corpurilor de armată, precum
şi la brigăzile mixte s-a constituit câte un detaşament de jandarmi, sub
53
comanda unui ofiţer de infanterie şi cu un efectiv mai redus de jandarmi.
La 16 aprilie, Detaşamentul de Jandarmi Prahova a primit denumirea de
Detaşament mobil de poliţie al Marelui Cartier General. De asemenea,
unele subunităţi de jandarmi poliţie militară sunt repartizate serviciilor de
pază la lucrările de artă şi fortificaţii, iar altele date ca întăriri în principalele
oraşe din Moldova.
Cu ocazia demobilizării armatei - care a început la 1 iulie 1918
formaţiunile de poliţie militară organizează: punctele de trecere peste
demobilizaţi, posturi, patrule şi detaşamente pentru supravegherea acestora,
ca demobilizarea să se desfăşoare în linişte.
La decretarea în octombrie 1918 a celei de-a doua mobilizări a Armatei
Române, poliţia militară a contribuit la desfăşurarea acesteia, concomitent
cu organizarea noilor servicii pretorale şi a măsurilor pentru menţinerea
ordinii şi liniştii în ţară.
După intrarea României în Al Doilea Război Mondial, la 22 iunie
1941, trupele de poliţie militară au primit misiuni specifice, printre care
putem aminti:
- combaterea acţiunilor teroriste;
- paza unor obiective economice importante;
- întărirea măsurilor de ordine internă;
- contracararea acţiunilor de desant şi a paraşutiştilor;
- supravegherea elementelor din opoziţie, etc.
Odată cu difuzarea, la 23 august 1944, a Proclamaţiei M.S. Regele
Mihai I, conform directivelor date de Guvern, poliţia militară a trecut la
executarea misiunilor specifice în condiţiile noii situaţii operative, aducându-şi
o contribuţie notabilă şi în etapa a doua a participării României la cel de-Al
Doilea Război Mondial.
Principalele misiuni ale poliţiei militare, au fost:
- să identifice toţi ostaşii germani, stabilindu-se locurile unde
au fost cantonaţi sau ascunşi, forţa, armamentul şi vehiculele de care
dispuneau;
- să interzică circulaţia pe şosele şi drumuri oricărui vehicul sau
element german, prin organizarea de bariere, obstacole, curse;
- să dezarmeze ostaşii germani izolaţi sau în grupe mici;
54
- să sprijine forţele Armatei Române în acţiunea de dezarmare a
armatei germane;
- să captureze paraşutiştii germani care încercau să se salveze
din avioanele doborâte de către aviaţia noastră şi cea aliată;
- să identifice şi să ia sub pază depozitele de materiale aparţinând
armatei germane, circuitele telefonice ale acesteia;
- să execute razii pentru scotocirea terenului şi prinderea ostaşilor
germani care încercau să fugă;
- să aresteze şi să combată partizanii germani din formaţiunile
hitleriste din Ardeal şi Banat;
- să adune manifestele de propagandă germano-legionară lansate
din avioane şi să le distrugă;
- împreună cu trupele de grăniceri pe frontieră să oprească
elementele germano-maghiare care încercau să pătrundă în raioanele şi în
zonele unde nu s-au concentrat trupe ale armatei de operaţii;
- să organizeze baraje de poliţie de către formaţiunile teritoriale,
înlocuindu-se pentru moment Jandarmeria operativă a marilor unităţi.
La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Jandarmeria este
subordonată Ministerului de Interne, iar formaţiunile specializate de poliţie
militară au fost desfiinţate, personalul fiind cooptat de alte structuri.
Lăsând un gol în activitatea Ministerului Forţelor Armate (fostul
Minister de Război), în anul 1947, s-a impus necesitatea înfiinţării unor
structuri care să acopere nevoile de menţinere şi control al disciplinei
militare, precum şi de îndrumare a circulaţiei autovehiculelor militare.
Pentru a nu avea totuşi o putere de acţiune prea mare, care să contravină
intereselor partidului unic şi ale reprezentanţilor săi, s-au înfiinţat unele
structuri care să compenseze dispariţia poliţiei militare, dar acestea au fost
concepute ca elemente disparate, de sine stătătoare şi în consecinţă destul
de ineficiente, cu subordonare şi competenţe diferite: Ordine şi Disciplină,
Controlul şi Îndrumarea Circulaţiei, Cercetarea Penală Specială, Închisoarea
Militară etc.
Această situaţie s-a perpetuat până în anul 1990, când Ministerul
Apărării Naţionale a considerat că este necesară înfiinţarea unei structuri
unice, cu comandă operaţională eşalonată, conform tendinţelor de
55
modernizare a armatelor şi pregătirea structurii de integrare în NATO.
În baza aprobării ministrului apărării naţionale pe raportul M.St.M.
nr. B.3/0847 din 05.04.1990, comunicată cu nr. B3/0907/12.04.1990,
începând cu data de 15.04.1990 s-au înfiinţat un batalion de poliţie militară
şi patru companii de poliţie militară. Ulterior, în baza aprobării ministrului
apărării naţionale pe raportul M.St.M. nr. B3/0995/1990, comunicată cu
nr. B.3/01075 din 07.05.1990, începând cu data de 30.04.1990 s-a mai înfiinţat
o companie de poliţie militară, iar în baza aprobării ministrului apărării
naţionale pe raportul M.St.M. nr. B3/01367 din 31.05.1990, comunicată cu
nr. B.3/01500 din 12.06.1990, începând cu data de 30.06.1990 s-au înfiinţat
încă două companii de poliţie militară. Concomitent, s-au înfiinţat birouri sau
compartimente la structurile de comandă (la Comandamentul Infanteriei şi
Tancurilor - devenit ulterior Statul Major al Forţelor Terestre, sau la Armate
devenite ulterior Corpuri de Armată).
Ca o evoluţie firească şi ca urmare a intrării României în rândul
ţărilor membre NATO, structurile de comandă au cunoscut şi ele o mărire a
capacităţii organizatorice, de comandă şi control, aliniindu-se astfel la noile
cerinţe impuse de acest parteneriat şi s-au transformat în secţii sau birouri la
statele majore ale categoriilor de forţe şi la alte comandamente şi serviciu la
Statul Major General.
În această organizare, unităţile şi subunităţile constituite au executat o
mare diversitate de misiuni, atât pe teritoriul naţional cât şi în diferite teatre
de operaţii din întreaga lume.
Datorită restructurării, modernizării şi profesionalizării armatei,
sarcina de pază a unităţilor militare de importanţă deosebită, cu forţe
specializate, a revenit tot poliţiei militare. În consecinţă, începând cu anul
2006, s-au înfiinţat alte subunităţi de poliţie militară, dotate şi echipate
corespunzător, ce acoperă ca zonă de responsabilitate întreg teritoriul
naţional.
Misiunile subunităţilor de poliţie militară pe teritoriul naţional cât
şi în afara teritoriului naţional, executate independent şi/sau în cooperare
cu alte forţe pe teritoriul naţional acoperă ordinea şi disciplina militară,
protecţia forţei, controlul şi direcţionarea traficului militar, investigaţii în
domeniul militar.
56
II.5. Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul”
Istoria unităţilor
de gardă este glorioasă
şi
unică,
asemenea
misiunilor
îndeplinite
de acestea, iar cuvintele,
oricât de meşteşugite,
sunt prea sărace pentru a
reda în întregime măreţia
şi realizările oştenilor ce
au slujit cu mândrie şi
onoare în aceste unităţi.
Încă din cele mai
vechi timpuri suveranii au dorit să aibă un corp de oşteni care să asigure
paza familiei şi a reşedinţei şi cu care să-şi impresioneze oaspeţii.
În Europa deşi au existat corpuri ce executau misiuni de pază şi
ceremonial (în secolul XIII a fost înfiinţată Garda Elveţiană), doar după
secolul XVII acestea au fost individualizate, având o structură specifică.
Ţările Române nu au făcut excepţie, existând diverse structuri de această
natură, însă odată cu Unirea Principatelor a fost organizată o unitate destinată
asigurării pazei palatului domnesc şi a ceremoniilor militare.
Astfel, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a semnat „actul de naştere”
al Batalionului 1 Tiraliori, marcând începutul istoriei unităţilor de gardă, o
istorie furtunoasă cu realizări şi împliniri, în clipele de sărbătoare, dar şi cu
pagini de glorie, curaj şi jertfe de sânge pe câmpurile de luptă. Arborele
genealogic al unităţilor de gardă reflectă prin simpla urmărire a datelor
istorice şi a denumirilor evoluţia de-a lungul timpului a acestora.
Ulterior anului 1860, pe măsură ce România s-a conturat ca stat
naţional, unitar, suveran şi independent numărul unităţilor cu misiuni
specifice a crescut, dar chiar dacă au fost de valoare batalion, regiment şi
brigadă, chiar dacă au avut diferite denumiri onorifice, în toate situaţiile,
ele au fost concepute, în primul rând, ca unităţi luptătoare şi în al doilea
rând ca unităţi de reprezentare. Astfel, unităţile de gardă au participat la
războiul de Independenţă, în anul 1877, distingându-se prin vitejie şi spirit
de sacrificiu.
57
Împlinirea aspiraţiilor legitime de unitate şi libertate ale neamului
românesc, reîntregirea pământului strămoşesc ce se găsea sub ocupaţie
străină, au însufleţit ostaşii gardişti care au participat la luptele duse de
Armata Română în Primul Război Mondial (1916-1918).
În 1930, Carol al II-lea a înfiinţat, prin Înalt Decret Regal, Garda
Palatului şi a introdus şi denumirea de unitate de gardă, pe care a acordat-o
unor unităţi cu bogate tradiţii, cum ar fi: Regimentul 2 Vânători de Gardă
“Regina Elisabeta”, Regimentul de Gardă “Mihai Viteazul”, Regimentul de
Gardă Călare, Regimentul 4 Roşiori de Gardă “Regina Maria”.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, oştenii regimentelor de
gardă au dovedit eroism, tenacitate şi iscusinţă militară în campania din est,
pe teritoriul naţional şi până în Cehoslovacia.
Acoperindu-se de glorie pe câmpurile de luptă aceştia au fost citaţi
pentru faptele eroice, în repetate rânduri în Înalt ordin de zi, iar drapelele
de luptă au fost decorate cu înalte distincţii ca semn de recunoaştere pentru
jertfele şi vitejia lor.
În anul 1948, unităţile de gardă au fost desfiinţate, iar pentru
asigurarea misiunilor de ceremonial militar a fost înfiinţat Batalionul de
Gardă Republicană. După numai două luni de funcţionare, acesta a fost
transformat în Regimentul de Gardă Republicană prin unirea Batalionului
de Gardă Republicană, cu Batalionul de Pază al Ministerului Forţelor
Armate. Această structură îndeplinea aceleaşi misiuni de asigurare a pazei şi
ceremonialelor militare, dar era străină de tradiţia naţională.
În primăvara anului 1964 asemeni Păsării Phoenix, Regimentul
de Gardă renaşte din cenuşa vremurilor potrivnice şi reia tradiţia glorioasă
a înaintaşilor, astfel în baza Ordinului Marelui Stat Major nr. C.L. 00214
din 28.02.1964, se organizează Regimentul 30 Gardă aflat în subordinea
Marelui Stat Major General, având următoarele misiuni:
- asigură paza şi apărarea obiectivelor centrale ale Ministerului
Forţelor Armate;
- organizează gărzi de onoare pentru întâmpinarea diferitelor
oficialităţi, pentru depuneri de coroane, executarea ceremonialelor funebre,
precum şi pentru îndeplinirea altor misiuni speciale.
În vederea asigurării, din toate punctele de vedere, a misiunilor de
ceremonial militar, ofiţerii şi subofiţerii muzicii militare a Regimentului 46
Transmisiuni se mută la Regimentul 30 Gardă, începând cu 18.05.1964.
58
Drept recunoaştere a meritelor şi a eroismului de care au dat dovadă
cadrele regimentului în timpul evenimentelor din decembrie 1989, la
data de 01.03.1990, a fost citat pe armată şi transformat în Brigada 30
Gardă. Celelalte date privind indicativul de unitate militară, dislocarea şi
subordonarea rămân neschimbate.
La data de 01.12.1991, în cadrul ceremoniei dedicate sărbătoririi
Zilei Naţionale a României, Garda de Onoare a defilat pentru prima dată în
noua uniformă de ceremonie. Uniforma stabilită prin Regulamentul privind
descrierea uniformei din 1934, a constituit principala sursă de inspiraţie
pentru specialiştii care au realizat această uniformă.
Garda de onoare participă la inaugurarea Monumentului Infanteriei
În contextul procesului de reformă al armatei, la data de 25.07.2001,
Brigada 30 Gardă „Mihai Viteazul” s-a transformat în regiment şi a primit
denumirea de Regimentul 30 Gardă şi Protocol „Mihai Viteazul”.
La data de 31 iulie 2002 regimentul a trecut în subordinea
Comandamentului Garnizoanei Bucureşti/Statul Major al Forţelor Terestre,
iar începând cu 01.01.2008, a intrat în subordinea Comandamentului
Logistic Întrunit.
Începând cu 01.06.2006 denumirea unităţii este schimbată în
Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul”.
Astăzi regimentul are următoarea structură: 2 batalioane Ceremonii
Onoruri Militare şi Intervenţie, 1 batalion Poliţie Militară, subunităţi sprijin
logistic, muzica militară.
59
Misiuni:
- organizează, pregăteşte şi execută ceremoniale şi onoruri
militare la nivelul Preşedinţiei, Parlamentului, Guvernului, Ministerului
Apărării Naţionale, categoriilor de forţe armate, precum şi alte activităţi de
reprezentare cu diferite ocazii;
- asigură paza permanentă la Mormântul Ostaşului Necunoscut,
precum şi ceremonialele militare desfăşurate la acest monument;
- asigură paza unor obiective centrale ale Ministerului
Apărării Naţionale;
- participă, în cooperare cu alte forţe, la limitarea şi înlăturarea
efectelor în cazul unor accidente majore şi calamităţi naturale;
- asigură cermonialele militare funebre în garnizoană;
- instruieşte militari pentru specialităţile militare prevăzute în
statul propriu de organizare.
Imagini din activitatea desfăşurată de Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul“
60
Uniforma, însemnele şi armele aflate în dotarea Regimentului 30
Gardă constituie elemente de identificare şi individualizare ale Gărzii de
Onoare, dar şi expresia ţării pe care garda o slujeşte, a armatei pe care o
reprezintă.
Regimentul de gardă „Mihai Viteazul”, deţine săbii tip „SOLINGEN”
(lider mondial în asigurarea cu săbii de ceremonie), cu mâner în formă de
cap de leu, cu garda din 3 ramuri şi dragon terminat cu un ciucure. Acest
model a fost realizat de cunoscuta firmă germană în anii 30, iar la regiment
au fost distribuite începând cu anul 1968. Ofiţerii unităţii execută, în cadrul
misiunilor de ceremonii şi onoruri militare, anumite mişcări prevăzute în
Regulamentul instrucţiei de front.
În dotarea Regimentului 30 Gardă “Mihai Viteazul” se află din anul
1964, modelul de carabină semiautomată S.K.S. tip 56, produs în ţară sub
licenţă, la fabrica din Cugir.
Acest tip de carabină este folosit de Gărzile de Onoare ale diferitelor
ţări (România, Rusia, Ucraina, Polonia, Croaţia, China etc.) datorită
manevrabilităţii, rezistenţei la exerciţiile specifice ale acestor unităţi de
gardă, dar şi a aspectului său, sobru şi elegant. Patul de lemn lăcuit îi conferă
o notă deosebită, îmbinându-se armonios cu uniforma de ceremonie.
Dacă în timpul Primului Război Mondial, uniformele au pierdut
strălucirea de odinioară, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, acest
lucru s-a accentuat, armatele fiind „condamnate” la ţinute triste, terne (după
1921, a fost adoptată culoarea kaki, fiind identificată ca cea mai potrivită şi
mai bine adaptată necesităţii de reducere la maxim a vizibilităţii la distanţă
a uniformei de campanie); faţă de această uniformă, s-a adoptat şi „o mare
ţinută” pentru ceremonii sau recepţii mondene;
După anul 1964, şi mai ales după evenimentele de la Praga din 1968,
România a făcut paşi spre recuperarea specificului naţional al armatei, s-a
reînfiinţat Regimentul 30 Gardă care avea atât misiuni de asigurare a pazei
unor instituţii şi demnitari, precum şi a gărzilor de onoare constituite cu
prilejul sosirii/plecării unor delegaţii oficiale în România.
În anul 1970 s-a instituit o nouă uniformă care în mare, aceasta
este copia uniformei Armatei Române de dinainte de război, de inspiraţie
engleză, şi anume uniforma de campanie.
61
Actuala uniformă de ceremonie este una dintre cele mai elegante
şi rafinate din spaţiul european, preluând elemente tradiţionale brodate
într-o formă modernă, fără a afecta solemnitatea şi prestigiul acesteia prin
ornamentare excesivă.
Ţinuta din 1991 la cizmă
62
Capitolul III
PARTICIPAREA STRUCTURILOR DE INFANTERIE
LA MISIUNI MULTINAŢIONALE
ÎN AFARA TERITORIULUI NAŢIONAL
Procesul de transformare a societăţii româneşti, declanşat imediat
după evenimentele istorice ale anului 1989, a determinat în mod firesc o
redefinire a interesului naţional în concordanţă cu aspiraţiile poporului român
care regăsea libertatea, democraţia, în general, valorile universale reale după
o iarnă prelungită de totalitarism îmbrăcată în haina roşie a comunismului.
Reconstruirea României urma să se realizeze într-un mediu
internaţional la rândul său măcinat de febra transformărilor, de redefinire
a sferelor de influenţă şi de putere, permanent supus presiunii reactivării
sau apariţiei de noi riscuri şi ameninţări la adresa securităţii acestuia. În
acest context, organismele internaţionale care şi-au asumat responsabilităţi
în domeniul securităţii au acţionat pentru identificarea acelor concepte
specifice şi soluţii practice care să răspundă nevoii de securitate globală sau
regională, angrenând mecanisme şi actori noi, reconsiderând sistemele de
alianţă într-o viziune centrată pe promovarea stabilităţii sociale, economice,
pe un climat stabil de securitate necesar construirii unui viitor comun
caracterizat de prosperitate, echilibru şi progres în folosul umanităţii.
Integrarea României în Alianţa Nord-Atlantică (2004) şi în Uniunea
Europeană (2007) a reprezentat atât o recunoaştere a contribuţiei ţării
noastre la eforturile colective de reconstrucţie a noului mediu internaţional,
cât şi o consfinţire a rolului de aliat tradiţional al Occidentului, de factor
stabilizator nu numai în zona balcanică, dar şi în alte zone importante din
punct de vedere geostrategic: Bazinul Mării Negre, Asia Centrală şi Orientul
Mijlociu. Astfel, la limita de est a NATO şi Uniunii Europene, România
şi-a asumat rolul de promotor al intereselor, valorilor şi viziunii comune a
spaţiului european şi euroatlantic către aceste zone.
Calitatea de membru al Alianţei Nord-Atlantice şi al Uniunii Europene
oferă oportunităţi şi impune noi obligaţii pentru Armata României. Din punct
de vedere al asigurării securităţii, România nu mai este singură, putându-se
63
baza pe forţa aliaţilor în apărarea teritoriului şi a intereselor sale naţionale.
În acelaşi timp, România trebuie să participe la efortul colectiv de apărare în
cadrul Alianţei Nord-Atlantice, asumându-şi o diversitate de angajamente,
cele militare vizând în principal optimizarea şi menţinerea unei capacităţi
militare credibile prin transformarea armatei şi participarea la operaţiile
desfăşurate sub auspiciile organizaţiilor internaţionale.
III.1. Generalităţi privind participarea forţelor româneşti la misiuni
multinaţionale în afara teritoriului naţional
În baza opţiunilor politice, participarea României la operaţii
multinaţionale a vizat atât obiective subscrise scopurilor generale specifice
comunităţii internaţionale concretizate în acordarea de sprijin acesteia
pentru asigurarea păcii şi securităţii în lume, cât şi obiective naţionale care să
permită afirmarea rolului României de generator de securitate şi stabilitate.
Dezvoltarea şi diversificarea cooperării cu toate statele, instruirea şi pregătirea
unităţilor şi efectivelor participante, corespunzător particularităţilor mediului
internaţional şi al modului de acţiune în zonele reale de conflict şi război,
realizarea criteriilor de standardizare şi interoperabilitate cu armatele ţărilor
membre N.A.T.O. au constituit sarcini subsumate acestui obiectiv. Armata
României a asigurat disponibilizarea capacităţilor militare pentru prevenirea
şi gestionarea unor situaţii de criză politico-militară considerate ameninţări
directe pentru stabilitatea şi securitatea regională şi subregională, participarea
la acţiuni pentru prevenirea extinderii ori lichidării efectelor situaţiilor de
criză şi la prevenirea şi înlăturarea urmărilor unor catastrofe şi dezastre.
În plan teoretic, Armata României a sprijinit dezvoltarea şi materializarea
noilor concepte şi iniţiative în cadrul NATO pentru combaterea terorismului,
a proliferării armelor biologice, chimice şi nucleare şi privind participarea
la operaţiile de răspuns la crize, la misiunile de căutare-salvare/evacuare,
la cele de asistenţă umanitară, la exerciţiile multinaţionale de gestionare a
crizelor, precum şi la programele/planurile N.A.T.O./P.fP. de îmbunătăţire a
capacităţilor de apărare.
Participarea forţelor româneşti la misiuni internaţionale este
reglementată de Legea nr. 42 din 15 martie 2004 privind participarea forţelor
armate la misiuni în afara teritoriului statului român, care statuează totodată
şi tipologia operaţiilor la care România poate trimite militari, astfel: de
apărare colectivă; în sprijinul păcii; de asistenţă umanitară; tip coaliţie.
64
Planificarea şi trimiterea în misiune a forţelor se realizează la
propunerea Ministerului Apărării Naţionale, Consiliul Suprem de Apărare
a Ţării fiind entitatea care analizează şi decide anual cantitatea şi natura
forţelor şi mijloacelor ce pot fi puse la dispoziţe în anul următor în vederea
participării la misiunile mai sus amintite.
Trimiterea forţelor armate în afara teritoriului statului român se
aprobă, la propunerea prim-ministrului, de către Preşedintele României, după
consultarea Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Preşedintele României
informează Parlamentul despre decizie, solicitând încuviinţarea acestuia
pentru situaţiile în care participarea la misiuni în afara teritoriului naţional
nu se realizează în baza unui tratat internaţional la care România este parte.
Prin Legea nr. 346/2006 Statul Major General este desemnat ca fiind
structura centrală a Ministerului Apărării Naţionale care, prin structurile de
specialitate subordonate (Direcţia Operaţii, Comandamentul Operaţional
Întrunit, Categoriile de Forţe ale Armatei şi comandamentele de armă),
asigură planificarea, conducerea, operaţionalizarea (pregătirea şi evaluarea)
şi conducerea operaţională a contingentelor naţionale desemnate să
participe la misiuni în afara teritoriului statului român. În mecanismele de
generare a forţelor, Statului Major General îi revine totodată obligaţia de a
analiza solicitările organismelor internaţionale de participare a României cu
personal, forţe şi mijloace la misiuni în afara teritoriului statului român şi
propune Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAŢ) posibilităţi concrete
de angajare, precum şi modul de realizare a sprijinului real, logistic şi
financiar.
Forţele Terestre, componentă de bază a Armatei României, reprezintă
cea mai numeroasă şi complexă categorie de forţă, căreia, cel puţin la acest
moment, i-au fost încredinţate cele mai importante misiuni de luptă pe care
Armata României şi le-a asumat în istorie. Participarea structurilor din
compunerea Forţelor Terestre la operaţii în afara teritoriului statului român
reprezintă cea mai mare provocare pusă în faşa acestei categorii de forţe
datorită problematicii complexe induse de astfel de misiuni.
Participând la operaţii sub egida ONU, NATO, OSCE, structurile
de infanterie au fost supuse unor adevărate provocări de tip structural,
conceptual, logostic şi financiar.
65
Principalele particularităţi ale operaţiilor multinaţionale la care
Forţele Terestre au particicipat se referă la:
- teatrele de operaţii au fost la distanţe medii şi mari faţă de ţară,
din Africa până în Afganistan sau în Balcani, ceea ce au solicitat foarte mult
capacităţile naţionale de transport strategic şi au impus revederea sistemului
de comandă şi control şi elaborarea unei noi strategii de susţinere logistică;
- diversitatea misiunilor asumate, catacterizate de parametrii
descriptivi complecşi, condiţionaţi de premisele conflictului, riscurile
şi ameninţările la adresa forţei, condiţiile geo-climatice şi diferenţele
culturale;
- multitudinea şi dificultatea acţiunilor executate, de la cele de
tip „combat”, stabilitate şi sprijin până la cele umanitare, care au făcut ca
militarii să fie puşi în situaţia de a îndeplini toată gama de misiuni specifice
unui teatru de operaţii;
- instruirea, dotarea şi organizarea structurilor de forţe în
conformitate cu cerinţele şi specificul misiunii; aceste determinări au impus
promovarea de concepte noi de pregătire a forţelor;
- susţinerea forţelor în teatrul de operaţii în condiţiile existenţei
unor limitări conceptuale şi structurale;
- gradul înalt de susţinere a eforturilor militare de către opinia
publică naţională, a impus o nouă strategie de comunicare la nivelul
armatei;
- militarii români şi-au desfăşurat sau îşi desfăşoară activitatea
într-un mediu multinaţional diversificat care a determinat regândirea
profilului luptătorului;
- resursele financiare alocate nu au asigurat în totalitate nevoile
determinate de metamorfoza rapidă a câmpului de luptă.
III.2. Scurtă descriere a principalelor zone din teatrele de operaţii
în care au acţionat structurile de infanterie
Principalele zone de luptă în care au acţionat structurile de infanterie
au inclus teatre de operaţii activate în Europa, Asia şi Africa, fiecare
dintre acestea prezentând caracteristici diferite, atât din punct de vedere
al ameninţărilor, cât şi din punct de vedere al particularităţilor reliefului,
climei, dezvoltării economice etc. Trecerea în revistă a acestor zone permite
66
chiar şi unui neavizat să conştientizeze gradul ridicat de complexitate al
factorilor specifici şi influenţa acestora, de cele mai multe ori de natură
ostilă, asupra acţiunilor infanteriei în operaţii, adăugând un dram de plusvaloare la succesele obţinute de militarii români.
Teatrul de Operaţii Irak
Situaţia politică şi de securitate a Irakului era dictată, în principal, de
evoluţia confruntărilor dintre grupările islamice radicale şi forţele coaliţiei,
dar şi dintre etnii şi confesiuni, fiecare dintre ele având propriile ţeluri, situaţie
amplificată şi de acţiunile întreprinse de anumite cercuri de interese politico economice din orientul mijlociu, care aveau ca obiectiv menţinerea unui
preţ ridicat al resurselor naturale pe piaţa mondială, o parte semnificativă
din veniturile rezultate în urma creşterii preţului petrolului fiind destinată
susţinerii operaţiunilor insurgente sau teroriste din zonă. La degradarea
situaţiei de securitate au mai contribuit şi o serie de declaraţii sau poziţii
oficiale ale anumitor demnitari care au provocat reacţii şi manifestări de
protest în toată lumea, fapt care a condus la sporirea nivelului ameninţărilor
şi riscurilor la adresa prezenţei militare şi civile occidentale5.
Riscurile şi ameninţările contingentului românesc prezent în
provincia DHIQAR, zonă de responsabilitate a Diviziei Multinaţionale
de Sud-Est au fost influenţate în principal de: obiectivele divergente ale
grupărilor şiite, sunnite şi kurde (şiiţii doreau controlul asupra securităţii
statului şi federalizarea; sunniţii vizau accesul la resursele economice şi
menţinerea unităţii statale, iar kurzii intenţionau să obţină autonomia şi chiar
independenţa regiunii de nord)6; acţiunile elementelor credincioase fostului
regim (Gruparea Baath şi Fedayeen), ale partidelor politice, rolul factorului
tribal şi al sentimentelor religioase în societatea irakiană şi nu în ultimul
rând rata mare a criminalităţii.
Riscurile de factură militară evidenţiau existenţa unei mari cantităţi
de armament, muniţie şi explozivi asupra populaţiei şi folosirea acestora
împotriva forţelor coaliţiei, uneori sub pretextul diferitelor ocazii legate
de rituale specifice religiei; acesta a fost principalul pericol la adresa
contingentelor din TO.
Colonel Vasile CERBU, căpitan Florin BUŞE, Caracterul diferitelor acţiuni anticoaliţie
executate de insurgenţi în teatrele de operaţii asiatice, Revista Forţelor Terestre, anul LIII,
Nr.1/2007, p. 41.
6
Ibidem, p. 42.
5
67
Dintre acestea cele mai semnificative ar putea fi: piesele de
artilerie (aruncătoare de bombe, obuziere, tunuri de diferite calibre,
până la 155 mm) recuperate din vechile cazărmi distruse în timpul războiului
sau prin altele metode specifice zonei; lansatoarele „temporizate” montate
pe şasie de autovehicule, dotate cu dispozitive de autodistrugere; vestele
explozive folosite, de regulă, în zone greu accesibile şi aglomerate; puştile
semiautomate cu lunetă cu amortizoare uzitate, de regulă, asupra ţintelor
punctuale, de la distanţe mari, cu posibilităţi de mascare, protecţie fizică
şi vizuală a trăgătorului; armamentul uşor de infanterie, întrebuinţat, de
regulă, de către grupuri numeric reduse, slab organizate (de la una la câteva
persoane) vizând în special forţele coaliţiei (militari aflaţi în misiune,
convoaie logistice şi umanitare, raioane de dislocare ale subunităţilor izolate,
puncte de comandă, aerodromuri), precum şi lideri ai administraţiei locale şi
forţele de securitate proprii.
Utilizarea în acţiunile diversioniste, de sabotaj şi teroriste a unor
serii diversificate de dispozitive explozive: proiectile de artilerie şi mine
anti - personal; elemente de muniţii, fire electrice, sistem şi antenă pentru
detonare comandată; proiectile de artilerie, bombe cu fitil detonant ataşat la
capse pirotehnice; elemente de muniţie racordate la canistre cu combustibil,
uşor inflamabil; grenade de mână (alte elemente de muniţii) legate în serie;
materialele explozive disimulate sub forma unor ornamente de perete
(modelate şi vopsite), jucării, obiecte de uz casnic etc., au fost câteva din
sistemele de acţiune împotriva forţelor coaliţiei, foarte bine supravegheate,
coordonate şi folosite la locul şi în momentul oportun pentru obţinerea
efectelor dorite.
Folosirea pe scară largă a dispozitivelor improvizate de declanşare a
exploziilor a constituit un risc şi o ameninţare permanentă.
Între cele mai uzitate dispozitive amintim: mecanisme electronice cu
ceas cu temporizare programată cu posibilităţi de detonare la intervale de timp
diferite; mecanisme electronice cu ceas cu temporizare reglată, alcătuite din
sisteme integrate asamblate împreună cu alte elemente electronice ulterior,
disimulate sub diferite forme; mecanisme radio de detonare, compuse din
receptor şi declanşator; mecanisme de detonare pe bază de ceas deşteptător
sau telefon mobil-cu acţiune la ora programată sau la efectuarea apelului au
completat posibilităţile de acţiune a insurgenţilor asupra forţelor coaliţiei.
68
Considerăm că nu era exclusă posibilitatea folosirii unor elemente
de muniţie (bombe de aruncător de cal. 120 mm cu încărcătură chimică),
a instalaţiilor de lansare a proiectilelor reactive sau a rachetelor cu diferite
destinaţii (inclusiv rachete A.A.) disimulate, informaţii primite şi confirmate
de mai multe ori de către eşaloanele superioare prezente în TO.
Atacurile de la distanţă, asupra zonelor aeroporturilor/aerodromurilor
şi bazelor militare, pentru crearea unei stări de nesiguranţă a activităţii de
zbor al aeronavelor coaliţiei şi al celor comerciale şi producerii de pierderi
în personal şi tehnică, a demonstrat reuşita în îmbunătăţirea posibilităţilor
de executare a focului indirect asupra obiectivelor de importanţă deosebită
pentru insurgenţi.
În baza analizei riscurilor menţionate şi a cauzelor care au dus la
incidente de diferite categorii soldate cu pierderi de vieţi omeneşti, opinăm
că acestea s-au datorat folosirii de către insurgenţi ai unei multitudini de
echipamente, armamente şi muniţii. Între cele mai importante amintim: DEI
(dispozitiv exploziv improvizat), în urma exploziei detonând şi muniţia
existentă în interiorul autovehiculului, incendiindu-l; atacurile asupra
tehnicii de luptă cu armament uşor şi AG-7; minele antitanc amplasate în
special pe principalele căi de comunicaţii; rachetele şi mortierele folosite
îndeosebi asupra bazelor militare în intervalul de timp când majoritatea
personalului se afla în interiorul acestora.
Condiţiile de timp, anotimp şi stare a vremii au influenţat semnificativ
operaţiile forţelor întrunite. Prezenţa furtunilor de nisip şi temperaturile
extrem de ridicate, îndeosebi în jurul orelor amiezii au creat probleme
personalului (vizibilitate redusă, deshidratări), tehnicii (supraîncălzirea a
motoarelor) şi aparaturii folosite pe timpul misiunilor.
Poluarea mediului, fenomen resimţit în special în zonele urbane
cu activităţi industriale, a avut efecte negative asupra militarilor aflaţi în
teatrul de operaţii. Apa putea fi folosită numai din surse verificate, luând
în considerare faptul că reţeaua de canalizare din majoritatea oraşelor era
precară, cu posibilităţi de infiltrare a apelor reziduale în straturile de apă
freatică.
Fauna specifică zonelor deşertice, cu şerpi veninoşi (familiile viperei
şi cobrei), scorpioni negri (consideraţi cei mai periculoşi), păianjeni şi nu
în ultimul rând a unei game variate de plante cu posibilităţi de provocare a
69
unor boli ale pielii şi otrăvirea organismului prin atingere sau consum, au
influenţat în mod semnificativ activităţile desfăşurate de militarii coaliţiei.
Datorită temperaturilor ridicate în tot timpul anului, alimentaţia
avea la bază produse vegetale, iar consumarea apei potabile în cantităţi mari
(3 - 4 litri), fiind o necesitate în vederea eliminării deshidratărilor şi a altor
repercusiuni ulterioare acestora.
Cea mai mare parte a populaţiei lipsită de educaţie (rata de analfabetism ~
60%), era uşor manipulabilă. Faptul că 96% din populaţie este de credinţă
islamică, cu obiceiuri, sărbători şi tradiţii specifice, a impus un anumit
comportament din partea membrilor coaliţiei, cu respectarea acestora în
mod deosebit pe timpul ramadanului - cea mai mare sărbătoare a anului,
cu specificaţii islamice asupra pregătirii şi consumării hranei pe întreaga
perioadă a acesteia. Pe acest fond, populaţia manifesta reacţii diferite, uneori
necontrolate-fanatism religios; instabilitate emoţională până la agresivitate
şi instabilitate în ceea ce priveşte loialitatea.
Adâncirea sentimentului de dezamăgire al unora dintre irakieni faţă
de evoluţia nefavorabilă a situaţiei interne, generată îndeosebi de persistenţa
problemelor de securitate şi economice, care tind să se cronicizeze, putea
conduce la schimbarea percepţiei populaţiei faţă de reuşita procesului de
stabilizare şi reconstrucţie a ţării, situaţie exploatată de forţele insurgente.
În acest context, se menţinea tendinţa de atragere în mişcarea de rezistenţă
a unor membri şi funcţionari irakieni ce activau în diferite structuri ale
administraţiei locale şi de securitate. Insurgenţii erau interesaţi în procurarea
de informaţii despre structurile nou înfiinţate prin intermediul lucrătorilor/
funcţionarilor irakieni din structurile existente, cu posibilităţi de participare
(sub ameninţare şi şantaj) la executarea de atacuri teroriste.
Principalele riscuri de îmbolnăvire erau datorate de boli diareice,
hepatite, febre tifoide, ca urmare a consumului de apă şi alimente
conţinând microorganisme sau viruşi, mult mai răspândite în perioadele
călduroase. Malaria transmisă de ţânţarul anofel, era prezentă îndeosebi
în zonele mlăştinoase, în partea de nord-vest a zonei de responsabilitate,
cu perioada de risc ridicată în lunile mai călduroase. Bolile transmisibile
se puteau datora ca urmare a: contactului personal - tuberculoza, infecţii
intestinale, holera, meningita; transmiterii sexuale sau prin sângele
contaminat - sifilixul, SIDA, gonoreea; transmitere animală - bruceloza,
70
febra Q, rabia (turbarea), antraxul, leptospiroza; contaminării cu virusul
SARS ca urmare a prezenţei unui număr mare de militari, care provin din
diferite state. Cu toate că nivelul de ameninţare (pericol) la acea dată în aria
de responsabilitate a detaşamentului românesc, putea fi evaluat ca MEDIU7,
din cauza slabei prezenţe a miliţiilor paramilitare legate de mişcări politice
şiite, per ansamblu, îndeosebi în zona Bagdadului s-a putut constata o
deteriorare a acesteia, insurgenţa irakiană şi forţele teroriste fiind interesate
în destabilizarea Irakului, vizând obiective majore din punctul de vedere al
consecinţelor de securitate. Sporirea securităţii pentru protejarea populaţiei,
cât şi pentru dezarmarea miliţiilor a fost obiectivul principal a autorităţilor
de la Bagdad, antidotul pentru deteriorarea situaţiei de securitate, cu
posibilităţi de generalizare a confruntărilor. Ineficienţa rezultatelor în
gestionarea situaţiilor de criză şi în asigurarea securităţii populaţiei irakiene,
corelată cu intensificarea conflictelor interetnice şi interconfesionale, puteau
crea premisele declanşării unui război civil sub anumite forme, astfel: etnic
(generat de disensiunile existente între arabi şi kurzi); religios (determinat
de multitudinea orientărilor religioase); politic intern/extern (la o eventuală
federalizare a ţării) sau economic (disputa privind controlul resurselor
naturale).
Apreciem că complexitatea situaţiei politice şi de securitate irakiană
era dictată în principal de evoluţia confruntărilor dintre grupările islamice
radicale şi forţele coaliţiei, dar şi dintre etniile şi confesiunile din Irak,
fiecare din părţi având propriile ţeluri.
Făcând o analiză a atentatelor sinucigaşe petrecute, s-a constatat
că majoritatea atentatorilor-sinucigaşi au provenit din afara Irakului
(palestinieni, pakistanezi, saudiţi etc.), de aici interesul unor mişcări
islamiste extremiste de a menţine instabilitatea în regiune, obiectivele
majore din punct de vedere al consecinţelor de securitate fiind concentrate
în Bagdad şi în zonele adiacente8.
Pe fondul situaţiei de instabilitate, a acţiunilor destabilizatoare
întreprinse de grupările extremiste islamice existente pe teritoriul irakian
(Al-Qaeda; miliţiile locale; organizaţia Bass; insurgenţii şiiţi, dar şi celulele
formate din terorişti şi luptători străini), tributul plătit de poporul român
7
8
Vezi, Arhiva B.811I-Irak, fondul operaţii, dosar nr.5, vol I, f.15.
Colonel Vasile CERBU, căpitan Florin BUŞE, op.cit., p.40.
71
până la această dată, a fost de 2 morţi şi 12 răniţi9. Cauzele principale
ale acestor jertfe de sânge le-au reprezentat exploziile unor dispozitive
explozive improvizate pe timpul executării misiunilor de securizare a zonei
de responsabilitate.
Teatrul de operaţii AFGANISTAN
Afganistanul reprezintă cea mai importantă piaţă pentru traficul de
armament şi droguri din zonă, principalii furnizori fiind reţelele de crimă
organizată din China, Iran, Uzbekistan, Tadjikistan, Federaţia Rusă şi
Pakistan. În pofida măsurilor impuse, Organizaţia Al-Qaeda continuă să
introducă pe teritoriul Afganistanului arme, explozivi şi sume importante
de bani pentru finanţarea acţiunilor teroriste, beneficiind de sprijinul
unor oficiali din cadrul guvernului. Strategia naţională de luptă împotriva
drogurilor însă se pare că a avut succes. Dacă în anul 2007, producţia de
opium, materie primă pentru obţinerea heroinei, a bătut toate recordurile,
Afganistanul deţinând 92% din rezervele mondiale, anul 2009, a dus la
scăderea accentuată a acesteia, cultivările cu mac au scăzut cu mai mult
de 20%, cele mai mari culturi găsindu-se în sudul ţării, unde insurgenţa
talibană împotriva guvernului afgan şi a preşedintelui Hamid Karzai este
mult mai intensă, iar zona mai greu de controlat10.
Evoluţia evenimentelor în AFGANISTAN a generat, în ultimii ani,
eforturi multiple atât din partea coaliţiei internaţionale, organismelor statale
afgane şi nu în ultimul rând comunităţii internaţionale, rezultatul - societatea
afgană nu a devenit nici mai sigură şi nici mai securizată, dimpotrivă a
continuat să se deterioreze11. Începând cu primăvara anului 2006, talibanii
au schimbat strategia de contestare a prezenţei militare internaţionale şi a
autorităţilor guvernamentale afgane, trecând de la operaţiuni „de prezenţă”
la operaţiuni militare de amploare în zonele rurale, la care au participat
grupări de câte 100 - 200 de luptători. Acţiunile talibanilor au înregistrat
succese considerabile privind limitarea autorităţilor guvernamentale în
provinciile din sud şi îngrădirea libertăţii de mişcare a forţelor internaţionale
pe principalele căi de comunicaţii rutiere din zonă12.
9
www.presamil.ro - Observatorul militar, nr. 7 /28 iulie 2009.
http.//www.românia-actualităţi.ro/2 septembrie 2009.
Ban Ki-moon, Secretarul general al ONU , în raportul către Consiliul de Securitate
privitor la activităţile ONU în Afganistan, www.realitatea.net/14 martie 2009.
12
Colonel Vasile CERBU, căpitan Florin BUŞE, op.cit., p.38.
10
11
72
Situaţia politică este caracterizată de instabilitate şi ineficienţă,
guvernul afgan dovedindu-se incapabil să exercite controlul asupra întregului
teritoriu al ţării, în special în zonele din sudul şi estul Afganistanului,
unde elementele anticoaliţie continuă executarea de acţiuni de subminare
a autorităţii guvernului. Pacea va fi posibilă „când toţi afganii vor fi uniţi
şi vor vorbi o singură voce, colaborând la construirea împreună a unui
guvern de uniune care să reprezinte toţi afganii” a declarat preşedintele
afgan, Hamid Karzai13.
Forţele anticoaliţie vor avea, în continuare, capacitatea de a organiza
şi executa atacuri împotriva forţelor coaliţiei, forţelor de securitate afgane,
oficialilor şi populaţiei civile, însă cu toată libertatea de mişcare de care
dispun în sudul şi sud - estul ţării, nu vor fi în măsură să obţină controlul
total în zonă. Instabilitatea poate fi pusă atât pe seama rafinării tehnicilor
talibanilor, dar şi pe eşecul creării unor mecanisme politice adaptate
regiunii. Situaţia este „serioasă şi se deteriorează” a afirmat amiralul
american Mike Muller, şi asta cu toate că acum trei ani trupele americane din
afganistan nu numărau decât 20.000 de soldaţi, iar astăzi numărul acestora
este triplu14.
Desfăşurarea misiunilor de către forţele coaliţiei în contextul în care
grupările insurgente îşi ating în mare măsură obiectivele, implică analiza
unor riscuri şi ameninţări specifice, influenţate în principal de: acţiunile
desfăşurate de principalele grupări insurgente (talibanii, Hezb-e-Islami
Gualbuddin şi Al-Qaeda, luptători străini-majoritatea arabi din Asia Centrală,
triburi din Pakistan şi Afganistan, reţele criminale); capacitatea scăzută a
statului afgan de a gestiona situaţia internă; sentimentele religioase; rata
mare a criminalităţii; caracteristicile naturale ale terenului. Considerăm că,
o analiză a celor trei tipuri de riscuri (de factură militară, de ordin natural şi
social), ar putea completa tabloul celor mai complexe teatre de operaţii în
care a fost angrenată România după 1990.
Existenţa zonelor minate neidentificate (antitanc şi antipersonal), în
urma invaziei sovietice din 1979, precum şi conflictelor dintre facţiunile
rivale din această ţară au lăsat în urma lor peste 10 milioane de mine
terestre15, plantate de-a lungul căilor de comunicaţii, cursurilor de apă, în
munţi şi în jurul oraşelor. Se apreciază că, din 30 de provincii afgane,
13
14
15
http://www.mediafax.ro/externe/3 noiembrie 2009.
http://www.hotnews.ro/24 august 2009.
http://athenian-legacy.com/2009/11, URSS şi războiul din Afganistan.
73
27 conţin câmpuri de mine, astfel, la fiecare 22 de minute o mină face o nouă
victimă. Existenţa armamentului portativ, în special pistoale, puşti mitralieră
şi puşti semiautomate cu lunetă şi a muniţiei aferentă acestora, este unul din
riscurile majore de care trebuie să se ţină seama pe timpul deplasărilor în
localităţi sau pe timpul stabilirii de contacte cu localnicii.
Atacurile sinucigaşe desfăşurate de către grupuri ilegal înarmate
nemulţumite de continuarea procesului de dezarmare a populaţiei, au
reprezentat o constantă în teatrul de operaţii. În ultima perioadă de timp
numărul mediu de victime/atac a crescut de la 3 - 4 la 10, remarcându-se o
schimbare în alegerea ţintelor, fiind vizate cu precădere Forţele de Securitate
Afgane, Forţele Coaliţiei, precum şi ţinte considerate uşoare (instituţii,
organizaţii neguvernamentale). Prezenţa luptătorilor străini de origine arabă,
cu o vastă experienţă în ducerea luptei de gherilă, a contribuit la antrenarea şi
specializarea luptătorilor afgani în folosirea diferitelor categorii de armament
şi explozivi: dispozitive explozive improvizate, ataşate la alte încărcături
explozive; veste explozive cu două sisteme de detonare, manual şi prin radio
acţionat de către o altă persoană în cazul eşuării acţionării primului.
Atacurile cu artilerie şi rachete îndeosebi împotriva bazelor militare
ale forţelor coaliţiei şi convoaielor acestora, care asigură sprijinul logistic
ISAF, coroborate cu adoptarea tacticilor de luptă similare forţelor regulate
(acţiuni ofensive sau defensive), în scopul producerii de pierderi şi menţinerii
zonelor de influenţă asupra unor obiective sau zone, reprezintă o nouă tactică
folosită de insurgenţi.
Folosirea cu mare ştiinţă a avantajului terenului cu relief predominant
muntos şi a amenajărilor genistice existente în anumite districte de pe
timpul războiului sovietic oferă posibilitatea desfăşurării unei lupte de
gherilă consistentă şi foarte bine elaborată. Frecvente au fost şi acţiunile de
destabilizare a populaţiei locale specifice organizaţiilor ilegale constituite
pe teritoriul statului afgan, precum: campanii de informare în defavoarea
forţelor coaliţiei, activităţi criminale, capturi şi ucideri de persoane, acţiuni
de intimidare a populaţiei etc., toate contribuind la menţinerea unui climat
de insecuritate în majoritatea provinciilor afgane.
Configuraţia zonelor, dispunerea şi orientarea lanţurilor muntoase cu
văi adânci, peşteri şi ascunzători bine pregătite au constituit pentru forţele
coaliţiei adevărate obstacole naturale, favorizând insurgenţii reduşi numeric
74
în forţe şi mijloace. Obstacolele naturale specifice terenului muntos, cu
peşteri (grote), unele dintre ele amenajate, permit realizarea unei rezistenţe
de lungă durată în aşa cunoscutele zone „save havens”16.
Terenul accidentat, în mare parte fără vegetaţie, dar străbătut de şanţuri
cu dimensiuni mari (adâncime 4 - 5 metri), create în urma ploilor torenţiale,
asigură condiţii favorabile pentru executarea deplasărilor, apropierea în
ascuns, realizarea surprinderii şi organizarea cu uşurinţă a ambuscadelor,
de către forţele insurgente, dezavantajând forţele coaliţiei care acţionau cu
maşini de luptă.
Compartimentarea accentuată a terenului, accesibilitatea redusă,
sistemul precar al căilor de comunicaţii, schimbarea frecventă şi bruscă
a situaţiei meteorologice, limitările în misiunile de observare au impus şi
impun desfăşurarea acţiunilor pe direcţiile conturate de văi adânci şi pe
căi de comunicaţie înguste, greu accesibile tehnicii de luptă, favorizând
forţele insurgente. Organizarea şi desfăşurarea acţiunilor militare în zone
greu accesibile au impus eforturi fizice deosebite din partea luptătorilor,
suprasolicitarea tehnicii din dotare, echiparea şi înzestrarea nefiind
întotdeauna elementul de siguranţă pentru luptător.
Lipsa de educaţie, a celei mai mari părţi a populaţiei (rata de
analfabetism - 71%), accesul limitat la informare, credinţa islamică a
peste 95%, cu obiceiuri, sărbători şi tradiţii specifice, oferă posibilitatea
manipulării populaţiei de către liderii talibani, prin desfăşurarea de campanii
de dezinformare în scopul discreditării autorităţilor guvernamentale şi a
coaliţiei prezente în Afganistan.
Posibilităţile de manifestare, reacţii diferite, uneori necontrolate,
fanatism religios, instabilitate emoţională până la agresivitate, instabilitate
în ceea ce priveşte loialitatea sunt doar câteva caracteristici specifice
populaţiei civile afgane, care necontrolate pot crea divergenţe între aceştia
şi forţele coaliţiei.
Prezenţa în zona de campare, precum şi în cea de desfăşurare a misiunilor
a diferite specii de plante şi animale periculoase (şerpi veninoşi din familiile
viperei şi cobrei; scorpioni, păianjeni, insecte şi miriapode veninoase), pot
avea efecte negative asupra stării de sănătate a personalului.
16
Locotenent-colonel Costel IONESCU, Spaţiul şi timpul în acţiunea militară. Studiu de
caz în Afganistan, Forţele Terestre, Nr.1 din 2009, p.161.
75
Riscuri de îmbolnăvire, datorate sărăciei şi mizeriei în care trăieşte
majoritatea populaţiei (malarie, în zone cu altitudine sub 2000 de metri,
transmisă de ţânţarul anofel; boli transmisibile prin contact direct tuberculoza, infecţii intestinale, holera, meningita; cu transmitere sexuală sau
cu sânge contaminat - gonoree, sifilis, SIDA; diareice, hepatite, febră tifoidă,
datorate microorganismelor sau viruşilor; cu transmitere animală - bruceloza,
febra Q, antraxul, rabia, leptospiroza), cu posibile implicaţii asupra forţelor
coaliţiei în mod deosebit pe timpul luării contactului cu aceştia.
În urma analizei făcute, apreciem că, situaţia de securitate din ultima
perioadă se menţine instabilă, liderii talibani şi ai organizaţiei Hezb -eIslami Gulbuddin, rămân consecvenţi scopului lor principal pe termen
lung de subminare a autorităţii guvernului KARZAI şi înfrângere a forţelor
coaliţiei.
Teatrul de operaţii din KOSOVO
Evoluţia situaţiei din Kosovo se află în continuare sub influenţa
divergenţelor dintre poziţiile adoptate de către Serbia şi Federaţia Rusă, pe de
o parte, şi autorităţile de la Priştina şi statele care au recunoscut independenţa
Kosovo, pe de altă parte. Pe acest fond, autorităţile kosovare au continuat
activităţile diplomatice de obţinere a sprijinului necesar recunoaşterii ca
„stat”, precum şi procesul de adoptare a legilor prevăzute de planul fostului
Reprezentant Special al ONU pentru Kosovo, Martti AHTISAARI17.
În acest context, autorităţile de la Belgrad continuă acţiunile
diplomatice, cu scopul de a obţine un sprijin internaţional consistent pentru
nerecunoaşterea independenţei Kosovo, declarată în mod unilateral de către
liderii kosovari de la Priştina, şi pentru împiedicarea accederii noului stat
balcanic în organizaţiile internaţionale politice, economice, financiare şi de
securitate.
Considerăm că, pe fondul evoluţiei situaţiei politice, situaţia generală
de securitate din provincie se menţine relativ calmă, dar imprevizibilă. Pe
termen scurt aceasta va depinde de acţiunile politice desfăşurate de guvernul
de la Belgrad, precum şi de modul în care etnicii sârbi din nordul Kosovo
vor acţiona împotriva autorităţilor kosovare şi a posibilelor încercări ale
acestora de a prelua controlul în zonă. Pe termen mediu cu toate că nu se
17
76
http://www.europarl.europa.eu/sides/29 martie 2007.
anticipează declanşarea de violenţe pe întreg teritoriul Kosovo, este posibilă
apariţia de incidente interetnice izolate care să contribuie la tensionarea
situaţiei actuale, numărul redus în ultima perioadă, datorându-se atât
poziţiei moderate adoptate de către liderii politici kosovari albanezi, cât şi
consolidării prezenţei în nordul provinciei, în zonele cu populaţie majoritară
sârbă, a forţelor de securitate (KFOR, Poliţiei UNMIK şi Serviciului de
Poliţie din Kosovo).
Estimăm că, apariţia unor acţiuni violente este posibilă numai ca
urmare a provocărilor în cazul în care, comunitatea internaţională prezentă
în provincie va demonstra o implicare în instaurarea legilor comune pe
teritoriul Kosovo, albanezii kosovari fiind în măsură să acorde sprijin
autorităţilor recunoscute în finalizarea misiunii propuse prin mandate.
Carenţele existente în organizarea şi funcţionarea structurilor de
securitate (poliţia de frontieră) au implicaţii majore asupra siguranţei
şi securităţii provinciei, tranzitarea cu uşurinţă a frontierelor de către
traficanţii de persoane, arme şi narcotice, limitează eforturile depuse în
lupta împotriva atentatelor teroriste îndeosebi împotriva populaţiei de etnie
sârbă. De la traficul de armament şi muniţie, până la traficul cu droguri,
maşini furate, valută falsă, carne vie, contrabandă cu ţigări şi carburanţi,
regiunea Kosovo reprezintă un adevărat paradis al crimei organizate,
grupările mafiote, indiferent de componenţa etnică, având o mare influenţă
în zonă, reprezentând în acest fel un potenţial şi real vector al manifestărilor
de sorginte teroristă.
Prezenţa grupărilor extremiste, de crimă organizată albaneze şi sârbe,
cu posibilităţi de folosire a armelor de foc uşoare, a grenadelor de mână,
a cocteilurilor Molotov şi a diferitelor tipuri de proiectile continuă să-şi
facă simţită prezenţa şi să îngrijoreze atât autorităţile de la Priştina, cât şi
populaţia din Kosovo.
Luând în considerare cele menţionate, apreciem că, principalii factori
de risc sunt: crima organizată, acţiunile teroriste, subversiunea, sabotajul şi
nu în ultimul rând spionajul, ameninţările la adresa forţelor şi a populaţiei
locale datorându-se în principal: legăturii tot mai accentuată dintre politică
şi crima organizată; abuzurilor în folosirea mijloacelor violente, a corupţiei
şi a intimidării în scopul influenţării administraţiei publice, justiţiei şi
structurilor politice.
77
Evoluţia situaţiei politice, militare, economice şi de securitate
din Kosovo va depinde de credibilitatea pe care o vor câştiga, în plan
internaţional, autorităţile de la Priştina, de capabilităţile pentru preluarea
integrală a gestionării situaţiei, dar şi de dimensiunea suportului financiar şi
material care va fi asigurat de comunitatea internaţională pentru susţinerea
noului stat.
La un an şi jumătate după ce fosta provincie a Serbiei şi-a proclamat
independenţa, situaţia s-a mai liniştit. Guvernul de la Belgrad refuză în
continuare să recunoască independenţa noului vecin, dar a ajuns la concluzia
că statutul fostei provincii reprezintă o problemă diplomatică, nu una care
poate fi soluţionată pe cale militară. Cel mai tânăr stat european a demonstrat
o siguranţă de sine ieşită din comun. Cu ocazia primei vizite a noului secretar
general NATO în Kosovo, preşedintele fostei provincii sârbe, Fatmir Sejdiu,
a apreciat că statul pe care îl conduce ar putea deveni pe viitor un factor
de stabilitate în Balcani „Pot să-mi imaginez ca, într-o bună zi, şi statul
Kosovo să fie capabil să participe la misiunile de pace ale Alianţei NordAtlantice ca membru activ. Dar despre acest lucru va trebui să mai discutăm
pe viitor...”18.
Pe fondul acestor situaţii prezenţa structurilor militare româneşti în
teatrul de operaţii Kosovo, a contribuit la menţinerea unui climat de securitate
relativ stabil, fără pierderi de vieţi omeneşti datorate misiunilor desfăşurate
pe parcursul celor peste nouă ani de participare în cadrul misiunii KFOR.
III.3. Participarea infanteriei la operaţiile multinaţionale în teatrele
de operaţii
Importanţa participării infanteriei la misiuni în afara teritoriului rezidă
în principal din faptul că aceasta a constituit catalizatorul transformării
acestei arme a cărei istorie se împleteşte armonios cu însăşi istoria neamului
românesc, fiind la acest moment probabil una dintre cele mai moderne
componente a Forţelor Terestre. Structurile de infanterie au reprezentat
ponderea majoritară în constituirea contingentelor naţionale participante
la misiuni internaţionale, fiind purtătoarele drapelului naţional în cele mai
îndepărtate şi „fierbinţi” locuri ale lumii în care militarii români au luptat
sau încă mai luptă pentru promovarea interesului naţional, contribuind
18
78
www.dw-world.de/dw/article/14 august 2009.
fundamental la îndeplinirea misiunilor Forţelor Terestre române şi la
afirmarea ţării noastre ca furnizoare de securitate.
Totodată participarea la operaţii multinaţionale constituie pentru
fiecare infanterist un plus de experienţă, iar pentru comenzile subunităţilor
şi statele majore ale unităţilor un instrument eficient de realizare a coeziunii
şi formare a deprinderilor de lucru colective. Transferul cunoştinţelor
însuşite şi a deprinderilor formate în teatrele de operaţii este permanent
transpus în practică pe timpul exerciţiilor naţionale, tehnicile, tacticile şi
procedurile specifice fiind aplicate cu eficienţă în cadrul diferitelor scenarii
de instrucţie, determinând ca instruirea spentru participarea la misiuni în
afara teritoriului statului român să devină un standard pentru structurile de
infanterie desemnate să execute astfel de misiuni.
În faţa noilor provocări a devenit necesar ca structurile de infanterie
să îşi reconsidere rolul şi locul în structura modernă de forţe, urmărind în
principal realizarea cerinţelor necesare impuse de lupta modernă dintre care
amintim: capacitatea de a genera şi regenera structuri apte pentru îndeplinirea
misiunilor; capacitatea de a disloca la distanţe medii şi mari subunităţi şi
unităţi, cu sprijinul celorlalte categorii de forţe ale armatei; capacitatea de
a menţine forţe dislocate în mai multe teatre de operaţii, pe durată medie şi
mare; capacitatea de a se integra în cadrul forţei multinaţionale; capacitatea
de a gestiona eficient resursele financiare alocate; dotarea cu armament,
tehnică, echipamente şi materiale care să asigure îndeplinirea misiunilor şi
un grad ridicat de protecţie a forţei.
Principalele lecţii învăţate pe durata participării la operaţii
multinaţionale au permis modernizarea procesului de planificare şi
executare a pregătirii pentru misiune, dotarea structurilor cu sisteme noi de
detectare a dispozitivelor explozive improvizate (IED, VBIED), mijloace de
comunicaţii şi de asistare a deciziei, creşterea nivelului de protecţie asigurat
de tehnica de luptă din dotare etc.
La nivelul batalioanelor de infanterie desemnate să execute misiuni
în afara teritoriului naţional au fost pregătiţi militari în a doua specialitate
(sanitari, specialişti sisteme purificare a apei), mecanici conductori pe
transportoare de tip TBT STRYKER şi şoferi pe autovehicule tip HMMWV,
în acest sens partenerii americani contribuind substanţial la sprijinirea
79
forţelor româneşti în special prin desfăşurarea în comun a exerciţiilor de
pregătire pentru misiune specifice începând cu anul 2007.
Instrucţia pentru participarea la misiuni în afara statului român, parte
integrantă a pregătirii generale a forţelor, a beneficiat de o nouă viziune
privind planificarea, desfăşurarea şi evaluarea instrucţiei pentru acest gen de
misiuni fiind determinată de fizionomia spaţiului de luptă integrat, creşterea
interoperabilităţii cu armatele statelor membre NATO, profesionalizarea
integrală a armatei, precum şi tehnologizarea şi informatizarea fără precedent
a echipamentelor militare, o realizare deosebită fiind reprezentată de
elaborarea a 5 programe de instrucţie individuală şi 9 programe de instrucţie
pentru misiuni în concordanţă cu prevederile aliate în acest sens.
Detaşamentelor naţionale le-au fost asigurate tehnica militară şi
echipamentele conform statelor de organizare, înregistrându-se totuşi unele
disfuncţii în dotarea cu aparatură de vedere şi ochire pe timp de noapte,
echipamente de comunicaţii şi informatică, piese de schimb şi accesorii
pentru autovehicule (necesare constituirii loturilor de autosusţinere), precum
şi în asigurarea articolelor de resortul echipamentului nou introduse în norma
de echipare pentru misiune.
Pentru îmbunătăţirea capacităţii operaţionale şi sporirea gradului de
protecţie a personalului pe timpul îndeplinirii misiunilor în T.O. Afganistan,
structurile de infanterie participante au fost înzestrate cu transportoare
moderne, fiind introduse în operaţii şi 6 transportoare de tip Piranha III C.
Eforturile depuse de infanteriştii români pe timpul acestor misiuni au
fost apreciate de înalţi demnitari şi oficialităţi. Astfel, subsecretarul General
al ONU, generalul David VENESS, şeful Departamentului Siguranţă
şi Securitate, cu ocazia plecării reprezentanţilor ONU din Basra la data
de 03 aprilie 2007, a transmis Armatei României înalta sa apreciere şi
mulţumiri pentru eforturile depuse de personalul militar angajat în protecţia
reprezentanţilor ONU. Faptul că niciun membru oficial al staff-ului ONU din
Basra nu a fost victima violenţelor din zonă reprezintă o dovadă a succesului
acestei misiuni.
Cooperarea foarte bună dintre militarii români şi americani, precum
şi între ţări, a vizat atât instruirea în comun cât şi dotarea cu echipamente
militare. Ambasadorul SUA în România Mark Gitenstein a mulţumit
80
militarilor români care luptă alături de trupele americane, numindu-i "fraţi
şi surori" ai americanilor, alături de care îşi varsă sângele în Afganistan.
Diplomatul american şi-a exprimat "aprecierea şi mulţumirea" faţă de
relaţiile şi acţiunile militare desfăşurate în comun de infanteriştii români şi
americani. "Bărbaţii şi femeile care sunt gata să îşi verse sângele alături
de noi sunt fraţii şi surorile noastre şi apreciem profund ce fac pentru noi
şi vor face în viitor. Am văzut trupele româneşti în acţiune care luptă în
Afganistan, unde soldaţii români îşi varsă sângele alături de noi. E pentru
prima oară în ultimii 60 de ani când trupele noastre se află în Afganistan sub
comandă românească. Suntem mândri de asta la fel cum ar trebui să fiţi şi
voi. Mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru noi", a spus Mark Gitenstein.
În plus faţă de participarea importantă la operaţiile Alianţei şi
eforturile aferente, în context naţional, structurile de infanterie contribuie la
implementarea PESA (Politica Europeană de Securitate şi de Apărare) prin
resursele umane şi logistice pe care deja le-a angajat separat sau în cadrul
a două Grupuri Tactice de Luptă europene special destinate îndeplinirii
misiunilor de tip Petersberg, ţara noastră trebuind să dispună pentru UE de
efective militare distincte faţă de cele puse la dispoziţia NATO.
III. 4. Cronologia participării infanteriei la misiuni internaţionale
III.4.1. Participarea la misiunile din Angola
Mişcarea Populară pentru Eliberare (MPLA) victorioasă în războiul
civil a înscris Angola pe orbita comunismului, condusă de preşedintele Jose
Eduardo DOS SANTOS, fiind sprijinită de CUBA (care a trimis trupe de
,,menţinere a păcii”) şi URSS, în timp ce UNITA (Uniunea Naţională pentru
Independenţa Totală) este susţinută de Africa de Sud şi de comunitatea
internaţională, condusă de doctorul Jonas SAVIMBI.
În urma unui acord de pace între cele două partide, mediat de
PORTUGALIA (fosta metropolă) şi de ONU în 1991, Misiunea
UNAVEM, primeşte mandatul pentru Acordurile de pace, încheiate
la 1 Mai 1991. Acordul s-a pus pe supravegherea încetării focului între
părţile aflate în conflict, armata regulată şi grupările separatiste, precum şi
pe funcţionarea poliţiei angoleze până la organizarea de alegeri generale.
81
UNAVEM a colaborat cu organele paritare instituite de către ambele părţi
în scopul demobilizării trupelor, constituirii unei forţe armate naţionale
unificate, deminării, organizării de forţe mixte de poliţie şi elaborării unui
calendar electoral precis. Sunt organizate alegeri libere sub supraveghere
internaţională. Obiectivele propuse nu s-au realizat. Totul a început de
la refuzul acceptării rezultatului alegerilor şi de la pierderea libertăţii de
mişcare, precum şi a unor poziţii strategice. Drept urmare, s-a desfăşurat o
nouă operaţie UNAVEM, cu participarea infanteriştilor români.
Participarea noului contingent militar românesc în Angola s-a făcut în
baza Ordinului Ministrului Apărării Naţionale cu nr. M. 26 din februarie 1995.
După retragerea forţei UNAVEM, în iunie-august 1997, o subunitate
de infanterie (156 militari) a fost menţinută în ANGOLA, cu rol de Forţă
de Reacţie Rapidă (ROMRRF), având misiunea să asigure securitatea
personalului ONU, pe timpul transformării misiunii de verificare (UNAVEM)
în misiune de observare (MONUA), potrivit rezoluţiei Consiliului de
Securitate. În continuare, 138 militari români, dintre cei 156, au fost
menţinuţi în ANGOLA, în Regiunea de nord-est (Saurimo), ca forţă cu
misiuni speciale (TASK FORCE) - ROMMTF, până la decizia Consiliului
de Securitate, de retragere a misiunii, la 28 februarie 1999. Ulterior (aprilie
1999), această subunitate a fost redislocată la LUANDA unde a asigurat
securitatea personalului şi patrimoniului ONU din ANGOLA, pe timpul
lichidării tehnice a MONUA. La 26 august 1999, încheindu-şi misiunea,
contingentul românesc a fost repatriat.
Misiunile UNAVEM III şi MONUA
Misiunile de menţinere a păcii, sub egida ONU, în ANGOLA,
UNAVEM III şi MONUA au avut un obiectiv comun înscris în Ordinul de
Operaţie: „Asigurarea libertăţii de mişcare pentru forţele ONU şi organizaţiile
internaţionale în zona de responsabilitate, protecţia refugiaţilor, escortarea
VIP şi a convoaielor umanitare, precum şi asigurarea securităţii pentru
distribuirea ajutoarelor umanitare”.
În zona de sud-vest a ţării, care a fost stabilită ca zonă de responsabilitate,
detaşamentele de infanterie au îndeplinit următoarele misiuni: manifestarea
prezentei forţelor ONU în partea de S-V a ANGOLEI; escortarea şi paza
convoaielor cu ajutoare umanitare şi a VIP-urilor; paza taberelor aparţinând
ROMBAT şi ONU; patrularea pe itinerarele principale; misiuni de escortare a
82
militarilor demobilizaţi; misiuni de transport materiale; misiuni de escortare
ale personalului observatorilor militari pentru investigaţii; siguranţa
activităţilor desfăşurate de echipele de deminare; misiuni de asigurare a
securităţii aeronavelor; misiuni de escortare a militarilor încartiruiţi.
Misiunea UNAVEM III
Detaşamentul care a deschis drumul în misiunile internaţionale în
teatrele de operaţii din afara teritoriului naţional a fost format pe structura
Batalionului 2 Infanterie”CĂLUGĂRENI” având un efectiv de 758 de
militari. Acesta a acţionat sub comanda Col. dr. Petre BOTEZATU, în zona
LUBANGO, în perioada 18.08.1995 - 23.04.1996.
În afara misiunilor enumerate mai sus, detaşamentul a avut de
executat o sarcină deosebit de importantă, pentru facilitarea îndeplinirii cu
succes a misiunilor de către contingentele următoare de infanterişti români
prin construirea a 2 tabere de cartiruire în zonele CHICUMA si N'GOVE.
Acestea au asigurat cazarea a 5.000 militari UNITA şi sprijinul organismelor
internaţionale pentru acordarea de ajutor umanitar populaţiei locale;
Pentru profesionalismul dovedit în timpul misiunii, drapelul de
luptă al unităţii a fost decorat cu medalia “În serviciul păcii” de către
comandantul Forţei UNAVEM III. De asemenea, o serie de personalităţi
au adus mulţumiri infanteriştilor români, astfel: Boutros Boutros-GHALI,
secretar general al O.N.U. „pentru contribuţia Batalionului 2 Infanterie la
misiunea de menţinerea păcii din ANGOLA”; Gl.mr. Cris Abutu GARUBA,
Comandantul Forţei UNAVEM III, „pentru contribuţia unităţii la cauza
nobilă de menţinerea păcii în Angola”; Col. Bento SOARES, Şeful de Stat Major al
misiunii UNAVEM III „pentru camarazii şi prietenii din Batalionul 2 Infanterie
Călugăreni”; Gl.mr. F.E. VAN KAPPEN consilier militar al Secretarului
General O.N.U. „pentru modul în care Batalionul 2 Infanterie execută în
condiţii excepţionale o misiune grea”; Preşedintele României Ion ILIESCU
„pentru reuşita misiunii UNAVEM III”.
Participarea la misiunea UNAVEM III, a structurilor de infanterie
din Armata României a continuat în perioada 01.04.1996-10.10.1996
prin detaşamentul format din Batalionul 26 Infanterie „NEAGOE
BASARAB”/Brigada 2 Infanterie “ROVINE”, 1 companie infanterie/
Batalionul 151 Infanterie/Brigada 15 Mecanizată “PODUL ÎNALT”,
83
comandată de Cpt. Gheorghe COZMA şi 1 companie de infanterie/
Batalionul 812 Infanterie “BISTRIŢA”/Brigada 81 Mecanizată, cu un
efectiv de 758 de militari.
Comanda detaşamentului a fost asigurată de Lt.col. Ion PÂLŞOIU –
comandant al Batalionului 26 Infanterie şi Lt. col. Virgil Ionici – şef de stat
major al aceleiaşi unităţi.
Detaşamentul a fost dislocat în patru tabere, la LUBANGO, LOBITO,
CHICUMA (Cp.I/B. 151 I) şi N’Gove (Cp. I/B. 812 I.) şi a îndeplinit cu
succes misiunile într-o zonă de responsabilitate de aproximativ 300 000 kmp.
Pentru merite deosebite militarii au fost decoraţi cu "Medalia Naţiunilor
Unite".
Prin decizia şefului S.M.G., Batalionul 812 Infanterie “BISTRIŢA” a
fost nominalizat să asigure înlocuirea efectivelor B.26 I. în Teatrul de Operaţii
din ANGOLA. Acesta împreună cu 2 companii infanterie / Batalionul 151
Infanterie ( 185 de militari), sub comanda Cpt. Aurel ATASIEI, a format cel
de al treilea detaşament care urma să acţioneze în perioada 25.09.1996 09.07.1997.
Comanda detaşamentului cu un efectiv de 758 militari a fost
asigurată de mr. Alexandru RUS, comandant al Batalionului 812 Infanterie
“BISTRIŢA”.
Acesta a fost dislocat în aceleaşi tabere având comandamentul în
tabăra LUBANGO.
În baza solicitărilor D.P.K.O./OMI detaşamentul nu a fost rotit după
cele 6 luni, fiind menţinut în teatrul de operaţii până la finalul mandatului
misiunii UNAVEM III (Iulie 1997).
Cei 758 de militari au desfăşurat 396 misiuni de patrulare, 42 misiuni
de escortare a militarilor demobilizaţi, 153 misiuni de transport materiale,
67 misiuni de escortare ale personalului observatorilor militari pentru
investigaţii, 8 misiuni de deminare, 27 de misiuni de asigurare a securităţii
aeronavelor ,- 37 de misiuni de escortare a militarilor încartiruiţi şi o largă
paletă de misiuni permanente.
Pentru executarea acestor misiuni au fost parcurşi cu tehnica din
dotare 1.873.210 km. pe comunicaţii în multe situaţii improprii conducerii
autovehiculelor.
Pentru prestaţia deosebită în slujba păcii, militarii bistriţeni au fost
decoraţi cu "Medalia Naţiunilor Unite", iar Batalionul 812 Infanterie a
primit calificativul "EXCEPŢIONAL".
84
Misiunea MONUA
După retragerea forţei UNAVEM, în iunie-august 1997, o subunitate de
infanterie (156 militari) a fost menţinută în Angola, cu rol de Forţă de Reacţie
Rapidă (ROMRRF), având misiunea să asigure securitatea personalului
ONU, pe timpul transformării misiunii de verificare (UNAVEM) în misiune
de observare (MONUA), potrivit rezoluţiei Consiliului de Securitate. În
continuare, 138 militari români, dintre cei 156, au fost menţinuţi în Angola,
în Regiunea de nord-est (Saurimo), ca forţă cu misiuni speciale (Task
Force) - ROMMTF, până la decizia Consiliului de Securitate, de retragere
a misiunii, la 28 februarie 1999. Ulterior (aprilie 1999), această subunitate
a fost redislocată la Luanda unde a asigurat securitatea personalului şi
patrimoniului ONU din Angola, pe timpul lichidării tehnice a MONUA.
La 26 august 1999, încheindu-şi misiunea, contingentul românesc a fost
repatriat.
Participarea la misiune a fost deschisă de o Companie Infanterie/
Batalionul 151 Infanterie (75 militari), comandată de Lt.col. GHEORGHE
DOROFTE, care a fost dislocată în tabăra LUBANGO, de unde a acţionat
în perioada 07.06.1997-22.02.1998.
Misiunea MONUA a fost continuată, în baza deciziei Şefului S.M.G.,
pentru perioada 13.02. - 22.12.1998, de Batalionul 812 Infanterie care a
constituit un detaşament dintr-o companie de infanterie şi un nucleu de
comandament totalizând un număr de 148 militari, comandat de maiorul
Dumitru Dănuţ DINCĂ.
Detaşamentul a fost dislocat în regiunea SAURIMO. Cei 148 de militari
au executat 49 misiuni de patrulare, 37 misiuni de asigurare a securităţii
convoaielor umanitare, 49 misiuni de escortare a observatorilor militari,
2 misiuni de salvare – evacuare, 6 misiuni de evacuare a observatorilor
militari, acestea însumând în total un număr de peste 400.000 km parcurşi.
Militarii batalionului participanţi la această misiune au fost decoraţi pentru
merite deosebite cu „Medalia Naţiunilor Unite“.
Batalionul 2 Infanterie a revenit în teatrul de operaţii din Angola,
în perioada 21.12.1998 - 28.08.1999, cu un detaşament de 138 de militari,
condus de comandantul batalionului Lt.col. Dumitru DASCĂLU, având în
zona de responsabilitate inclusiv capitala, LUANDA.
85
Printre cele mai importante şi dificile misiuni executate au fost:
escortarea şi paza observatorilor O.N.U. şi a bunurilor aparţinând MONUA
în zona de responsabilitate; asigurarea securităţii pentru echipele de lichidare/
încheiere a misiunii MONUA; asigurarea securităţii Comandamentului
Forţei de la LUANDA, Comandamentului Regional (RHQ) de la SAURIMO
şi bazei logistice de la VIANA; escortarea convoaielor ONU din LOBITO şi
SUMBE în LUANDA; paza facilităţilor portuare pe timpul transportului şi
îmbarcării bunurilor aparţinând misiunii MONUA.
Ulterior, un număr de 33 militari ai batalionului au participat la
misiunea MONUA în perioada 22.12.1998 - 30.06.1999
III.4.2. Participarea la misiunile din teatrul de operaţii
BALCANI
BOSNIA şi HERŢEGOVINA. În septembrie 1992, Consiliul NordAtlantic s-a declarat de acord să susţină măsurile adoptate de ONU şi OSCE,
implicându-se direct în protejarea operaţiilor de ajutor umanitar exercitate de
ONU şi de supraveghere a embargoului impus de ONU în Marea Adriatică.
Prima intervenţie oficială a NATO de la înfiinţarea sa, în sprijinul ONU,
a fost declanşată la 12 aprilie 1993, sub numele de operaţia „Deny Flight”,
mai întâi ca simplă misiune de supraveghere şi apoi pentru respectarea zonei
de excludere aeriană deasupra Bosniei-Herţegovina.
În iulie 1993 NATO a lansat operaţia „Disciplined Guard” destinată să
protejeze populaţia civilă şi soldaţii căştilor albastre din zona de securitate,
prin intermediul loviturilor aşa-numite „defensive” care includeau şi
folosirea forţei aeriene în urma Rezoluţiei 836 a ONU, adoptată la 4 iunie
1993. Încheierea conflictului a fost oficializată prin semnarea în 14 decembrie
1995, a Acordului de la Dayton.
În urma acordului de pace, consiliul de Securitate al ONU a suspendat
sancţiunile impuse asupra Yugoslaviei şi a transferat autoritatea către
NATO prin Rezoluţia 1031 din 15 decembrie 1995, Alianţei revenindu-i
sarcina de a instaura o pace de lungă durată şi de a reface situaţia din
zonă. Operaţia instituită pentru garantarea militară a acordurilor de pace
în Bosnia-Herţegovina a dus la crearea şi desfăşurarea în zonă a unei forţe
multinaţionale de implementare (IFOR), aflată sub direcţia şi controlul
Consiliului Nord-Atlantic.
Prin Rezoluţia 1088 adoptată de Consiliul de Securitate al ONU
la 12 decembrie 1996, acţionând în baza capitolului VII a Cartei ONU
86
a fost activată SFOR pe data de 20 decembrie 1996 ca succesor legal a
IFOR autorizată să continue misiunile IFOR până în iunie 1998, în scopul
asigurării unui mediu stabil. Ulterior, conform deciziei Consiliului NordAtlantic din decembrie 1997, prin declaraţia din 20 februarie 1998, ONU
a stabilit ca SFOR este autorizată să-şi continue acţiunea şi după expirarea
mandatului său, pe o perioadă nedeterminată, ale cărei obiective erau
acelea de a preveni reapariţia conflictului şi de a crea condiţiile necesare
implementării aspectelor civile de Acordul de Pace.
MISIUNEA IFOR
În perioada martie 1996 – aprilie 1997, un Pluton Infanterie/Batalionul
151 Infanterie, comandat de Cpt. Dan Ilie SIMION, cu un efectiv de 24 de
militari a fost dislocat la Zeniţa cu misiunea de a asigura paza bazei militare
din această localitate.
ALBANIA. Îndepărtarea de la putere a lui Enver Hodja (1991),
coroborată cu prăbuşirea jocurilor de întrajutorare din 1997, declanşează un
război civil care duce la moartea a 1600 de persoane şi a peste 6000 de răniţi.
Ca urmare, ONU şi NATO au decis ca în zonă să fie prezente forţe care
să detensioneze încleştarea socială. Astfel, Armata României a participat
în martie 1997, timp de şase luni, pe baza Ordinului ministrului apărării
naţionale nr. M 37 din 10 februarie 1997 la operaţiunea „ALBA”.
MISIUNEA ALBA
Conţinutul misiunii prevedea: “Asigurarea securităţii zonei de
responsabilitate pe timpul desfăşurării alegerilor prezidenţiale”.
Detaşamentul tactic de Infanterie ROMDET „SFÂNTUL
GHEORGHE” (400 militari) comandat de Col. Sorin IOAN, a fost
compus din: Batalionul 2 Infanterie ,,CĂLUGĂRENI ’’(217 militari),
1 Cp. I./Batalionul 26 Infanterie „NEAGOE BASARAB” (159 militari)
- Comandant: Cpt. Eugen Predatu, 1 Pluton Infanterie/Batalionul 151
Infanterie(24 militari)- Comandant: Lt. Silviu NEGURĂ şi-a desfăşurat
misiunea în perioada 14.04.1997- 24.07.1997, în zonele GJIROKASTER
şi TEPELENE.
Detaşamentul românesc la operaţiunea ALBA, în ALBANIA, a fost
format din două module de valoarea unei companii de infanterie întărite,
structurate şi dotate pentru a putea acţiona independent, cu tehnica aferentă,
unul cu militari din Bucureşti, iar celălalt cu militari din Craiova, precum şi
87
dintr-o companie de sprijin cu militari de la Iaşi, alături de o grupă de ofiţeri
şi subofiţeri de stat major.
Modulul craiovean a fost dislocat la GJIROKASTER, iar cel
bucureştean la ŢEPELENE. Detaşamentul a executat pentru început misiuni
de recunoaşteri şi patrulări în cele mai îndepărtate şi mai greu accesibile
localităţi din zona muntoasă din sud-estul Albaniei. Ulterior s-a preocupat
de stabilirea contactului şi colaborarea cu autorităţile locale, acordarea de
sprijin umanitar şi de asistenţă medicală a populaţiei. Ulterior, militarii
români au îndeplinit diferite misiuni de escortă a convoaielor sosite în zona
de responsabilitate.
Detaşamentul tactic de infanterie ROMDET „SFÂNTUL
GHEORGHE” şi-a îndeplinit cu succes misiunea prin: manifestarea prezenţei
Forţei de Menţienre a Păcii în zona de sud a Albaniei; garantarea securităţii
activităţilor organizaţiilor guvernamentale şi neguvernamentale şi
asigurarea libertăţii de mişcare a acestora; asigurarea pazei pentru
15 echipe OSCE pe timpul monitorizării alegerilor generale; escortarea
si paza convoaielor de ajutoare umanitare şi a VIP-urilor; paza taberei
aparţinând detaşamentului roman; patrularea pe itinerarele principale.
La 16 iulie 1997 a început defluirea efectivelor şi a tehnicii ROMDET
din taberele de la Gjirokaster şi Ţepelene spre portul Durres, ca urmare a
încheierii misiunii şi a retragerii forţelor multinaţionale de protecţie din
Albania.
Întreg personalul ROMDET „SFÂNTUL GHEORGHE”, cu tehnica şi
armamentul din dotare intacte, a revenit cu bine în ţară la bordul feribotului
„EFORIE”, care a acostat în seara zilei de 24 iulie 1997 în rada portului
Constanţa.
Această misiune, cu totul diferită de cea din ANGOLA, deşi nu a fost
la fel de lungă, a solicitat la maxim atât personalul cât şi tehnica.
Meritele incontestabile ale militarilor români asupra modului în care
au contribuit la consolidarea democraţiei în Albania au fost elogiate prin,
salutările adresate de preşedintele României Emil Constantinescu, precum
şi prin mulţumirile aduse de general maior dr. Alex Andoni şeful delegaţiei
militare albaneze, exprimate cu ocazia vizitării Batalionului 2 Infanterie
Călugăreni.
KOSOVO. Conflictul sârbo-albanez din Kosovo, cu adânci rădăcini
în istorie, s-a dezvoltat în zilele noastre pe parcursul a trei mari etape.
88
Prima dintre acestea începe printr-o serie de amendamente constituţionale,
în martie 1989, când autonomia provinciei Kosovo este practic suprimată.
Protestelor populaţiei albaneze li se răspunde cu trimiterea de trupe armate
în regiune.
La 19 octombrie 1991, Adunarea Republicii Kosovo, care se reunea
în secret de peste un an, a anunţat rezultatele unui referendum desfăşurat
la sfârşitul lui septembrie şi care avea ca temă viitorul provinciei
Kosovo. 99,87% dintre albanezi s-au pronunţat în favoarea suveranităţii
şi independenţei provinciei Kosovo. La 24 mai 1992, scriitorul Ibrahim
Rugova este ales preşedintele republicii autoproclamate în urma unui
scrutin, care sfidează autorităţile de la Belgrad, iar LDK obţine 96 din cele
100 de locuri ale legislativului. Au fost create instituţii paralele, cum ar
fi în domeniile sănătăţii şi învăţământului, cu sprijinul direct al diasporei
albaneze, dând astfel expresie concretă a autoguvernării provinciei.
A doua etapă a conflictului începe imediat după încheierea Acordului
de la Dayton, din 1995 când, de pe agenda conferinţei de pace, problema
Kosovo a fost făcută uitată. Acordul de la Dayton, care a transformat BosniaHerzegovina într-o pleiadă de mici state etnice sub un stat federal, sugera
că aranjamentele teritoriale pe bază etnică pentru obţinerea autoguvernării
pot asigura o atenţie la nivel înalt din partea Occidentului doar prin folosirea
forţei. Astfel, pe scena conflictului îşi face apariţia Armata de Eliberare a
Kosovo (UCK), care declanşează lupta cu autorităţile sârbe prin iniţierea
unor acţiuni violente de tip terorist. Creşterea frecvenţei actelor de violenţă
din partea ambelor părţi conduce la instaurarea unui conflict armat intern.
Această stare de lucruri îi determină pe reprezentanţii Consiliului NordAtlantic să ia în discuţie o eventuală intervenţie militară. Aflându-se în faţa
ameninţării acţiunilor NATO, Miloşevici ordonă încetarea acţiunilor militare
la începutul lunii octombrie 1998. După o perioadă de negocieri intense,
Miloşevici şi Richard Holbrooke – reprezentant al Grupului de Contact – ajung
la un acord care prevedea reducerea forţelor şi desfăşurarea de observatori ai
OSCE, care să monitorizeze respectarea drepturilor omului.
Cea de a treia etapă a conflictului debutează cu desfăşurarea
convorbirilor de pace începute la 6 februarie 1999 la Rambouillet, Franţa,
mediate de reprezentanţii Grupului de Contact, între delegaţiile sârbă şi
albaneză.
89
Planul propus de Grupul de Contact cuprindea în esenţă următoarele:
UCK trebuia să fie demilitarizată pe parcursul a patru luni; armata sârbă
va trebui să plece în termen de şase luni, lăsând în urmă 2.500 de militari
pentru misiuni la frontieră; forţele existente de poliţie urmau să fie retrase pe
parcursul a doi ani; o forţă condusă de NATO, formată din circa 30.000 de
militari, cu autorizaţie ONU, va asigura securitatea în Kosovo; menţinerea
integrităţii teritoriale a Republicii Federale Iugoslavia şi reinstaurarea
autonomiei Kosovo; protejarea drepturilor tuturor grupurilor etnice;
administrarea KOSOVO timp de trei ani de către OSCE, iar ulterior să fie
reluate discuţiile privind viitorul statut al provinciei.
Negocierile de pace au fost suspendate la 18 martie, fără să se ajungă
la un acord între cele două părţi, iar Miloşevici nu a luat în considerare
avertismentele legate de declanşare unor atacuri aeriene şi şi-a consolidat
efectivele militare în Kosovo.
Reînceperea violenţelor a avut ca rezultat retragerea observatorilor
OSCE la 20 martie 1999. La aceeaşi dată, forţele armate sârbe, imediat după
retragerea observatorilor din cadrul Misiunii de Verificare pentru Kosovo
(KVM), declanşează Operaţia „Potcoava”, ce avea ca obiectiv epurarea
etnică a albanezilor din Kosovo.
Potrivit UNHCR, forţele guvernamentale au expulzat 862.972
de etnici albanezi din Kosovo şi alte câteva sute de mii aveau statutul de
refugiaţi interni. Peste 80% din întreaga populaţie a provinciei Kosovo –
90% erau albanezi kosovari – au fost strămutaţi din casele lor.
Din acest moment, intervenţia militară a comunităţii internaţionale
devine o necesitate, iar evitarea unei grave catastrofe umanitare, prioritară.
Prin rezoluţiile 1160, 1199, 1203, Consiliul de Securitate a cerut
Iugoslaviei să admită şi să nu împiedice activitatea observatorilor
internaţionali şi să respecte drepturile omului. Aceste rezoluţii au stat la
baza legalităţii intervenţiei militare a NATO în condiţiile în care masacre ale
populaţiei civile din zonă continuau să apară luni de-a rândul după emiterea
rezoluţiilor.
La 10 iunie 1999, după încetarea acţiunilor militare întreprinse de
NATO, Consiliul de Securitate a adoptat rezoluţia 1244, ce prevedea
încetarea imediată a violenţelor şi retragerea forţelor militare iugoslave,
poliţieneşti şi paramilitare. Adoptată cu 14 voturi favorabile şi o abţinere
90
(China), rezoluţia stabilea o prezenţă civilă şi de securitate în Kosovo sub
auspiciile Naţiunilor Unite.
Acţionând în virtutea Capitolului VII al Cartei ONU, Consiliul de
Securitate a hotărât ca soluţia politică a crizei să aibă la bază desfăşurarea
unei prezenţe internaţionale civile şi de securitate efective cu participarea
substanţială a NATO în cadrul acesteia şi sub control şi comandă unice.
KOSOVO - MISIUNILE BELUROKOS şi ROFND
În baza Hotărârii Parlamentului României, nr. 22/19.09 2001, a HG
nr. 1197/27.11 2001 şi a Dispoziţiei Şefului Statului Major General nr. SMG 73/29.09 2001, Batalionul 812 Infanterie a rotit 3 contingente de valoare
companie, care au acţionat împreună cu subunităţi belgiene şi luxemburgheze
în cadrul unui batalion aflat sub comandă belgiană, din compunerea forţelor
de menţinere a păcii din Kosovo, Republica Federală Iugoslavia (KFOR).
Companiile au fost dislocate la 2 km sud de localitatea Leposavici în tabăra
Nothing Hill.
Conţinutul misiunii prevedea: controlul în permanenţă a AOR
prin executarea de patrule îmbarcate şi pedestre, prin instalarea de PO
temporare şi prin executarea de PCT fixe şi mobile atât ziua cât şi noaptea;
supravegherea limitei provinciei şi GSZ (ground safety zone) cu scopul
de a detecta eventuale regrupări de forţe paramilitare sau de persoane
refugiate/ strămutate care se reîntorc în provincie; participarea la programul
de cercetare al BG; reperarea şi confiscarea armamentului ilegal deţinut;
securizarea axei BULL MSR.
Infanteriştii Batalionului 812 Infanterie au participat la misiunea
BELUROKOS, după cum urmează:
- BELUROKOS 8 - Cp. 1 I.(86 militari) sub comanda căpitanului
Dorin GHEJU – în perioada 01.12.2001 - 25.03.2002.
- BELUROKOS 9 - Cp. 2 I.(89 militari) sub comanda
locotenentului Bogdan UDRIŞ - în perioada 26.03. - 23.07.2002.
- BELUROKOS 10 – Cp. 3 I.(89 militari) sub comanda
locotenentului Cornel TONEA BĂLAN- în perioada 24.07 - 26.11 2002 .
Pentru modul de acţiune, cei 263 militari ai batalionului care au
participat în cadrul misiunilor BELUROKOS 8, 9 şi 10 sub comanda
multinaţională, au fost decoraţi cu „Medalia NATO", precum şi cu medalii
comemorative ale forţelor belgiene.
91
Participarea structurilor de infanterie la misiunea BELUROKOS, a
fost continuată în baza aprobării Parlamentului României numărul 22 din data
de 19.09.2001 în etapa BELUROKOS 11 în perioada 24.11.2002 -25.03.2003
de Compania 1 Infanterie (89 militari )/Batalionul 811 Infanterie ,,DEJ„/
Bg.81 Mc. ,,BISTRIŢA„.
MISIUNEA “JOINT GUARDIAN”/KFOR/SFOR
Conţinutul misiunii Detaşamentelor Naţionale de Forţe Române
(ROFND)/KFOR/SFOR prevedea: monitorizarea sectorului Gorazdevac;
executarea patrulelor de prezenţă, misiunilor de escortă, a punctelor de
control temporare şi a misiunilor de scotocire; asigurarea pazei bazei de
dislocare; asigurarea pazei comunităţii sârbeşti; asigurarea libertăţii de
mişcare în zona de responsabilitate; asigurarea unei subunităţi de intervenţie
de valoare pluton.
Detaşamentele de infanterişti români participante la misiune au
fost de valoare companie. Acestea au avut de regulă un efectiv de 86 de
militari din care, 10 ofiţeri, 3 maiştri militari, 21 subofiţeri, 52 soldaţi gradaţi
voluntari. Subunităţile au intrat în compunerea unităţii italiene „AQUILA”
din cadrul Brigăzii Multinaţionale Vest (MNBW, Multinational Brigade
West), fiind dislocate în localitatea KLINA, la aproximativ 50 km nord-vest
de PRISTINA.
Anul 2002 reprezintă reluarea executărilor misiunilor internaţionale de
către Batalionul 26 Infanterie. Era o mare provocare pentru batalion, deoarece
pregătea misiuni atât pentru T.O. KOSOVO cât şi T.O. AFGANISTAN,
practic cu toată tehnica din dotare. În KOSOVO, batalionul va participa în
perioadele martie-iunie şi iunie-noiembrie cu câte o companie de infanterie,
(ROFND I şi II) comandate de Cpt. Ionuţ COMAN, respectiv Cpt. Liviu
RADU-MIC.
Batalionul 280 Infanterie/Bg. 282 Infanterie Mecanizată “UNIREA
PRINCIPATELOR” a asigurat rotirea a trei contingente – ROFND III, IV şi V.
Primul contingent ROFND III şi-a îndeplinit misiunile ce i-au revenit
în cadrul misiunii internaţionale de menţinere a păcii în perioada 06.11.200223.03.2003 fiind conduşi de Mr. Mihăeş Cornel, Cpt. Mihalcea Codrin,
Cpt. Arvinte Bogdan, Lt. Apostol Cătălin.
ROFND IV a participat în cadrul Task Force “Aquila” în perioada
19.03.2003-02.08.2003 fiind conduşi de Mr. Pleşan Dorin, Cpt. Petrică
92
Eugen, Cpt. Vieiru Ionel, Cpt. Petric George, Lt. Stanca Daniel, Lt. Tronaru
Felix.
ROFND V a luat parte la misiune în perioada 02.08.2003-26.11.2003
fiind conduşi de Mr. Grosu Cătălin, Cpt. Năstase Ciprian, Cpt. Diaconescu
Dragoş, Slt. Vasilache Sorin.
În urma îndeplinirii misiunilor cu profesionalism, cele trei contingente
s-au întors în ţară cu aprecieri deosebite din partea forţelor italiene,
fiind recompensaţi cu medalia NATO „ IN SERVICE OF PEACE AND
FREEDOM”.
Ofiţeri de stat major şi companiile Batalionului 341 Infanterie au
constituit următoarele detaşamente ROFND, astfel:
ROFND VIII. Grup coordonare: Maior Codin Petre- Ofiţer 3 (de
legătură), Căpitan Boariu Gabriel- Ofiţer 4 (planificare operaţii), Locotenent
Ivan Cătălin - Ofiţer 4 şi compania comandantă de Locotenent Balica
Ciprian, în perioada: 28.07.2004 – 30.11.2004.
ROFND IX. Grup coordonare: Maior Vreme Vasile- Ofiţer 3 (de
legătură), Căpitan Ţăranu Iulian - Ofiţer 4 (planificare operaţii), Căpitan
Demidov Dumitru Nicolae - Ofiţer 4 şi compania comandantă de Căpitan
Melinte Remus, în perioada 01.12.2004 – 07.04.2005.
ROFND X. Grup coordonare: Maior Bota Sorin Ovidiu- Ofiţer 3 (de
legătură), Căpitan Cîrlig Viorel - Ofiţer 4 (planificare operaţii), Locotenent
Netedu Armand- Ofiţer 4 şi compania comandantă de Căpitan Nicolae
Valentin în perioada 08.04.2005 – 15.08.2005.
În urma misiunii toţi militarii participanţi au fost decoraţi cu medalia
NATO „Non Article 5” – pentru misiuni în sprijinul păcii. Prin Decretul
prezidenţial 186 din 01.04.2005, li s-a conferit medalia „Virtutea militară în
grad de ofiţer cu însemn pentu război” , Cpt. Ţăranu Iulian şi Cpt. Manoliu
Cristian.
În data de 18 septembrie 2004 domnul Ioan Mircea Paşcu Ministrul
Apărării Naţionale a declarat „în numele conducerii Guvernului şi a
Ministerului Apărării Naţionale vă adresez felicitări pentru modul în care
vă îndepliniţi misiunea în condiţii dificile. Să reveniţi cu toţii acasă şi să vă
mândriţi cu ceea ce aţi realizat.”
În data de 18 septembrie 2004 Şeful Statului Major General domnul
general Mihail Popescu a declarat „în numele Statului Major General şi al meu
93
personal vă felicit pentru modul ireproşabil în care vă îndepliniţi misiunile.
Sunt convins că în viitor veţi cinsti numele şi profesionalismul soldatului
român prin faptele voastre de arme şi spiritul vostru de umanitate”.
În data de 8 martie 2005 Şeful biroului de legătură al României la
Priştina domnul DANIEL BANU a declarat „doresc să îmi exprim satisfacţia
faţă de relaţia profesională şi de suflet pe care militarii români din cadrul
detaşamentului Rechinii Albi au avut-o cu diplomaţii din cadrul Biroului
de legătură al României la Priştina pe parcursul misiunii. Sunt nişte
profesionişti şi oameni deosebiţi care au confirmat tradiţia de promovare
a unei imagini pozitive a României în Kosovo – membru NATO şi partener
regional. Am convingerea că alături de domnul locotenent colonel dr. Vasile
VREME vor continua să facă cinste ţării noastre şi să ne facă să ne simţim
mândrii că suntem români”.
În data de 10 aprilie 2005 Comandantul Brigăzii Multinaţionale
Sud - Vest domnul general de brigadă RICHARD ROSSMANITH a
declarat „întotdeauna a fost o adevărată plăcere să am sub comanda mea
detaşamentul românesc. Aceştia si-au îndeplinit în totalitate misiunile şi au
fost complet integraţi în TASK FORCE AQUILA”.
În data de 11 iunie 2005 cu ocazia vizitei detaşamentului ROFND X
vicepreşedintele comisiei de apărare din senat doamna senator NORICA
NICOLAI a declarat „… eficienţa, spiritul vostru de echipă mă face să îmi
fie bine că sunt româncă. Chiar dacă am stat foarte puţin alături de voi a
fost suficient să recunosc cât sunteţi de buni”.
În data de 19 iulie 2005 Comandantul Grupului de Luptă Nord-Est
domnul locotenent colonel PIERFRANCO TRIA a declarat „nu am visat
niciodată că voi avea sub comanda mea o unitate mai profesionistă şi mai
bine pregătită ca a voastră. Am realizat mari lucruri împreună, dar peste
toate am fost gata să reacţionăm prompt în orice circumstanţă ca o singură
echipă, într-o singură voce…. Vă doresc vouă şi familiilor voastre cele mai
mari satisfacţii pentru un viitor profesional şi personal minunat. Mulţumesc
din nou. Nu vă voi uita niciodată”.
Începând cu luna august 2005, în conformitate cu prevederile
Hotărârii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 265 din 06.12.2004 prin
care se aproba participarea României la misiuni în afara teritoriului naţional,
Batalionul 30 Vânători de Munte „Dragoslavele”/Brigada 2 Vânători de
94
Munte „Sarmisegetusa"a asigurat participarea la acţiuni în sprijinul păcii, în
teatrul de operaţii din KOSOVO, cu trei detaşamente: ROFND XI, ROFND XII
şi ROFND XIII.
Prin rotirea tuturor subunităţilor luptătoare, unitatea a demonstrat
că este în măsură să răspundă provocărilor actuale la adresa securităţii,
în cooperare cu alte armate ale statelor membre din cadrul Alianţei
Nord-Atlantice .
Misiunile desfăşurate de militarii detaşamentelor în această perioadă
au fost de: patrulare pe rute principale şi secundare ,ziua şi noaptea; scotociri;
monitorizarea zonelor sensibile; escortarea convoaielor şi a VIP-urilor; instalarea
unor puncte de control trafic fixe şi mobile ; paza campului BASCO;
acordarea de asistenţă medicală pentru militarii români şi italieni, cât şi pentru
populaţia civilă din zona de responsabilitate, într-un cuvânt, detaşamentul a
executat toate misiunile din gama operaţiilor în sprijinul păcii.
Acesta a fost primul batalion de vânători de munte din Forţele Active
ale Armatei destinat să execute acţiuni militare cu parte de forţe, după cel
de-al Doilea Război Mondial.
Începând cu 01.01.2002, Batalionul 2 Infanterie Călugăreni a
fost nominalizat ca parte componentă al Forţelor din Rezerva Strategică
destinată a acţionat în sprijinul KFOR/SFOR, în urma certificării de către o
comisie a Comandamentului NATO de sud-est şi a aprobării Comandantului
Suprem al Forţelor Aliate din Europa. În cadrul planului anual de antrenare
şi verificare a unităţilor componente a Rezervei Strategie pentru KFOR/
SFOR, un detaşament de 155 militari din cadrul Batalionului a participat în
anul 2002, 2003 şi 2004 la exerciţiile anuale de antrenare şi verificare.
III.4.3. Participarea la misiunile din IRAK
MISIUNEA ANTICA BABILONIA
Conţinutul misiunii structurilor de infanterie participante la operaţia
ANTICA BABILONIA, constă în executarea operaţiilor în sprijinul păcii şi
de luptă în cadrul coaliţiei multinaţionale, pentru faza a IV-A de reconstrucţie
şi stabilizare din IRAK.
Prima participare românească la această operaţie a avut loc în perioada
17.07.2003-29.01.2004, în baza Ordinului de misiune nr. 1 din data de 02.06.2003
95
al Comandamentului 2 Operaţional Întrunit ,,Mareşal Alexandru Averescu",
adresat Batalionului 811 Infanterie.
Unitatea, condusă de Mr. Marius HARANGUŞ - comandant şi
Mr. Şoaică LAURENŢIU - locţiitor comandant de batalion a intrat iniţial
în compunerea Brigăzii GARIBALDI - ITALIA (în perioada 17.07.2003 08.10.2003), şi ulterior sub comanda Brigăzii SASSARI - ITALIA
Cei 405 militari ai batalionului au executat un număr de 1364 misiuni,
astfel: 139 misiuni de pază; 141 misiuni P.C.T.; 505 misiuni de patrulare;
383 misiuni de escortă; 142 misiuni Q.R.F.; o misiune scotocire; 2 misiuni
CIMIC; 51 misiuni de cercetare şi recunoaştere, parcurgând cu tehnica din
dotare 630.000 km.
Rezultatele misiunilor s-au înscris în Ordinul de zi al unităţii şi ca
semne ale recunoştinţei pentru faptele de arme, trei ofiţeri şi trei subofiţeri
au fost decoraţi conform decretului prezidenţial nr. 92 din 26.05.2004, asfel:
Mr. Marius HARANGUŞ cu ordinul „VIRTUTEA MILITARĂ" în grad de
comandor (cu însemne de război); Cpt. Ion VIRGIL cu ordinul „VIRTUTEA
MILITARĂ" în grad de ofiţer (cu însemne de război); Lt. Marius PAŞCAN
cu ordinul „VIRTUTEA MILITARĂ" în grad de cavaler (cu însemne de
război); Plt. Călin Horaţiu HARANGUŞ cu medalia „BĂRBĂŢIE ŞI
CREDINŢĂ" clasa III-a (cu însemne de război); Plt. Iulian VARIAN cu
medalia „BĂRBĂŢIE ŞI CREDINŢĂ" clasa a III-a (cu însemne de război);
Plt. Vasile FORŢU cu medalia „BĂRBĂŢIE ŞI CREDINŢĂ" clasa a III-a
(cu însemne de război);
“SCORPIONII ROŞII” i-au înlocuit pe militarii Batalionului 811
Infanterie, la aceeaşi fază şi operaţie în cadrul coaliţiei multinaţionale în
An Nasyria. Batalionul 26 Infanterie comandat de Lt. col. Nicolae CIUCĂ,
a fost subordonat operaţional Brigăzii de Infanterie Italiene „POZZUOLO
DEL FRIULI" din cadrul Diviziei Multinaţionale de Sud Est.
Misiunile unităţii s-au desfăşurat în zona de responsabilitate de
aproximativ 5600 km2, la sud de Nassirya, în apropierea comunicaţiei
principale BASRA, NASSIRYA, NAJAF, BAGDAD.
Experienţa câştigată în teatrul de operaţii Afganistan atât de către
Lt. col. Nicolae CIUCĂ – comandant, Mr. Gabriel TOMA – locţiitorul
comandantului şi Mr. Dan IONESCU – şef de stat major, cât şi de către
ceilalţi ofiţeri, maiştri militari, subofiţeri, gradaţi voluntari a făcut ca bilanţul
misiunii să fie unul pozitiv, fără militari răniţi sau eroi.
96
În baza Ordinului de misiune nr. 03 pentru participarea la „Faza a IV-a
de Stabilitate şi Reconstrucţie" din Irak în cadrul Operaţiunii „ANTICA
BABILONIA", Batalionul 812 Infanterie „ŞOIMII CARPAŢILOR" cu un
efectiv de 405 de militari a fost dislocat în sudul Irakului, în provincia DHI
QAR, în câmpul White Horse, ulterior fiind redislocat în câmpul MITTICA,
lângă localitatea AN NASSIRIAH.
Unitatea comandată de către locotenent-colonelul Dorin Blaiu a
acţionat, tot în subordinea operaţională a Brigăzii de Infanterie Italiene
”POZZULO DEL FRIULI” din cadrul Diviziei Multinaţionale de Sud Est,
în perioada,15.07 2004 - 10.02 2005. „ŞOIMII CARPAŢILOR" au executat
un număr de 1745 de misiuni în aria de operaţii BRAVO. Pe parcursul
misiunii, tehnica batalionului a parcurs un număr de 506.000 km (din care:
blindate - 280 500 km, autocamioane - 110 100 km, autoturisme - 619 000 km,
autospeciale - 53 500 km).
Patru cotidiene internaţionale de mare tiraj, printre care „CORRIERE
DELLA SERA"; „SUNDAY TIMES"; posturile de televiziune naţională,
lideri ai instituţiei militare din România şi din străinătate au vorbit, au
demonstrat şi au confirmat faptul că militarii români sunt competenţi
profesional, bine antrenaţi la condiţiile de climă şi teren, capabili să facă din
acţiunile umanitare propriile lor gesturi de demnitate, distincţie şi mândrie
naţională.
Pe timpul dislocării în teatrul de operaţii, batalionul a primit vizita a
numeroase personalităţi şi delegaţii româneşti şi străine dintre care amintim:
ministrul Apărării Naţionale, domnul IOAN MIRCEA PAŞCU; delegaţia
condusă de şeful S.M.F.T., gl.mr. IOAN SORIN; Reprezentantul special al
UNIUNII EUROPENE, baroana EMMA NICHOLSON.
Cu ocazia vizitei, baroana EMMA NICHOLSON, a consemnat în
cartea de onoare a batalionului: "Este o deosebită onoare pentru mine să
constat realizările Batalionului 812 Infanterie în acest teatru de operaţii.
Vă felicit pentru curajul şi activitatea deosebită, profesionistă pe care o
desfăşuraţi aici, în sudul Irakului. "
Prin scrisoarea transmisă şefului Statului Major General, generalul
Eugen BĂDĂLAN, din data de 3 februarie 2005, comandantul Diviziei
Multinaţionale Sud Est Irak, general maior Jonathan RILEY, a adresat
mulţumiri pentru activitatea desfăşurată ca forţă de securitate, de către
97
militarii Batalionului 812 Infanterie „Şoimii Carpaţilor“, pentru pregătirea
şi desfăşurarea alegerilor libere din provincia DHI QAR din IRAK şi în
mod special, comandantului batalionului, locotenent-colonel Dorin BLAIU,
pentru modul exemplar în care a comandat unitatea în vederea îndeplinirii
misiunilor. Pentru merite deosebite, militarii batalionului au fost medaliaţi
cu „Medalia de merit a armatei italiene".
Şeful Statului Major General, gl. dr. Mihail POPESCU a acordat
personalului batalionului, Insigna Ministerului Apărării Naţionale, pentru
participarea la misiunea Antica Babilonia - IRAK.
Pentru rezultatele obţinute de către militarii batalionului în pregătirea
specifică şi pentru participarea cu succes în teatrele de operaţii din
AFGANISTAN şi IRAK, Drapelul de Luptă al batalionului a fost decorat
prin Decretul Prezidenţial nr .700 din 15 septembrie 2004 cu Ordinul
Naţional "Pentru Merit " în grad de Cavaler , cu însemn de război, în teatrul
de operaţii din IRAK , activitate executată de către ministrul Apărării
Naţionale, domnul Ioan Mircea PAŞCU.
Participarea infanteriştilor români în cadrul coaliţiei multinaţionale, la
Operaţia ANTICA BABILONIA, faza a IV-a de stabilizare şi reconstrucţie
din Talil - IRAK, a continuat cu efectivele, comandate de către maiorul
Daniel PETRESCU.
În perioada 15.01.2005 - 19.08.2005, cei 405 militari din organica
batalionului au fost implicaţi în operaţiile de monitorizare, supraveghere,
patrulare, escortă, cercetare şi însoţire ordonate de structurile superioare
operaţionale.
Pentru rezultate deosebite în cadrul Forţelor Multinaţionale din
Angola, Albania şi Irak, Preşedintele României, dl. Traian BĂSESCU a
conferit prin Decretul nr.859 din 24.08.2005, Batalionului 2 Infanterie
,,Călugăreni”, Ordinul ,,Virtutea Militară” în grad de Cavaler cu însemn
pentru război.
Pentru eforturile depuse în cele şapte luni de misiune, liderii militari
din zona de responsabilitate au adus mulţumiri subordonaţilor maiorului
Daniel PETRESCU, astfel: Angelo Pacifini – DEPUTY COMMANDER
MULTINAŢIONAL CORPS IRAK, pentru modul exemplar în care
militarii batalionului şi-au desfăşurat misiunea încredinţată, General maior
TIMOTHY DONOVAN – ŞEFUL DE STAT MAJOR AL MNF – IRAK,
98
pentru modul exemplar în care militarii batalionului şi-au finalizat misiunea
încredinţată, General maior JAMES B. DUTTON - COMANDANTUL
DIVIZIEI MULTINAŢIONALE DE S-E pentru modul exemplar în care
militarii batalionului şi-au îndeplinit misiunea încredinţată.
Locul Batalionului 2 Infanterie ,,CĂLUGĂRENI’’, în aceeaşi operaţie
şi faza de stabilizare pentru reconstrucţie din An Nasyria - IRAK, în cadrul
coaliţiei multinaţionale, a fost luat , în perioada 15 august 2005–25 ianuarie
2006, de Batalionul 20 Infanterie, comandat de către locotenent-colonelul
Ioan NICOLAE.
Această primă misiune în Teatrul de Operaţii „IRAK”, este proba
deplinei maturizări şi consacrări a unităţii.
Subordonaţii locotenent-colonelului Ioan NICOLAE, purtători ai
simbolului “SCORPIONII NEGRII”, au acţionat în zona operativă BRAVO
şi în interiorul Bazei „Camp Mittica”atât independent, cât şi în cooperare
cu militarii celorlalte unităţi din Gruparea de Forţe Întrunite sub comandă
italiană (ITJTF), şi din Batalionul 604 al Brigăzii 3 Irakiene. Acţiunile
infanteriştilor olteni au fost apreciate, evidenţiate şi recompensate cu
distincţii şi medalii de către reprezentanţii instituţiilor militare din România
şi din străinătate.
Operaţia ANTICA BABILONIA din An Nasyria a coaliţiei
multinaţionale, a continuat şi pe parcursul anului 2006.
Începând cu luna ianuarie Batalionul 280 Infanterie Mecanizată
comandat de către locotenent-colonelul Ştefan BĂLAN, îşi aduce
contribuţia la succesul misiunii, sub coordonarea locţiitorului directorului
CJ5, MNFI – General de brigadă Cătălin-Tomiţă TOMESCU. Cei 464
militari au acţionat în provincia DHI QAR, în cadrul ITALIAN JOINT
TASK FORCE în perioada 20.01.2006-28.07.2006 şi au executat 1393 de
misiuni de recunoaştere, securitate şi stabilitate, intervenţie rapidă, patrulare
şi supraveghere, punct de lucru mobil, escortă şi pază, pe timp de zi şi pază,
pe timp de zi şi de noapte, independent şi în cooperare cu militarii italieni.
La această operaţie au participat 55 de ofiţeri, 172 de subofiţeri şi 237 de
soldaţi. Ofiţerii participanţi în cadrul statului major al batalionului au fost:
Lt. col. Bălan Ştefan, Mr. Irimia Gabriel, Mr. Petric George, Mr. Cocârlea
Viorel, Mr. Constantin Leornado, Mr. Mihăeş Cornel, Mr. Spirache
Marian, Cpt. Şerban Nicolae, Cpt. Necula Vasile, Cpt. Croveanu Aurel,
99
Cpt. Hudumă Dan, Cpt. Constandache Alexandru, Cpt. Anton Marian,
Cpt. Zaharia Ilie, Cpt. Dăscălescu Valentin, Cpt. Radu Valentin, Cpt. Toader
Alex, Cpt. Apostol Cătălin, Cpt. Dediu Constantin, Cpt. Vasilescu Mihail,
Cpt. Năstase Ciprian, Lt. Danţiş Marcel, Lt. Asofiei Ionuţ, Lt. Stanca Daniel,
Lt. Niţulescu Cătălin.
În urma misiunilor din Afganistan şi Irak Batalionului 280 I. i s-a
acordat Emblema de Onoare SMFT prin FT 312 din 19.04.2007 de către
General dr. Teodor Frunzeti.
De asemenea, eforturile depuse în misiunile din Kosovo, Irak şi
Afganistan, au fost răsplătite de şeful S.M.G. Amiral Gheorghe Marin care,
prin SPD 15 din 16.09.2008 a acordat Emblema de Onoare SMG.
„DRAGONI TRANSILVANI” revin pe T.O. IRAK în baza Ordinului
de misiune nr. 07 din data de 26.06.2006 al Comandamentului 2 Operational
Întrunit ,,Maresal Alexandru Averescu" pentru perioada 21.07.200610.02.2007, sub comanda Lt.col. Tudorel DRAGONICI.
În cea de-a doua misiune din IRAK, Batalionul 811 Infanterie a
acţionat în perioada 21.07.2006 - 01.11.2006 sub OPCON la ITALIAN
JOINT TASK FORCE în cadrul operaţiunii „ANTICA BABILONIA VII"
" executând misiuni de stabilitate şi securitate in aria de operaţii, iar în
perioada 01.11.2006 - 05.02.2007 sub TACON la elementul înaintat al
Bg. 19 Infanterie Uşoară (UK) în cadrul operaţiunii “IRAQI FREEDOM OPTELIC 9".
Unitatea a executat un număr de 1359 de misiuni, constând în:
261-misiuni pază, 521- misiuni patrulare, 87- misiuni P.C.T, 35- misiuni
escortă, 258- misiuni Q.R.F., 196-misiuni pe linie de comunicaţii, 1 misiune
CIMIC şi 51 misiuni de cercetare şi recunoaştere. Pe timpul acestor misiuni
s-au parcurs cu tehnica din dotare 627.000 kilometri.
Pe timpul executării misiunii Drapelul de luptă al Batalionului 811
Infanterie a fost decorat cu Ordinul Naţional „PENTRU MERIT" în grad
de cavaler (cu însemne de război), conform Decretului prezidenţial nr. 1306
din data de 24.11.2006.
Conform Decretului prezidenţial nr. 1377 din 11. 12.2006, următorii
militari din Batalionul 811 Infanterie au fost decoraţi, asfel:
- Lt.col. Tudorel DRAGONICI şi Mr. Tudor BIVOLARU cu
ordinul „VIRTUTEA MILITARĂ" în grad de comandor (cu însemne de
război);
100
- Cpt. Gabriel BARBU cu ordinul „VIRTUTEA MILITARĂ“ în
grad de ofiţer (cu însemne de război);
- Lt. Petru BERINDE cu ordinul „VIRTUTEA MILITARĂ“ în
grad de cavaler (cu însemne de război);
- Plt. Călin Horaţiu HĂRĂNGUŞ cu ordinul „VIRTUTEA
MILITARĂ“ clasa a II-a (cu însemne de război).
Au mai fost decoraţi de către Comandantul Brigăzii Italiene
cu „CRUCEA COMEMORATIVĂ PENTRU MERITE ÎN MISIUNI
INTERNAŢIONALE" următorii: Lt.col. Tudorel Dragonici, Mr. Dan POP,
Mr. Tudor BIVOLARU, Cpt. Gabriel BARBU, Mr. Gelu MUREŞAN.
Pe timpul desfăşurării misiunii, militarii Batalionului 811 Infanterie
au fost vizitaţi şi felicitaţi de către următoarele personalităţi după cum
urmează: TRAIAN BĂSESCU - preşedintele României care a felicitat
militarii batalionului pentru profesionalismul de care au dat dovadă pe
timpul executării misiunilor (august 2006); MIHAI ŞTEFAN STUPARU Ambasadorul României la Bagdad care a declarat:"Sunt convins că militarii
Batalionului 811 Infanterie, prin curajul şi dăruirea de care dau dovadă, vor
duce mai departe în această zonă îndepărtată, tradiţiile şi valorile Armatei
României"(iulie 2006); ROBERT GATES - US Secretary of Defence care a
declarat: "Graduation this Batallion 811 wich is brave and responsability,
a faith againsth terorism with the others coalition force."(decembrie 2006);
Gl.Bg. EVANS TIM - The 19th Light Brigade Commander U.K. care a
felicitat batalionul astfel: "I meet in this Batallion the soldier, brave and
with behavior, beside civilians population .The GOD BLESS YOU"
(ianuarie 2007).
MISIUNEA UNAMI
La această misiune au participat, prin rotaţie, mai multe structuri
de tip companie de infanterie. Conţinutul misiunii a avut în principal
următoarele cerinţe: asigurarea pazei pe inelul median al complexului de
clădiri aflate la dispoziţia O.N.U (Complexul Basrah Palace Island/oraşul
Basrah); asigurarea escortei convoaielor organizate în scopul deplasării
reprezentanţilor O.N.U. în provincia irakiană Basrah.
Companiile de infanterie s-au subordonat Diviziei Multinaţionale
Sud-Est şi au executat în zona provinciei BASRAH, următoarele tipuri
de misiuni: executarea de escorte în zona de operaţii a MND(SE), pentru
101
protecţia personalului ONU; paza şi apărarea laturilor de sud şi de est ale
Complexului Basrah Palace Island; controlul accesului la intrarea de sud a
Complexului Basrah Palace Island; supravegherea muncitorilor care lucrau
la renovarea clădirilor, destinate cazării reprezentanţilor ONU şi a altor
dependinţe ale misiunii ONU din Basrah;
- supravegherea activităţii staţiei de radio-televiziune Iraqi Media,
din Basrah Palace Island;
- securizarea locaţiilor în care se desfăşoară întâlnirile dintre
personalul ONU şi reprezentanţii autorităţilor irakiene provinciale.
Prima a fost introdusă în misiune o companie/Batalionul 26 Infanterie,
în perioada 19.03-25.09.2005, sub comanda Cpt. Cătălin GIURGIU.
Aceasta a fost înlocuită de Compania 1 Vânători de Munte „Bold
Eagles”/Batalionul 33 Vânători de Munte, condusă de Cpt. Marius
CĂVESCU. Aceasta a îndeplinit cele 656 misiuni încredinţate, cu
profesionalism şi la parametri ceruţi de complexitatea activităţilor. Misiunile
au fost executate în cooperare cu Brigada 7 Mecanizata Britanica, prin
Ordinul de misiune nr. 03/2005 al Comandantului Diviziei Multinaţionale
de Sud-Est(MND-SE).
În perioada misiunii au fost primite următoarele vizite: în data de
26.09.2005, a avut loc vizita ministrului apărării naţionale, Dl. Teodor
Atanasiu şi a Şefului Statului Major General, G-ral dr. Eugen Bădălan;
în data de 29.11.2005, a avut loc vizita G-ral Mr. Marizza, locţiitorul
comandantului Diviziei Multinaţionale de Centru din Irak (MNC-I); în data
de 13.12.2005, a avut loc vizita D-nei Emma Nicholson şi a deputatului
P.S.D Alin Teodorescu; în data de 23.12.2005, a avut loc vizita Preşedintelui
României, Dl. Traian Băsescu (la baza militară din Tallil).
Batalionul 21 Vânători de Munte, a asigurat desfăşurarea misiunii
în etapele a III-a şi a IV-a, cu Compania 1 Vânători de Munte în perioada
15.03.2006 – 28.09.2006, respectiv cu Compania 2 Vânători de Munte în
perioada 28.09.2006 - 30.04.2007. Acestea au avut următoarele efective
şi tehnică de luptă: 100 militari, 8 TAB 77, 3 TAB 79, 3DAC 16215,
1 Autoatelier, 1Autostaţie radio PANTHER, 8 autovehicule de teren uşor
blindat de tip HUMWEE.
Cu ocazia vizitei Şefului Statului Major al Forţelor Terestre general
locotenent Ioan Sorin, în data de 21.04. 2006, domnia sa a transmis
102
detaşamentului mesaje de felicitare din partea Preşedintelui României
şi Şefului Statului Major General. Profesionalismul dovedit de vânătorii
de munte a fost răsplătit şi de scrisoarea de mulţumire a reprezentantului
misiunii ONU în Irak.
Prin Decret Prezidenţial nr. 1377/11.12.2006, Căpitanului George
Doru MARINESCU i s-a conferit Ordinul „Virtutea Militară” în grad de
cavaler cu însemne de război.
MISIUNEA IRAQI FREEDOM
Conţinutul misiunii pentru unităţile româneşti de infanterie
participante, prevedea executarea misiunilor de stabilitate şi sprijin, în
cooperare cu Forţele Coaliţiei în scopul creării condiţiilor pentru realizarea
unui control stabil şi de durată, sprijinirii autorităţilor guvernamentale
irakiene în aria de responsabilitate desemnată.
În conformitate cu prevederile Legii nr. 42/2004, privind participarea
forţelor armate la misiuni în afara teritoriului român şi aprobării ministrului
apărării pe raportul nr. C-082/11.04.2005, privind participarea structurilor
din Forţele Terestre la misiuni în afara teritoriului statului român Batalionul
495 Infanterie a fost nominalizat pentru participarea la Operaţia „IRAQI
FREEDOM VIII” în teatrul de operaţii din IRAK sub control operaţional
britanic, în cadrul Diviziei Multinaţionale Sud-Est, aflată sub comandă
britanică, parte a Forţei Multinaţionale din IRAK (MNF-I).
Activităţile specifice procesului de generare a forţei au debutat în
luna septembrie 2006 prin executarea selecţiei, vizitei medicale şi testării
psihologice a personalului batalionului participant la misiune.
Acesta a continuat cu executarea unui program de perfecţionare a
pregătirii şi de ridicare a nivelului de operaţionalizare, astfel încât batalionul
să poată îndeplini cerinţele de interoperabilitate impuse de necesitatea ducerii
cu succes a acţiunilor militare, pentru a răspunde misiunilor şi condiţiilor
specifice teatrului de operaţii din IRAK.
Structura pentru misiune a cuprins: comanda batalionului, o celulă
de conducere a informaţiilor, Compania 1 Infanterie comandată de Cpt.
Enoiu Dănuţ, Compania 2 Infanterie comandată de Cpt. Mihai Sebastian,
Compania Sprijin comandată de Cpt. Pîrvu Valentin şi Compania Stat Major
şi Deservire comandată de Cpt. Paviliu Marius.
Batalionul 495 Infanterie „Căpitan ŞTEFAN SOVERTH”/Brigada 34
Infanterie ”Vasile Lupu”, cu un efectiv de 405 de militari, comandat de
103
Lt.col. Petre George CONSTANTIN, a acţionat în teatrul de operaţii IRAK
în provincia DHI QAR, în cadrul BDE FWD (W) în perioada 05.02.2006 –
08.08.2007. Începând cu data de 15 aprilie, batalionul a acţionat şi în
provincia AL MUTHANNA.
Batalionul a desfăşurat în baza FRAGO 067 al MND (SE), FRAGO
068, Amndt. 1 la FRAGO 069, FRAGO 294 al 19 LT BDE (UK) şi FRAGO
001 al 1 MECH BDE (UK) următoarele misiuni:
- 557 misiuni de patrulare şi puncte de control mobile, executarea
de activităţi de siguranţă, prezenţă, supraveghere în aria comuna de
operaţiuni, în scopul asigurării securităţii forţelor dispuse în CAMP
ADDER, prevenirii atacurilor împotriva forţelor coaliţiei dispuse în BAM
Tallil, executate de catre forţele insurgente cu rachete, mortiere sau alte
tipuri de atacuri indirecte, precum şi prevenirea ameninţărilor atacurilor cu
dispozitive explozive improvizate;
- 184 de misiuni de pază şi apărare a podului strategic peste râul
EUFRAT (SHAAT AL KAR IVO GR 38R NV 954425);
- asigurarea protecţiei forţelor proprii şi libertăţii de mişcare pe
rutele BOSTON, TAMPA, BISMARCK, DALLAS, ARNHEM, ASPEN,
JACKSON, RORKE, TOBRUK, WORTHINGTON şi QUEBEC (în ordinea
priorităţilor);
- 13 misiuni de escortă cu o subunitate de valoare pluton pentru
facilitarea tranzitării provinciei DHI QAR de către forţele MNF;
- 17 misiuni de patrulare pe diferite rute planificate în zona aflată
la nord de râul Eufrat, în scopul culegerii de date şi informaţii, precum şi
pentru verificarea informaţiilor privind existenţa unor locaţii/evenimente
suspecte care prezintă un eventual pericol la adresa subunităţilor proprii sau
a celor ale Coaliţiei Multinaţionale;
- 188 misiuni de asigurare a unei subunităţi de intervenţie rapida,
care să acţioneze în caz de nevoie în zona de responsabilitate pentru
escortarea şi asigurarea protecţiei forţei pentru echipele E.O.D. pe timpul
desfasurarii activitatilor specifice pe linia protectiei impotriva atacurilor cu
D.E.I. şi asigurarea libertăţii de mişcare a forţelor coaliţiei;
- 6 misiuni de escortă pentru diferite eşaloane de transport
aparţinând celorlalţi parteneri din Coaliţia Multinaţională;
104
- 24 misiuni CIMIC pentru efectuarea de evaluări preliminare,
iniţierea de proiecte în vederea executarii unor lucrări de reabilitare a
principalelor elemente de infrastructură şi servicii publice, distribuirea
de ajutoare umanitare unor instituţii şi populaţiei civile; realizarea şi
menţinerea contactelor cu liderii formali şi informali (KLE – Key Leadership
Engagement) din zona de responsabilitate în scopul asigurării unui climat
propice executării misiunilor batalionului în siguranţă;
- misiuni de intervenţie în situaţii de criză, pentru recâştigarea
controlului în provincia DHI QAR şi AL MUTHANNA;
Prin ordinul de operaţii fragmentar FRAGO 069 al 19 LT BDE
batalionul a primit misiunea (Op ALASKA) de a executa patrulare într-un
sector aflat pe malul nordic al R EUFRAT în scopul augmentării securităţii
forţelor cartiruite în CAMP ADDER, culegerii de date şi informaţii,
prevenirii atacurilor împotriva CAMP ADDER şi CAMP CEDAR executate
cu rachete, mortiere sau alte tipuri de atacuri indirecte precum şi prevenirea
ameninţărilor IED.
Prin ANEXA „X” la FRAGO 001 al 1 MECH BDE (UK) s-a modificat
limita estică a sectorului desemnat pentru batalion din cadrul JOA (Joint
Operational Area), aceasta fiind reprezentată de ruta FLAMINIA.
Pentru îndeplinirea misiunilor primite s-au executat aproximativ
200.000 km cu tehnica din dotare, respectiv transportoare amfibii blindate
de tipul: B33 Zimbru, TAB 77M, TAB 79C, TAB 79-Ar 82, TERA.
În data de 14.04.2007 pe timpul desfăşurării unei misiuni de patrulare
au fost răniţi, Plt. Petre Alexandru Toma, Frt. Porumb Dan Daniel, cărora
le-a fost conferită „EMBLEMA DE ONOARE ÎN SLUJBA PĂCII”:
În semn de recunoştinţă şi apreciere a devotamentului şi coeziunii
dovedite în îndeplinirea misiunilor încredinţate în teatrul de operaţii din
IRAK, drapelul de luptă al unităţii a fost decorat cu „Ordinul Virtutea
Militară în grad de Cavaler, cu însemn pentru militari, de război”.
Pe parcursul desfăşurării misiunii TO IRAK activitatea militarilor
din cadrul Batalionul 495 Infanterie „Căpitan ŞTEFAN SOVERTH”, a fost
elogiată şi apreciată de către personalităţi militare şi civile dintre care amintim:
General David Petraeus- Comandantul Forţelor Multinaţionale din IRAK,
Excelenţa sa domnul Mihai Stuparu - ambasadorul Republicii România în
Irak, General Jonathan Shaw - comandantul Diviziei Multinaţionale SE.
105
Batalionul 495 Infanterie „Căpitan ŞTEFAN SOVERTH”, a fost
înlocuit de infanteriştii timişoreni din Batalionul 32 Infanterie „MIRCEA”/
Brigada 2 Infanterie „Rovine”.
Pe timpul misiunii, desfăşurată în zona An Nasyria/provincia DHI
QAR, în perioada 01.08.2007– 01.03.2008, batalionul condus de Lt.col.
Cristian DINULICĂ, a acţionat sub control operaţional american în cadrul
Brigăzii 4 Cavalerie(S.U.A.), parte a Forţei Multinaţionale din IRAK
(MNF-I).
Pregătirea efectivelor detaşamentului nominalizat pentru misiune
s-a desfăşurat în bune condiţii, batalionul dispunând de facilităţi proprii
de instrucţie: teren de instrucţie, Poligonul automatizat Chişoda, Poligonul
Ştiuca.
Militarii din cadrul Batalionului 32 Infanterie au participat anterior
executării misiunii din teatrul de operaţii IRAK şi la alte alte misiuni în
diferite teatre de operaţii, în care au acumulat experienţa necesară pregătirii
temeinice a militarilor care urmau, pentru prima dată, să participe la o
misiune în afara ţării.
Astfel, batalionul a executat cu succes un număr de 1280 misiuni, cele
mai importante fiind executate în scopul asigurării libertăţii de mişcare pentru
Forţele Coaliţiei, în special de-a lungul principalei rute de aprovizionare
BASRAH – BAGDAD.
Batalionul 32 Infanterie „MIRCEA” şi-a îndeplinit misiunea în
condiţii excelente, demonstrând profesionalism, entuziasm şi determinare,
motiv pentru care s-a bucurat de aprecierea şi încrederea eşaloanelor
superioare din Teatrul de Operaţii şi a avut o imagine foarte bună în massmedia română şi internaţională, contribuind la creşterea prestigiului Armatei
României.
Batalionul 151 Infanterie (405 militari), comandat de Lt. col. Dan
CÎŞLARIU a fost dislocat în baza militară TALLIL situată în SE IRAKULUI
şi a avut în responsabilitate provinciile Dhi Qar şi Al Muthanna, pentru
perioada 18.02.2008-21.08.2008. „Lupii Negri” au acţionat iniţial tot în
cadrul Brigăzii 4 Cavalerie, iar ulterior după reconfigurarea zonelor de
operaţii din TO IRAK sub controlul operaţional al Brigăzii 1-82 Aeropurtate
SUA.
Batalionul a executat cu structurile din subordine peste 600 misiuni
de patrulare şi intervenţie, independent şi în cooperare cu structurile Forţelor
106
Coaliţiei şi Forţelor de Securitate Irakiene şi a asigurat permanent paza
podului strategic peste râul Eufrat.
În cooperare cu partenerii de coaliţie, au fost întocmite şi
finalizate 9 proiecte CIMIC iar pentru 15 proiecte a fost întocmită şi înaintată
documentaţia pentru aprobarea acestora, suma totală ridicându-se la peste 1,2
milioane dolari, bani asiguraţi de către Forţele Coaliţiei.
Totodată, prin executarea misiunilor cu caracter CIMIC, militarii
batalionului în colaborare cu militarii forţelor americane au distribuit ajutoare
umanitare către populaţia locală şi a fost asigurat mediul de securitate necesar
acordării asistenţei medicale pentru locuitorii din provincia Dhi Qar.
Misiunile planificate au fost îndeplinite în condiţii foarte bune,
fapt confirmat de aprecierile pozitive exprimate în Cartea de onoare a
Batalionului 151 Infanterie “Războieni”de către personalităţi civile printre
care amintim: Teodor MELEŞCANU-ministrul apărării; Mihai Ştefan
STUPARU- Ambasadorul României în Republica Irak; Ilie STOICAsenator (vicepreşedintele comisiei pentru apărare, ordine publică şi siguranţă
naţională); Jan VRACIU- senator (membru al comisiei pentru apărare,
ordine publică şi siguranţă naţională).
Conform Ordinului de misiune al comandantului Comandamentului
Operaţional Întrunit, nr. 01, nr.D/S 666/18.07 2008, Batalionul 341 Infanterie
„RECHINII ALBI” (288 militari), comandat de Lt.col. Vasile Vreme a participat
la operaţia „IRAQI FREEDOM” în perioada 21.08 2008 – 10.02 2009, acţionând
iniţial, ca şi predecesoarele sale sub controlul operaţional (OPCON) al
Bg. 4 Cav. SUA.
În perioada 11.02 – 03.03.2009, în baza Ordinului fragmentar
nr. 02 al comandantului Comandamentului Operaţional Întrunit nr.D/S
549/11.02 2009, B. 341 I. a fost sub controlul operaţional al reprezentantului
naţional în Irak - general de brigadă Cătalin Tomiţă Tomescu şi a desfăşurat
noile sarcini în cadrul operaţiei ,,IRAQI SUNSET”.
În data de 24 octombrie 2008 cu ocazia zilei Armatei României
locţiitorul Şefului Statului Major General, domnul general-locotenent Mihail
ORZEAŢĂ, a condus o delegaţie militară care a vizitat batalionul 341 I.,
dislocat în Irak, la TALLIL din care a făcut parte şi comandantul Corpului 1
Armată Teritorial, generalul-maior Nicolaie DOHOTARIU.
107
Pe aeroportul din TALLIL delegaţia română a fost întâmpinată de
generalul de brigadă MIHAI CHIRIŢĂ, locţiitor al directorului pentru
strategie planuri şi evaluări al Coaliţiei. În cadrul breafingului de informare
au fost prezentate misiunile pe care unitatea le desfăşoară în aria de
responsabilitate (aproximativ 1400 km2). În cele aproape 3 luni de la sosire
au fost executate peste 160 de misiuni de patrulare şi peste 60 de misiuni de
tip „Forţă de intervenţie rapidă”.
Militarii batalionului participau la derularea a 7 proiecte CIMIC
de renovare a unor şcoli. Totodată subunităţile au continuat programul de
instrucţie în vederea menţinerii stării operaţionale. Peste 140 de militari au
urmat, în cooperare cu partenerul american, diferite stagii de pregătire prin
cursuri. Starea moralului era bună, iar tehnica din dotare se afla în parametri
normali de funcţionare.
Batalionul 341 Infanterie a desfăşurat misiuni CIMIC de interes
deosebit pentru situaţia de securitate din zonă şi a forţelor. Câteva din cele
mai relevante misiuni de acest tip au fost:
- În data de 17 august 2008 ofiţerul CIMIC al B. 341 I s-a întâlnit
cu şeicul HASSAN ALI TALLBAB, lider al tribului AL GHYZZIE. Discuţia
a avut ca subiect stadiul construcţiei şcolii din localitatea DAT AL ELAM
şi au fost identificate şi recunoscute locaţiile unde se vor construi alte două
şcoli în KHAIBIR AL JANOOB şi AL MAMEIH.
- În data de 23 august 2008 Comandantul B 341 I a primit vizita
şeicului Hazim Muhammad Al MANSHAD din tribul AL GHYZZIE.
Discuţiile s-au desfăşurat într-un mod amiabil, şeicul subliniind relaţia bună
pe care a avut-o cu contingentele româneşti prezente în provincie DHI QAR.
- În data de 23 august 2008 Comandantul B 341 I a primit vizita
şeicului Mohammed AL TAAEH, consilier local în AL BATHA, acesta a
venit însoţit de şeicul Ghazi Faysal Ajeel din tribul AL HUSSEINAT în aria
căruia, începând cu sfârşitul lunii august, batalionul va începe să desfăşoare
misiuni de recunoaştere pentru preluarea acestei zone de operaţii întrunite.
Discuţia a fost direcţionată către stabilirea unei legături şi începerea unei
cooperări bune între forţele româneşti şi liderii importanţi din tribul
AL HUSSEINAT.
- În data de 26 august 2008, comandantul B 341 I a primit vizita
lui Muhamed AL TAAEH consilier local în AL BATHA, acesta a venit
108
însoţit de şeicul ABDULAH din tribul AL BADOOR, lider al unei localităţi
situate la GRID REPEV 15900 34200; au fost discutate posibile proiecte în
zona acestei localităţi. Ulterior a avut loc şi întâlnirea cu şeicul Uday Fahad
Al Shershab Al BADOOR care a ţinut să ne asigure de întreg sprijinul său în
legătură cu problemele privind securitatea în zona tribului AL BADOOR, în
general, şi a podului strategic peste Eufrat, în special. În data de 28 august
2008 pe timpul misiunii de patrulare în JOA 1, s-a executat şi o acţiune de
tip KLE, Comandantul B 341 I a participat la o întâlnire cu şeicul HASSAN
ALI AL- TALLAB, în localitatea KHAIBIR AL JANOOB unde s-au discutat
probleme referitoare la proiectele în derulare – 3 şcoli primare de 6 clase – o
clinică medicală – o pompă de apă cu 12 km de reţea care să facă legătura
între staţiile de filtrare a apei şi cele trei şcoli, respectiv între localităţile
HUSAYN al HUNAISH- ASH SHARIF-HUMUD al BARGHASH- DAT
AL ELAM.
- În data de 31 august s-a desfăşurat o misiune tip KLE la casa
şeicului UDAY FAHAD AL SHERSHAB AL BADOOR la invitaţia acestuia
din data de 27.08.2008. La întâlnire s-au discutat probleme referitoare la
proiecte viitoare: construcţia unei pompe de apă cu 4 km de reţea şi un
proiect pentru o staţie de filtrare a apei. În cadrul întâlnirii au fost desfăşurate
acţiuni de acordare de asistenţă medicală şi umanitară şi s-au distribuit
produse alimentare.
- În data de 08 septembrie 2008 în Camp DRACULA, Comandantul
B 341 I a primit vizita şeicului ALI MUHAMMED AL MANSHAD, liderul
tribului AL GHIZZIE. La întâlnire au fost discutate probleme referitoare
la proiectele din zona localităţii şeicului, respectiv o crescătorie de peşti,
o fermă de pui şi o fermă de bovine. În aceeaşi zi Comandantul B 341 I a
primit şi vizita şefului poliţiei autostrăzii lt. col. ASHAN, au fost discutate
aspecte referitoare la cooperarea dintre forţele române şi poliţia autostrăzii
în privinţa asigurării protecţiei podului strategic peste EUFRAT, pe timpul
desfăşurării operaţiunii GOLDEN GATE (22.08. – 01.11.2008).
- În data de 03 septembrie 2008 Comandantul B. 341 I a participat
la întâlnirea cu guvernatorul provinciei DHI QAR la sediul Brigăzii 4
Cavalerie la invitaţia comandantului brigăzii, colonel BATTAGLIA. S-au
discutat probleme referitoare la situaţia de securitate din provincie.
109
- În data de 13 septembrie Comandantul B 341 I şi militari din
cadrul batalionului, au participat, în cooperare cu Armata Irakiană şi Poliţia
autostrăzii, la ceremonia de deschidere a traficului, pentru populaţia civilă,
pe podul strategic peste fluviul Eufrat, unde au fost invitaţi: guvernatorul
provinciei DHI QAR, dl. AZIZ; comandantul Bg. 4 Cv., col. BATTAGLIA;
locţiitorul şefului poliţiei provinciei DHI QAR; şeful poliţiei autostrăzii;
10 jurnalişti de la cele mai importante grupuri mass-media din provincie.
- În data de 15 septembrie 2008 în Camp DRACULA, Comandantul
B 341 I a primit vizita şeicului UDAY FAHAD AL SHERSHAB AL
BADOOR şi a şeicului NABIL MOHAMMED AL MANSHAD. A fost
discutat incidentul cu IED-ul care a fost detonat în data de 15.09.2008 pe
comunicaţia TAMPA. Discuţia cu cei doi şeici a fost direcţionată către
importanţa securităţii situaţiei în zona de acţiune a batalionului în vederea
facilitării procesului de reconstrucţie a provinciei DHi QAR.
- În data de 22 septembrie 2008 în Camp DRACULA, Comandantul
B 341 I s-a întâlnit cu şeicul ALI TEEJEEL, liderul tribului AL ZAHYRIA.
Au fost discutate cele două proiecte în desfăşurare din zona tribului şi o
şcoală primară în zona localităţii ISSAM UMN MALAWIAH.
- În data de 02.11.2008, Comandantul B 341 I. s-a întâlnit cu col.
NADIM OTAWI, noul şef al poliţiei autostrăzii, la podul strategic peste
EUFRAT. În cadrul acestei misiuni au fost distribuite 20 de ghiozdane,
30 de pături, 20 de mingi, 40 de pachete de dulciuri populaţiei civile însoţite
de copii, care traversau podul.
- În data de 07.11.2008, Comandantul B 341 I. a participat la
Senior Leader Interagency Council, unde au fost discutate proiectele de
sprijinire a reconstrucţiei provinciale.
- În data de 16.11.2008, s-a executat o misiune de patrulare şi
Combined Medical Engagement în aria de operaţii, în scopul interzicerii
influenţei elementelor ostile asupra populaţiei şi sporirea încrederii acesteia
în FSI şi instituţiile guvernamentale şi nonguvernamentale ale statului
irakian.
Militari din B. 341 I. în cooperare cu Bg. 7 Log. SUA, personal
medical al spitalului din provincia DHi QAR şi forţe ale poliţie irakiene,
au organizat această activitate pentru acordarea de asistenţă medicală şi
ajutoare umanitare populaţiei nomade din vecinătatea COB ADDER.
110
În data de 21.11.2008, Comandantul B 341 I. a participat la Senior
Leader Interagency Council, unde au fost discutate proiectele de sprijinire
a reconstrucţiei provinciale, din provinciile DHI QAR, MAYSSAN şi AL
MUTHANA. Discuţiile cu principalii şeici şi reprezentanţi ai ISF din zona
de operaţii, au fost purtate pe tema noului acord SOFA votat de guvernul
irakian şi despre opinia populaţiei locale referitoare la prelungirea prezenţei
forţelor coaliţiei în Irak.
În data de 05.12.2008, în cooperare cu militari din Bg. 4 Cv. SUA,
Bg. 7 Log. SUA şi B.151 Cv. SUA comandantul B. 341 I a condus o
misiune tip CMO pentru acordarea de ajutoare umanitare (rechizite şcolare,
ghiozdane, mingi de fotbal) pentru 500 de copii de la şcoala AL ANNSAM
din localitatea AL AJEEL. Cu acest prilej domnul locotenent-colonel doctor,
Vasile VREME le-a vorbit celor prezenţi despre faptul că, în ţara noastră, în
această perioadă a anului există tradiţia să se dăruiască copiilor cadouri, iar
militarii români au copii acasă şi momentul bucuriei de a le face daruri l-au
trăit aici în Irak, alături de copiii din această şcoală.
Directorul şcolii AL ANNSAM, profesorul Ali Muhammad NAGAD,
a mulţumit militarilor români şi americani pentru darurile făcute copiilor,
declarând: „Unii dintre voi a-ţi venit din Europa, alţii din America în sprijinul
unei şcoli de pe un al treilea continent, Asia. Educaţia nu are bariere, ea
este reprezentată oriunde şi dacă va fi sprijinită de fiecare dată aşa cum a-ţi
făcut-o voi astăzi, va reuşi întotdeauna”.
În data de 21.12.2008 în cooperare cu militari din MiTT/Bg. 4 Cv. SUA,
B.27 Log. SUA şi 4 echipaje ale poliţiei irakiene, comandantul B. 341 I a
condus o misiune tip CMO pentru acordarea de ajutoare umanitare (rechizite
şcolare, ghiozdane, mingi de fotbal, materiale de igienă personală) pentru
150 de copii de la şcoala IBN RASHED din localitatea AL SHEKARA.
În data de 23.12.2008 militarii batalionului, în cooperare cu militari
din MiTT/Bg. 4 Cv. SUA, şi 4 echipaje ale poliţiei irakiene, au executat o
misiune de patrulare în scopul asigurării dispozitivului de siguranţă pentru
ceremonialul prilejuit de predarea către autorităţile locale a podului Shat
Al Khar peste fluviul Eufrat în urma definitivării lucrărilor de reparaţii.
La ceremonial au participat comandantul Bg, 4 Cav. SUA, ofiţeri din
comandamentul brigăzii, generali ai poliţiei şi armatei irakiene, lideri
locali.
111
Un alt mijloc prin care s-a îmbunătăţit relaţiile cu populaţia locală
din zona de responsabilitate a fost executarea misiunilor CIMIC cu
caracter umanitar. Utilizându-se resurse ale B.341 I.(donaţii ale militarilor
detaşamentului şi ale familiilor acestora) şi ale partenerilor americani s-a
contribuit la îmbunătăţirea imaginii forţelor româneşti în zone în care
prezenţa militarilor români nu s-a făcut simţită decât prin misiunile de
patrulare propriu-zise
Astfel, în perioada august 2008-februarie 2009, s-au desfăşurat un
număr de 16 misiuni de distribuire de ajutoare umanitare către populaţia
civilă, dar şi 3 operaţiuni pe linia cooperării civil-militare desfăşurate în
colaborare cu partenerul american şi ISF, operaţiuni desfăşurate sub comanda
B. 341 I., astfel:
- 7 misiuni de angajare a triburilor nomade din vecinătatea COB
ADDER, misiuni în care au fost distribuite ajutoare umanitare constând
în produse alimentare (grâu, ulei, zahăr, orez, dulciuri, apă) şi produse
vestimentare (pături, haine, încălţăminte);
- 3 misiuni desfăşurate pe podul Shat Al Khar în care au fost
distribuite, de asemenea, ajutoare umanitare către populaţia civilă care
tranzita podul. În aceste misiuni au fost distribuite ghiozdane cu rechizite,
mingi, dulciuri, pături. Una dintre misiuni s-a desfăşurat la începutul
perioadei festivalului de după sărbătoarea Ramadanului, fiind afişate mesaje
de felicitare în limba arabă la fiecare capăt al podului şi prin care „forţele
române au urat sărbători fericite întregii populaţii musulmane”, cu ocazia
acestei sărbători;
- 6 misiuni în care au fost distribuite ajutoare umanitare (în special
pături şi apă) către forţele de securitate irakiene (pentru îmbunătăţirea
condiţiilor de desfăşurare a servicului), dar şi către populaţia civilă care
tranzita zona din apropierea checkpoint-urilor în care aceştia îşi desfăşurau
serviciul;
- operaţiunea „NURSE SHARKS”, o misiune cu focus medical în
care a fost acordată asistenţă medicală unui număr de aproximativ
100 de persoane din tribul Al Ghizzie. În această misiune a fost angajat şeicul
Mahmoud, liderul comunităţii căreia i-a fost acordată asistenţa medicală, dar
şi reprezentanţi ai autorităţilor locale (la activitate au fost implicaţi medici
irakieni şi forţe de poliţie locală în scopul sporirii încrederii populaţiei în
FSI şi în reprezentanţii autorităţilor locale).
112
Cu prilejurile Zilei Armatei României (25.10.2008), Zilei Statului
Major General (12.11.2008) şi Zilei Naţionale a României (01.12.2008) s-au
conferit următoarele distincţii militare:
- Emblema de onoare a Statului Major General: 8 ofiţeri;
- Emblema de onoare clasa a II-a „în slujba păcii”: 15 ofiţeri,
3 subofiţeri şi 13 militari voluntari;
Pentru modul de îndeplinire a misiunilor şi pentru întreaga activitate
următorii militari din Batalionul 341 Infanterie au fost decoraţi astfel:
- în data de 22 noiembrie 2008 fruntaşul MARŢINCU ADRIAN
a fost decorat cu medalia pentru excelenţă de comandantul Forţei
Multinaţionale din Irak, domnul general RAYMOND ODIERNO.
- în data de 25 decembrie 2008 caporalul SBÎNGU NICOLAI
MIHAIL a fost decorat cu medalia pentru excelenţă de comandantul
Comandamentului Central pentru toate Operaţiunile din Orientul Mijlociu,
domnul general DAVID PETRAUS.
- în data de 24 februarie 2009 plutonierul major GRIGORESCU
FILIP ILIE a fost decorat cu medalia pentru excelenţă de comandantul
Corpului Multinaţional din Irak, domnul general locotenent Lloyd.
Pentru modul de îndeplinire, de către militarii Batalionului 341
Infanterie, a misiunilor executate în zone de luptă cu risc ridicat pe timpul
participării la operaţiunea „IRAQI FREEDOM”, în data de 18.02 2009,
comandantul Bg.4 Cav. SUA, colonel Philip BATTAGLIA, a înmânat
comandantului Batalionului 341 Infanterie, locotenent-colonel dr. Vasile
VREME, medalia ,,Steaua de bronz”, conferită de secretarul de stat al
Apărării al SUA.
Pe timpul misiunii, Rechinii Albi au fost vizitaţi de numeroase
personalităţi politico-militare, care au apreciat eforturile şi profesionalismul
acestora.
În data de 21 august 2008 cu ocazia rotirii contigentelor româneşti
în TO IRAK locţiitorul comandantului Comandamentului operaţional
întrunit, domnul general de flotilă aeriană LIVIU BURHALĂ a declarat
„sunt fericit ca am avut şansa de a participa la această activitate atât de
importantă pentru Armata României. Acest lucru mi-a oferit prilejul de a
vă cunoaşte. Am câştigat mult făcând acest lucru. Am văzut aici, departe de
casă, adevărata valoare a militarilor noştri şi am putut păşi împreună prin
locurile care timp de şase luni vor face parte din viaţa lor”.
113
În data de 10 septembrie 2008 militarii Batalionului 341 Infanterie
„Rechinii Albi” au fost vizitaţi în camp DRACULA din TALLIL, IRAK,
de colonelul PHILIP BATTAGLIA, comandantul Brigăzii 4 Cavalerie din
Statele Unite, care a apreciat faptul că „Batalionul 341 Infanterie a preluat
cu succes proiectele de reconstrucţie şi că are o relaţie specială cu localnicii
şi şeicii din aria de operaţii” şi a declarat „ sunt foarte mândru să lucrez cu
o unitate atât de experimentată cum este Batalionul 341 Infanterie. Armata
României are o contribuţie importantă la succesul Forţelor Coaliţiei aici în
IRAK”.
În data de 24 octombrie 2008 cu ocazia zilei Armatei României
locţiitorul Şefului Statului Major General, domnul general-locotenent
MHAIL ORZEAŢĂ a declarat: „Batalionul 341 infanterie contribuie la
crearea unei imagini pozitive a Armatei şi a României prin modul în care
îşi desfăşoară activitatea în relaţie directă cu aliaţii şi cu comunitatea
locală. Comandantul batalionului locotenent-colonel dr. Vasile VREME şi
subordonaţii săi îşi cunosc foarte bine misiunea şi o îndeplinesc la nivelul
exigenţelor….”. Cu aceeaşi ocazie, pe timpul întrevederilor cu generalul
MHAIL ORZEAŢĂ, comandantul brigăzii 4 Cavalerie Americane, colonelul
PHILIP BATTAGLIA, a subliniat: „unitatea comandată de locotenentcolonelul Vreme îşi îndeplineşte cu profesionalism misiunile, iar militarii
români sunt foarte bine instruiţi”.
În data de 22 noiembrie 2008 cu ocazia vizitei în Baza ADDER
comandantul Forţei Multinaţionale din Irak, domnul general RAYMOND
ODIERNO a declarat „mulţumesc pentru sprijinul pe care îl d-aţi Forţelor
coaliţiei şi poporului irakian. Sunt impresionat de efectul pe care îl aveţi în
aria de operaţii, populaţia vă place şi respectă cu adevărat sprijinul pe care
îl acordaţi. Continuaţi excelenta muncă pe care o faceţi aici în IRAK…”.
În data de 25 decembrie 2008 cu ocazia vizitei în Baza ADDER
comandantul Comandamentului Central pentru toate Operaţiunile din
Orientul Mijlociu, domnul general DAVID PETRAUS a declarat „Batalionul
341 Infanterie RECHINII ALBI este un profesionist şi un excelent ambasador
al României”.
În data de 13 martie 2009 cu ocazia ceremonialului prilejuit de
întoarcerea din misiune a Batalionului, domnul secretar de stat AUREL
IONEL LASCU a declarat: „sunt onorat că am avut şansa de a fi astăzi
114
prezent la ceremonia prilejuită de întoarcerea din misiune a batalionului.
Vă felicit pentru activitatea şi dăruirea dumneavoastră şi vă doresc multă
sănătate şi succes în carieră”.
În data de 03.03.2009 a avut loc ceremonialul transferului de autoritate
între Batalionul 341 Infanterie „RECHINII ALBI” şi Detaşamentul de
Instrucţie Irak 2009 (Batalionul 26 Infanterie).
Prin Hotărârea CSAŢ nr. S – 64 din 18.12.2007, privind „Planul
întrebuinţării forţelor Armatei României la misiuni în afara statului român
în anul 2008”, Batalionul 26 Infanterie cu două grupuri de cercetare în
dispozitiv, comandat de Lt.col.dr. Gabriel TOMA a participat la operaţia
„IRAQI SUNSET”, cu un efectiv de 311 militari, pentru executarea
unei misiuni cu durata de 4 luni, 19.02.2009-15.07.2009, în regiunea
DHI QAR. Detaşamentul a fost dislocat în teatrul de operaţii IRAK sub
control operaţional american, în cadrul Brigăzii 4 Cavalerie, parte a Forţei
Multinaţionale din IRAK (MNF-I).
III.4.3. Participarea la misiunile din teatrul de operaţii
AFGANISTAN
În 1996, membrii Mişcării islamice fundamentaliste a Talibanilor
(studenţii în teologie) cuceresc aproape întreaga ţară, proclamând
Emiratul islamic al Afganistanului. Împotriva talibanilor luptau nu mai
puţin de 15 facţiuni, constituite în aşa numita Alianţă a Nordului, majoritatea
fiind formate din mujahedini, foşti luptători împotriva invaziei sovietice.
Mai mult de o treime din această armată este formată din militanţi islamişti
de diferite naţionalităţi, veniţi ca voluntari în războiul împotriva Alianţei
Nordului. Printre ei se aflau 8.000 – 9.000 de pakistanezi, circa 3.000 de
arabi credincioşi lui Ossama bin Laden, precum şi voluntari din Uzbekistan,
Tadjikistan şi Cecenia.
Sub conducerea talibanilor, Afganistanul a devenit o bază foarte
solidă pentru dezvoltarea islamismului radical antioccidental, în special
antiamerican.
Atentatele din 11 septembrie 2001 din SUA, atribuite organizaţiei
islamiste radicale Al-Qaeda, au dus la intervenţia militară a Coaliţiei
Antiteroriste Internaţionale condusă de Statele Unite împotriva regimului
taliban, considerat ca principal sprijinitor al Al-Qaeda.
115
În faţa acţiunilor concertate ale Alianţei Nordului şi trupelor speciale
americane, britanice, franceze şi germane, talibanii nu au mai reuşit să
opună o rezistenţă eficientă, astfel că înlăturarea lor a fost rapidă, iar Alianţa
Nordului, beneficiind de sprijinul Coaliţiei Antiteroriste Internaţionale, a
reuşit să cucerească cea mai mare parte a teritoriului Afganistanului într-un
timp relativ scurt.
În vara anului 2003, NATO a preluat sarcina coordonării Forţei
Internaţionale de Asistenţă de Securitate (ISAF) din Afganistan.
Angajamentul NATO va fi în primul rând reprezentat de extinderea continuă
a ISAF. Decizia de a extinde gradual ISAF s-a făcut pe baza rezoluţiilor
Consiliului de Securitate al ONU.
În decembrie 2005, miniştrii de externe ai ţărilor membre NATO au
andorsat un Plan de Operaţii revizuit pentru ISAF, care oferă directivele
strategice generale pentru fazele următoare ale extinderii. Extinderea
misiunii în afara Kabulului, prin intermediul a nouă aşa-numite Echipe
Provinciale de Reconstrucţie (Provincial Reconstruction Team-PRT), mai
întâi spre nordul şi apoi spre vestul ţării, ISAF este acum pregătit să se
deplaseze spre sudul şi, în cele din urmă, spre estul Afganistanului. Este de
aşteptat ca numărul PRT-urilor conduse de ISAF să crească la 14. În total,
forţele ISAF vor număra în curând peste 15.000 de militari din 36 de ţări
membre NATO şi partenere.
Consiliul Nord-Atlantic a aprobat reguli de angajare robuste şi
flexibile necesare pentru a acoperi toate ameninţările la adresa forţelor
NATO dislocate în Afganistan. Deşi ISAF nu se va implica în operaţii
contrateroriste propriu-zise, mediul de securitate predominant solicită o
coordonare sporită pentru a permite atât ISAF, cât şi Operaţiei Enduring
Freedom, să-şi îndeplinească misiunile. În acest scop, vor intra în vigoare
noi aranjamente de comandă. Mandatul ISAF şi cel al Operaţiei Enduring
Freedom vor fi în continuare distincte, dar complementare. Obiectivul
acestora va rămâne în esenţă acela de a asigura guvernului afgan asistenţa
necesară pentru menţinerea securităţii, de a facilita dezvoltarea instituţiilor
guvernamentale şi de a sprijini reconstrucţia şi eforturile umanitare.
O altă sarcină militară de importantă a ISAF este aceea de a sprijini
guvernul afgan să-şi dezvolte propriile sale forţe naţionale de securitate:
Armata Naţională Afgană (ANA) şi Poliţia Naţională Afagană (PNA).
116
Guvernul afgan s-a angajat să creeze, până în 2010, o armată naţională
încadrată exclusiv cu militari profesionişti, bine pregătită şi echilibrată din
punct de vedere al compoziţiei etnice, cu un efectiv de 70.000 de oameni.
Conform Planului de Operaţii aprobat, forţele ISAF vor contribui la instruirea
asigurată în mod individual de naţiunile conducătoare, prin sprijinul acordat
unităţilor ANA în vederea dislocării şi desfăşurării acţiunilor în întreaga ţară.
Sprijinul ISAF pentru guvernul afgan acoperă în egală măsură
eforturile în domeniul contraterorismului, în special pentru a distruge
industria de narcotice. Toate cele menţionate mai sus vizează realizarea
unui scop major: să permită guvernului afgan să-şi asume din ce în ce
mai multe sarcini la nivel naţional şi, în cele din urmă, controlul deplin şi
responsabilitatea completă în privinţa ţării.
Armata României a subscris la nevoile Alianţei şi a participat cu primul
contingent în octombrie 2001, potrivit Ordinului M 21 din 30.09.2001.
MISUNEA: ”ENDURING FREEDOM”
Conţinutul misiunii a constituit în asigurarea pazei bazei aeriene
Kandahar (KAF- „KANDAHAR AIR FIELD”) simultan cu desfăşurarea
operaţiior de stabilitate şi sprijin în zona de operaţii repartizată pentru
anihilarea influenţei elementelor anticoaliţie asupra populaţiei locale şi
pentru asigurarea unui mediu de securitate stabil în sprijinul guvernului
afgan. Pentru îndeplinirea acesteia s-au constituit la ordin detaşamente
operaţionale întrunite, în funcţie de specificul misiunii.
Batalionul 26 Infanterie “SCORPIONII ROŞII”, denumirea simbolică
pentru misiunile internaţionale, a fost vârful de lance al unei noi misiuni, de
luptă împotriva terorismului, în AFGANISTAN aşa cum spunea senatorul
Sergiu Nicolaescu cu ocazia vizitei sale în tabăra din KANDAHAR: “Fiţi
mândri! Voi sunteţi deschizători de drum!”.
Pe arhitectura Batalionului 26 Infanterie la misiunea „ENDURING
FREEDOM” au participat militari din toate structurile brigăzii. Comanda
detaşamentului a fost asigurată de: Lt. col. Nicolae Ciucă – comandant,
Mr. Nicolae Ioan – locţiitorul comandantului şi Mr. Ilie Florigoanţă – şef
de stat major şi a fost subordonat succesiv Diviziilor 101 şi 82 Aeropurtate
SUA. Concomitent cu executarea misiunilor permanente, batalionul a
participat în cooperare cu structuri din compunerea Brigăzii 1 WARRIOR
117
la operaţiile desfăşurate de Forţele Coaliţiei în Zonele de Operaţii SUD şi
EST prin misiuni tip Convoi de Asalt Terestru, de tip Punct Control Mobil,
Escortă Convoi, Echipa Satului (VILLAGE TEAM), patrulare în zona
de responsabilitate, misiuni de tip scotocire şi atac/blocare şi misiuni de
asigurare a securităţii şi libertăţii de mişcare pe principalele comunicaţii din
zona de operaţii.
Desfăşurarea unui batalion întreg cu tehnica aferentă, prin mijloace
proprii, la peste 4 000 km distanţă de ţară şi îndeplinirea unor operaţiuni
complexe, specifice războiului modern, alături de trupele americane, în cele
mai dificile condiţii geografice şi de climă, a constituit încă, un argument
important pentru ca România să se numere printre statele invitate să adere la
Alianţa Nord-Atlantică.
Locul “SCORPIONILOR ROŞII” a fost luat de alţi infanterişti cu
experienţă în misiunile din teatrele de operaţii, cei din Batalionul 812
Infanterie “BISTRIŢA”, supranumiţi ”ŞOIMII CARPAŢILOR”.
În baza Ordinului de misiune privind participarea la Operaţiunea
„ENDURING FREEDOM“ emis de Comandamentul 2 Operaţional Întrunit
„Mareşal Alexandru Averescu”, batalionul a participat la misiune în perioada
15.12 2002-12.07 2003, cu un efectiv de 405 militari. Acesta a fost dislocat
în Afganistan în subordinea Brigăzii 1 TF DEV1L în cadrul Coaliţiei
Antiteroriste. Misiunea a fost continuată în perioada 01.08.2003-31.12.2003
de Batalionul 151 Infanterie “LUPII NEGRI” (405 militari) comandat de
Lt.col. Dumitru SCARLAT.
Principalele operaţii în AOR “IRON” la care au participat forţe ale
batalionului în această primă misiune au fost:
- OPERAŢIA “MOUNTAIN VIPER”- convoi de asalt terestru
(GAC);
- OPERAŢIA “JUSTIFIED PENETRATION” de încercuire şi
scotocire în cooperare cu B. 2-22 I.;
- OPERAŢIA “WARRIOR FREEDOM”- securizarea depozitului
de muniţie şi a operaţiei de distrugere a muniţiilor.
Din nefericire misiunea Batalionului 151 Infanterie, a marcat şi
începutul tributului de sânge plătit de infanterişti români în teatrele de
operaţii, primii eroi fiind:
- Sg. Maj. IOSIF SILVIU FOGĂRAŞI, operator şi şofer în grup 3
informaţii şi operaţiuni psihologice, decedat în data de 11.11.2003 şi avansat
la gradul de sublocotenent post mortem;
118
- Sg. Maj. MIHAIL ANTON SAMUILĂ, operator şi şofer în grup
3 informaţii şi operaţiuni psihologice, decedat în data de 14.11.2003, avansat
la gradul de sublocotenent post mortem.
Ca urmare a profesionalismului şi abnegaţiei dovedite, drapelul de
luptă al Batalionului 151 Infanterie a fost decorat de Preşedintele României
cu Virtutea Militară în grad de Cavaler, prin Decretul Prezidenţial nr. 353
din 20.05.2004
De asemenea, mărturie a faptului că misiunile planificate au fost
îndeplinite în condiţii foarte bune, stau aprecierile exprimate în Cartea de
onoare a Batalionului 151 Infanterie “Războieni” de către personalităţi
civile şi militare printre care amintim: Ioan Mircea PAŞCU- ministrul
apărării naţionale; colonel Patrick DONAHUE, comandantul Brigăzii 1
DEVIL, „care a apreciat la superlativ modul profesionist în care militarii
români îşi îndeplinesc misiunea”; colonel William GARRETT, comandantul
Brigăzii 1 WARRIOR, „care a mulţumit militarilor români pentru aportul
adus în cadrul Forţelor Coaliţiei”; colonel Louis OMAR, comandantul
forţelor franceze, „şi-a exprimat o încredere deosebită în militarii români,
aceştia arătând calităţi remarcabile pe timpul operaţiunilor desfăşurate în
comun”; general John ABIZAID, comandant USCENTCOM; general
locotenent Frank BARNO, comandant forţe SUA din Asia Centrală, general
de brigadă GULALI, şef al securităţii pazei KAF; general maior SHERZAI,
administrator al bazei KAF; general Mihail POPESCU, şef S.M.G.; Sergiu
NICOLAESCU, membru C.S.A.Ţ.
Perioada 12.01.2004-16.07.2004 a marcat debutul pe scena teatrelor
de operaţii a infanteriştilor din Brigada 282 Infanterie Mecanizată “UNIREA
PRINCIPATELOR”. Onoarea de a deschide drumul participărilor la etapa
a IV-a, a misiunii ENDURING FREEDOM, a revenit Batalionului 280
Infanterie Mecanizată (405 militari, din care: 53 ofiţeri, 7 maiştrii militari,
108 subofiţeri şi 232 SGV), comandat de Lt. col. Victor DĂSCĂLESCU.
Cei 405 de militari au executat, 180 de misiuni de asigurare a securităţii
bazei aeriene Kandahar, 360 de misiuni de patrule în aria de responsabilitate
cu organizarea de puncte de control trafic, 180 de misiuni în posturi de
observare, 328 de misiuni de asigurare a securităţii operaţiilor logistice,
18 misiuni de asigurare a securităţii bazarului, 72 de misiuni de tip “Village
Team” standard şi cu focus medical.
119
După îndeplinirea cu succes a misiunii, în data de 01.04.2004,
Drapelul de Luptă al Batalionului a fost decorat cu Ordinul Virtutea Militară
în Grad de Cavaler in baza ordinului FT 59 din 18.02.2004.
Pe timpul misiunii, batalionul a fost vizitat de personalităţi militare
şi civile: Ioan Mircea Paşcu, ministrul apărării naţionale la acea dată,
Col. Wiliam B. Garret, comandantul TF Warrior, Ian Brezinski, asistent
al locţiitorului secretarului apărării NATO/Europa, Col. Richard Norman
Pedersen, comandantul TF Bronco.
Brigada 282 Infanterie Mecanizată a rotit succesiv în misunea
ENDURING FREEDOM cele 3 unităţi luptătoare demonstrând astfel o înaltă
capacitate operaţională. Cele două detaşamente care au urmat Batalionului
280 Infanterie Mecanizată, au avut aceleaşi efective şi tehnică de luptă şi de
asemenea au acţionat sub OPCON-ul Brigăzii 1 WARRIOR. Astfel, în locul
Batalionului 280 Infanterie Mecanizată a fost introdus în operaţie în etapa
a V-a, pentru perioada iunie-decembrie 2004, Batalionul 281 Infanterie,
comandat de maior Constantin CĂRĂMIDARIU.
Batalionul 300 Infanterie Mecanizată “Sfântul Andrei ” (Batalionul
de Manevră „Sfântul Andrei”) a participat la misiunea “ENDURING
FREEDOM VI” în perioada 07.01-12.07.2005 sub comanda Lt. col. SOCI
ADRIAN.
Aportul Batalionului 300 Infanterie Mecanizată la realizarea
securităţii în regiunea KANDAHAR s-a concretizat prin 188 misiuni
de patrulare; 246 misiuni de pază şi securizare; 419 misiuni de securizare
operaţii logistice; 6 misiuni de escortă VIP şi escortă convoi; 175 misiuni în
serviciu de luptă permanent în poziţia de tragere executat cu piesele de
cal. 82 mm şi 120 mm şi 4 operaţii deliberate. În această perioadă au fost
parcurşi un număr de aproximativ 118.000 km.
La 25 octombrie 2005, IOAN MIRCEA PAŞCU, Ministru secretar
de stat M.Ap.N., a decorat Drapelul de Luptă al unităţii în baza Decretului
Prezidenţial nr. 886/08.09.2005.
Onorante sunt de asemenea aprecierile făcute la adresa batalionului
la data 25 aprilie 2005 de colonelul Richard PEDERSEN, comandantul
Brigăzii 3 Infanterie Uşoară „BRONCO” cu ocazia bilanţului activităţilor
desfăşurate în comun pe timpul misiunii „Enduring Freedom”;
După 1 an şi şase luni Batalionul 151 Infanterie “LUPII NEGRI”
(405 militari), a revenit în AFGANISTAN în cadrul misiunii: ENDURING
120
FREEDOM etapa a VII-a pentru perioada 16.07.2005-18.01.2006, de această
dată sub comanda Lt. col. Vasile ROMAN. Batalionul 151 Infanterie a fost
dislocat tot în baza KAF (KANDAHAR AIR FIELD) şi a executat misiuni
în AOR BLACK WOLF (districtele DAND şi DAMAN din provincia
KANDAHAR).
Principalele operaţii deliberate executate independent şi/sau în
cooperare cu Forţele Coaliţiei au fost: Operaţia DIABLO FIRE - asigurarea
securităţii elementelor de sprijin logistic; Operaţia „GUARDING WOLF” misiuni de patrulare ziua şi noaptea/escortare convoaie pe rutele din Zona de
Operaţii BLACKWOLF; OPERAŢIA RISK MITIGATION - paza depozitelor
de muniţie (ASP); OPERAŢIA “GHADON KAWAL” 20 – 22NOV05. (limba
PASHTU)/TEAM SPIRIT (/SPIRIT DE ECHIPĂ) - acţiuni de scotocire în
zona Muntelui TANGHAY GAR la aproximativ 50 km SUD Baza Aeriană
KANDAHAR; 6 misiuni tip “Cordon and search” în cooperare cu forţele de
securitate afgană.
Ca urmare, Drapelul de luptă al Batalionului 151 Infanterie a fost
decorat cu emblema de onoare a Statului Major al Forţelor Terestre la
23.04.2007. Mărturie a meritelor “LUPII NEGRI” stau, de asemenea,
aprecierile exprimate în Cartea de onoare a batalionului de către personalităţi
civile şi militare printre care amintim:
- Traian BĂSESCU – preşedintele ROMÂNIEI care a consemnat
în Cartea de Onoare: „Respect şi recunoştinţă pentru activitatea Lupilor
Negri în Afganistan”;
- Teodor ATANASIU - ministrul apărării naţionale;
- General James CHAMPION, comandant Bg. 173 Aeropurtată
BAYONET, a subliniat „Ceea ce aţi făcut voi aici este mai mult decât a ajuta
poporul afgan, mai mult decât a lupta împotriva terorismului, luptaţi pentru
libertate şi democraţie”;
- colonel Kevin OWENS, comandant TF BAYONET;
- general Burwell BELL, comandantul forţelor SUA în Europa
şi comandant al Forţelor Terestre NATO, a făcut mulţumiri şi aprecieri cu
privire la modul în care militarii români îşi îndeplinesc misiunile;
- general-locotenent Ioan SORIN, şef S.M.F.T.;
- general-locotenent Karl EIKENBERRY, comandant CFC –
Afganistan, aprecieri pentru acţiunile şi succesele înregistrate de Batalionul
151 Infanterie în misiuni;
121
- general John ABIZAID, comandant USCENTCOM, care a
adresat mulţumiri pentru activitatea desfăşurată în TO din Afganistan şi a
evidenţiat participarea neîntreruptă a României alături de SUA în campaniile
antiteroriste din Afganistan şi Irak;
În data de 03 noiembrie 2005 cu ocazia ceremonialului dedicat plecării
Batalionului 341 Infanterie „RECHINII ALBI” în TO AFGANISTAN,
şeful Statului Major al Forţelor Terestre, domnul general-locotenent
IOAN SORIN, a declarat „această unitate face parte dintr-o structură
multinaţională cu misiuni de stabilitate şi pace în zone şi regiuni încercate de
conflicte. Şi-a creat un spirit şi un renume pozitiv în misiuni reale în KFOR.
Se află în faţa unei noi provocări în Afganistan. După perioada de pregătire
am convingerea şi încrederea că veţi avea o atitudine şi o comportare
profesionistă. Vă doresc mult succes şi să vă întoarceţi toţi sănătoşi acasă.
Aşa să vă ajute Dumnezeu”.
Batalionul 341 Infanterie a participat la etapa a VIII-a a operaţiei
ENDURING FREEDOM, în perioada 19.12.2005 – 20.07.2006, sub
comanda Lt.col. Vasile Vreme. Pe tot timpul desfăşurării misiunii, una din
preocupările majore ale comenzii batalionului a fost executarea de acţiuni
umanitare pentru câştigarea încrederii populaţiei locale din districtele DAND
şi DAMAN prin desfăşurarea de întâlniri săptămânale cu liderii locali din
cele două districte, precum şi distribuţia de ajutoare umanitare şi organizarea
de misiuni cu focus medical. Astfel s-au oganizat şi desfăşurat un număr de
27 de misiuni medicale în cele două districte şi s-au distribuit apoximativ
38 de tone de ajutoare umanitare constând în alimente, îmbrăcăminte şi
încălţăminte, generatoare electrice, bunuri de folosinţă îndelungată. De
asemenea cu sprijinul partenerului american, au fost donate către cele două
districte, câte o ambulanţă complet utilată şi au fost finanţate şi inaugurate o
şcoală în districtul DAND, şi 17 puţuri de apă cu bazine de colectare.
În data de 31 martie 2006 în urma exploziei unui dispozitiv exploziv
improvizat/mină antitanc la est de sediul districtului Daman au fost
răniţi maior Ticulescu Cătălin şi plutonier major Bolovan Sorin. În data
de 20.06 2006 la întoarcerea dintr-o misiune de patrulare/observare pe valea
râului TARNAK din apropierea bazei aeriene KANDAHAR, cade la datorie
Sublocotenent (post mortem) IONEL GHEORGHIŢĂ DRĂGUŞANU,
după ce TAB-ul în care acesta se afla a trecut peste un dispozitiv exploziv
122
improvizat. Pe timpul misiunii au mai fost răniţi, sublocotenent Mănăilă
Dumitru Răzvan-Dinu; sergent Slăniceanu Valeriu Costinel; sergent Şerban
Vasile Laurenţiu; plutonier Luca Micu Iosif Adrian; sergent major Bucin
Ioan Marius; sergent major Novac Ion Fănică Daniel; caporal Mihăilă
Zainea Marian; caporal Basmangiu Neculai Relu.
Pentru modul cum a fost îndeplinită misiunea în teatrul de operaţii din
Afganistan, Drapelul de Luptă al Batalionului 341 Infanterie a fost decorat
cu „Ordinul Virtutea Militară în grad de Cavaler cu însemne de război”
conform Decretului prezidenţial nr. 1014 din 01.08 2006.
În data de 21 februarie 2006 cu ocazia înmânării certificatelor de
apreciere militarilor americani din Task Force GUN DEVIL comandantul
acestuia domnul locotenent-colonel Bertrand Ges a declarat „a fost o onoare
pentru mine să lupt împreună cu RECHINII ALBI în provincia KANDAHAR.
Acţiunile voastre au dat standardele. Mult succes”.
În data de 17 martie 2006 comandantul Brigăzii Multinaţionale
AEGIS, domnul general DAVID A. FRASER a declarat: „mulţumesc pentru
suportul pe care îl daţi Coaliţiei şi Afganistanului. Am fost impresionat de
eficienţa la care a-ţi ajuns. Batalionul 341 Infanterie RECHINII ALBI este
un profesionist şi un excelent ambasador al României. Continuaţi tot aşa”.
În data de 29 mai 2006 cu ocazia vizitei bazei româneşti din Kandahar,
comandantul regimentului forţelor aeriene regale britanice domnul general
de brigadă Peter Drissel a declarat: „mulţumesc cu recunoştinţă tuturor
membrilor Batalionului 341 Infanterie Rechinii Albi pentru profesionalismul
şi prietenia de care au dat dovadă. Mult noroc”.
În data de 9 iunie 2006 cu ocazia vizitei bazei româneşti din
Kandahar, locţiitorul Şefului Statului Major General, domnul generallocotenent Florian Pinţă a declarat: „sunt impresionat de profesionalismul
militarilor Batalionului 341 Infanterie în îndeplinirea misiunii încredinţate
în Kandahar…. Le urez, de aceea, mult succes şi să se întoarcă fericiţi şi
sănătoşi acasă. Felicitări”.
În data de 04 august 2006 cu ocazia ceremonialului prilejuit de
întoarcerea din misiune a Batalionului, ex - Ministru al Apărării Naţionale
şi şef AVAS, domnul Theodor Atanasiu a declarat: „eroii se cunosc după
faptele lor. Rechinii Albi merită titlu de eroi pentru modul în care au servit
ţara şi pentru jertfa lor. Felicitări şi mult succes în misiunile viitoare”.
123
MISIUNEA ISAF
Conţinutul misiunii detaşamentelor de infanterie româneşti
participante la misiunea ISAF, prevedea, asistarea autorităţilor locale în
dezvoltarea capacităţilor acestora pentru extinderea autorităţii şi influenţei,
concomitent cu prioritizarea şi sincronizarea programelor de reconstrucţie,
alături de planificarea şi executarea integrată a operaţiilor în comun cu
ANSF, cu scopul de a crea condiţiile şi favoriza consolidarea ADZ (Afghan
Development Zone) în interiorul Provinciei ZABUL.
În anul 2005 Batalionul 26 Infanterie “NEAGOE BASARAB” a
devinit pentru a doua oară parte componentă a rezervei strategice NATO,
ocazie cu care a marcat prima participare a unei unităţi de infanterie
româneşti la misiunea ISAF. Astfel, în vara acelui an a fost dislocat ca
forţă de sprijin a alegerilor în capitala AFGANISTANULUI- KABUL în
compunerea Brigăzii Multinaţionale Kabul.
În această perioadă, batalionul avea dislocată o companie în BASRAH
pentru misiunea UNAMI. Comanda detaşamentului a fost asigurată de:
Lt. col. Gabriel TOMA – comandant, Mr. Dan IONESCU – locţiitorul
comandantului şi Mr. Liviu RADU-MIC– şef de stat major.
La mai puţin de o lună de la întoarcerea din T.O. Batalionul 26
Infanterie se operaţionalizează din nou în perioada 13.12.2005 - 01.03.2006,
ca rezervă strategică. Din cauza deficitului de capabilităţi ale ISAF, statutul
rezervei se schimbă din rezervă strategică în rezervă operaţională.
În august 2006 batalionul a primit ordinul de avertizare pentru participarea
unei companii de infanterie ca structură de pază KAF/Forţele Operaţionale
de Rezervă/Batalionul 26 Infanterie „Neagoe Basarab” la misiune în teatrul
de operaţii din Afganistan. Primul detaşament comandat de Cpt. BUMBAC
Marius a executat misiunea în perioada 26 septembrie 2006 – 01 martie 2007.
Al doilea detaşament, comandat de Cpt. NICULESCU Decebal a executat
misiunea în perioada 01 martie 07-26 IUN 07.
Rotirea SCORPIONILOR ROŞII în cadrul misiunii ISAF, în regiunea
ZABUL/AFGANISTAN, a fost asigurată de Batalionul 2 Infanterie
,,CĂLUGĂRENI’’. Această intrare în misiune a batalionului comandat
de Lt.col Petrescu Daniel, a fost deosebit de onorantă pentru Infanteria
Română, deoarece pentru prima dată în istoria participărilor la misiuni în
teatrele de operaţii o unitate de infanterie românească a primit sub control
operaţional (OPCON), o companie americană.
124
Detaşamentul româno-american (500 militari) a desfăşurat în perioada
20.06.2006 - 09.01.2007 misiuni de pază şi securitate a unor puncte critice şi
a unor baze militare; culegerea de date şi informaţii, precum şi monitorizarea
traficului prin patrulare şi prin posturi de observare în aria de responsabilitate;
cercetarea unor zone şi direcţii, în condiţiile pericolului acţiunilor ostile ale
elementelor teroriste; scotocirea unui raion, cu suprafaţă mai mare decât
în condiţii obişnuite, care necesită executarea de acţiuni neîntrerupte, pe
durata a 3-4 zile; reacţia organizată şi oportună în cazul unor ambuscade şi
atacuri izolate executate prin surprindere; asigurarea securităţii echipelor
„VILLAGE TEAM”; planificarea şi conducerea operaţiunilor ofensive în
AOR ZABUL, în parteneriat cu ANSF; executarea de operaţiuni de luptă
bazate pe informaţii (intelligence–led combat operations) pentru interzicerea
încercărilor forţelor adverse de a se infiltra in AOR ZABUL; aceasta a inclus
capturarea şi/sau distrugerea depozitelor de armament şi muniţie, precum şi
dezorganizarea sistemului de aprovizionare al forţelor adverse; executarea
de operaţiuni de informare (IO) pentru influenţarea pozitivă şi obţinerea
sprijinului populaţiei locale din AOR ZABUL. De asemenea, s-au executat
misiuni CIMIC, pentru: menţinerea dialogului cu liderii provinciali, cu
autorităţile civile şi liderii tribali; sprijinirea operaţiilor executate de Centrul
Provincial de Coordonare; sprijinirea eforturilor de convingere a principalilor
actori de a susţine Programul de Pace al GoA; facilitarea dezvoltării
structurilor guvernamentale Afgane; facilitarea asigurării proiectelor şi
programelor de dezvoltare în AOR ZABUL; ajutor umanitar.
În data 27.08.2009, la orele 07.45, o patrulă mixtă, româno-afgană
(Plutonul 3 Infanterie/Cp.1I., sprijinit de un aruncător de bombe cal. 82 mm
şi o grupă ANA) a fost prinsă în ambuscada organizată de aproximativ
20-25 insurgenţi la ieşirea din localitatea Hassan Kariz (aproximativ
13 km de FOB VARNER). Insurgenţii au executat foc asupra patrulei
cu armament uşor de infanterie. TAB-ul Comandantului de pluton a fost
ţinta uneia din loviturile de AG-7, rezultând imobilizarea autovehiculului.
Riposta militarilor români a fost fermă, cu toate categoriile de armament
din dotare. Aproximativ 10-12 insurgenţi au fost ucişi, restul retrăgându-se
către localitate şi apoi către munţii din apropiere. Pentru curajul de care au
dat dovadă, Cpt. Banu Marius, comandantul plutonului, a fost decorat cu
125
medalia Virtutea Militară în Grad de Cavaler cu Însemne de Război, iar Cap.
Enache Marin şi Cap. Zamfir Marian cu Medalia Bărbăţie şi Credinţă clasa
a III-a cu Însemn de Război.
Datorită profesionalismului şi dăruirii de care au dat dovadă, militarii
Batalionului 2 Infanterie “CĂLUGĂRENI” au primit Medalia NATO ”Non –
Art. 5” din partea comandantului RC SOUTH (comandantul forţelor
NATO – ISAF din sudul Afganistanului), brevetul acestei medalii fiind
semnat personal de secretarul general al NATO domnul Jaap de Hoop
Scheffer.
Eforturile infanteriştilor bucureşteni au fost apreciate de diferite
personalităţi politico-militare, dintre care amintim aici: General Locotenent
DAVID RICHARDS – COMISAF, pentru modul în care România este un
exemplu model al transformării NATO, General Maior TON VAN LOON –
COM RC SOUTH – AEIGS, pentru activitatea desfăşurată în Provincia
ZABUL, MEL MARTINEZ – Senator – FLORIDA, pentru angajamentul
Batalionului în dificila misiune; RONALD E. NEUMANN pentru
angajamentul Batalionului în dificila misiune; începând cu luna decembrie
2006, în baza Ordinului de misiune nr. 01, (A/S 2666 din 11.12 2006) al
Comandamentului 2 Operaţional Întrunit, Batalionul 812 Infanterie, sub
comanda domnului maior Ovidiu UIFĂLEANU, a fost dislocat cu un efectiv
de 479 de militari în T.O. din Afganistan (QALAT/Provincia ZABUL) în
cadrul misiunii NATO, ISAF III.
După preluarea misiunii de la Batalionul 2 Infanterie „Călugăreni“ şi
transferul de autoritate, Batalionul 812 Infanterie cu forţele din subordine şi
cele ataşate, au executat în perioada 12.12.2006 - 30.07.2007 a contribuit la
consolidarea securităţii ADZ QALAT şi extinderea acesteia către districtele
SHAJHOY şi TARNAKVA JALDAK. Pentru aceasta s-au executat: 459 de
misiuni de patrulare pentru securizarea autostrăzii 1 (HW 1 - Autostrada A 1);
52 de misiuni de QRF; 83 de misiuni de securizarea rutelor alternative HW
1; misiuni de pază permanente ale FOB-LAGMAN şi VARNER; misiuni
de pază temporare (de câte 3 săptămâni) ale FOB-MASOUD, LANE,
BAYLOUGH, MIZAN; 208 misiuni de prezenţă şi de monitorizare a
activităţii populaţiei în diferitele zone ale oraşului, în comun cu forţele ANP
pentru securizarea QALAT; 208 misiuni de foc cu piesele de aruncătoare;
10 misiuni CIMIC pentru influenţarea pozitivă şi obţinerea sprijinului
populaţiei locale din AO ZABUL.
126
De asemenea, ŞOIMII CARPAŢILOR, au executat următoarele
operaţii deliberate: Operaţia „STRONG ENTRANCE“, Operaţia „JOINT
SWEEP“, Operaţia „STORM FRONT“, Operaţia „ZABUL ATAMAD",
Operaţia „ADALAT", Operaţia „TIREDEL“, Operaţia „TALAKAH".
Pentru activitatea desfăşurată în misiune, pe data de 29 aprilie
comandantul RC South (Regiunea de Comandă de Sud ) - generalul Ton
Van Loon a acordat militarilor bistriţeni „Medalia NATO-ISAF“, iar
ministrul apărării naţionale le-a acordat, insigna de „Participant la misiuni
internaţionale“.
În locul Batalionului 812 Infanterie, a fost introdus în operaţie
Batalionul 33 Vânători de Munte „Posada”/Brigada 2 Vânători de Munte
„Sarmisegetusa”, cu un efectiv de 479 de militari, pentru perioada 16 iulie
2007– 16 ianuarie 2008, sub conducerea Lt. Col. Ionescu Costel-comandant
şi Mr. Vărzaru Nicuşor- Şef de stat major.
Odată cu începerea acestei misiuni, au fost introduse în dotarea
unităţilor participante maşini HMMWV, care au un coeficient de protecţie
prin blindaj, superior faţă de TAB, destinate executării misiunilor de patrulare
şi escortă de către militarii români, într-un regim de siguranţă sporit.
Pe timpul misiunii, unitatea a îndeplinit 2287 de misiuni ce au cuprins
toată gama de operaţiuni de menţinere a păcii materializate în patrule
antimortar, escorte, patrule pentru culegerea de date şi informaţii, posturi
de observare, misiuni CIMIC, misiuni de QRF (forţă de reacţie rapidă),
misiuni de pază, misiuni de recunoaştere, puncte de control trafic, misiuni
de scotocire, misiuni de angajare a liderilor importanţi (KLE), securizarea
oraşului Qalat etc.
În data de 01.08.2007, baza militară românească, Masoud, a fost
atacată cu foc de aruncător calibru 82 mm. În urma incidentului sergentul
major Berchetaru Sorin, şef autostaţie transmisiuni a fost rănit în abdomen
de schijele rezultate în urma exploziei loviturii de aruncător.
În data de 06.09.2007, la ora 16.35, ora Afganistanului, la 7 km vest
de baza militară românească, Masoud, plutonul 2 infanterie, în timp ce
executa o misiune de intervenţie în sprijinul forţelor americane, a iniţiat un
dispozitiv exploziv improvizat. Incidentul s-a soldat cu decesul mecanicului
conductor, Sublocotenent post-mortem Marcu Aurel şi rănirea următorilor
militari: comandant pluton locotenent Grigore Nicolae, servant TAB gradat
127
voluntar Zafiu Alex-Octavian, comandant de grupă sergent major Solomon
Mircea şi sanitar sergent major Enescu Marius.
Pentru vitejia lor militarii argeşeni au fost medaliaţi, astfel: Sergent
major Enescu Marius şi Sergent major Solomon Mircea cu Medalia Naţională
"Serviciul Credincios" clasa a II-a, pentru militari, cu însemn de război
oferită de Preşedintele României prin Decret Prezidenţial. De asemenea
acestora şi Sergentului major Berchetaru Sorin le-a fost oferită „Emblema
de Onoare a Armatei României” de către Ministrul Apărării Naţionale.
Vânătorii de munte au fost înlocuiţi în baza Ordinului de
operaţionalizare nr. 24 din 30.07 2007 al Comandamentului Forţelor
Terestre de infanteriştii Batalionului 300 Infanterie Mecanizată „Sfântul
Andrei”/Brigada 282 Infanterie Mecanizată „Unirea Principatelor”,
conduşi de Lt.col. Adrian SOCI.
Baza de selecţie a personalului Batalionului de Manevră a constituit-o
Batalionul 300 Infanterie Mecanizată, Batalionul 265 Poliţie Militară
(pentru Plutonul de Poliţie Militară/Batalionul de Manevră) şi Batalionul 528
Cercetare (pentru grupul de cercetare).
Batalionul 300 Infanterie a participat la etapa a III-a ISAF în perioada
16 ianuarie 2008-iulie 2008. Pe timpul acesteia, în vederea îndeplinirii
misiunilor ce i-au revenit, unităţii i s-a subordonat (OPCON) o companie
americană.
În conformitate cu Ordinul de misiune nr. 01 înregistrat cu nr. D/S 327
din 11.06.2008 al Cdm. Op. Î. Buzău, Batalionul 30 Vânători de Munte
„Dragoslavele” cu un efectiv de 614 militari a participat la etapa a III-a ISAF
în provincia ZABUL în perioada iulie 2008 – ianuarie 2009. Batalionul a
avut în OPCON compania americană C/1 – 4.
Cele mai importante operaţii desfăşurate pe timpul misiunii, au fost:
- În data de 02.10.2008 s-a desfăşurat OPERAŢIUNEA BAAD
GHOORZAWEL în care misiunea TFZ a fost de a executa angajarea liderilor
cheie şi acţiuni CIMIC în localitatea Jarullah, pentru a creşte încrederea
populaţiei locale în Autorităţile Naţionale Afgane, Forţele de Securitate
Afgane şi ISAF.
- Începând cu 02.10.2008, TF EAGLE a executat acţiuni
de asistenţă umanitară în JARULLAH în vederea acordării de sprijin
128
populaţiei locale. Materialele au fost distribuite liderului local, iar dulciurile
şi rechizitele şcolare direct la copiii prezenţi.
- Batalionul 30 Manevră în cooperare cu ANSF în data de 17 NOV 08
a executat operaţie de Key Leader Engagement şi Humanitary Assistance
în localităţile KALA şi JARULLAH pentru creşterea încrederii populaţiei
locale în GIRoA, ANSF şi ISAF.
- În data de 15.12.2008, Batalionul 30 Manevră ,,Dragoslavele“
împreună cu o echipă media formată din Ghioca Florin (trustul de presă
Ringier) , Rolf Vescan (Kanal D) şi o subunitate ANA a executat o misiune
de KLE şi CIMIC în localitatea BABAGAK. Scopul principal al acestei
vizite a fost participarea jurnaliştilor la o misiune CIMIC în cadrul căreia
au fost distribuite jucăriile şi hainele adunate în cadrul campaniei umanitare
care a fost iniţiată de cele două trusturi de presă pentru copiii afgani.
- Batalionul 30 Manevră ,,Dragoslavele“ a condus operaţia ,,RED
LINE“, prin care a executat angajarea liderilor cheie şi acţiuni CIMIC în
localitatea BABAGAK pentru a creşte încrederea populaţiei locale în
Autorităţile Naţionale Afgane, Forţele de Securitate Afgane şi ISAF.
- În data de 29.11.2008, s-a desfăşurat OPERAŢIA „SUNSET”
APUS DE SOARE în care misiunea B. 30 Manevră a fost de a executa
KLE şi acţiuni CIMIC în localitatea SHAJOY, pentru a creşte încrederea
populaţiei locale în GIRoA, ANSF şi ISAF.
În dimineaţa zilei de 31.08.2008, orele 11.15, plutonul PM sprijinit
de piesa 2/Pl 82 mm/Cp 3 I executau o misiune de patrulare de luptă pe
autostrada A1. Pe timpul misiunii TABC 79 cu Ar. cal. 82 mm a fost lovit de
un CWIED. În urma exploziei, TABC 79 s-a răsturnat.
În urma incidentului, sg. maj. Alexandrescu Traian Dragoş comandant
piesă a decedat iar Cap. Angelescu Bogdan servant a fost rănit şi internat în
spitalul ROL 1 FOB LAGMAN, Sg.maj. Matei Irinel mecanic conductor,
Cap. Mihai Dumitru servant, Cap. Butoi Claudiu servant au fost răniţi şi
internaţi în spitalul ROL 3 KAF, cel din urmă fiind ulterior transportat la
Centrul Medical LANDSTUHL - GERMANIA, pentru rezolvarea situaţiei
medicale.
În seara zilei de 03.01.2009, orele 18.20, plutonul 3 Infanterie/
Compania 3 Infanterie (QRF pentru aria de responsabilitate) executa
o misiune de patrulă de luptă şi de escortă a unei echipe EOD/USA pe
129
autostrada A1. În timp ce se deplasau pe autostrada A1, autovehiculul
HMMWV a iniţiat un CWIED, concomitent fiind atacaţi cu lovituri de
aruncător AG7. În urma exploziei, a rezultat rănirea gravă a sold. Paraschiva
Dumitru Dumitru-Nicolae; rănirea uşoară a sg.maj. Spânu Nicolae Nicolae
Dan; rănirea uşoară a Frt. Bănică Ion Alexandru-Florin; iar HMMWV a
fost avariat.
Eroul, sergent major Alexandrescu Dragoş a fost avansat postmortem la gradul de sublocotenent şi decorat cu Ordinului Naţional ,,Steaua
României” în grad de ,,Cavaler”, cu însemn pentru război, prin Decretul
nr. 863 din 01.09.2008 al Preşedintelui României.
Pentru profesionalismul, abnegaţia şi spiritul de cooperare dovedite pe
timpul executării misiunilor în teatrul de operaţii din Afganistan, următorilor
militari li s-au acordat:
- Medalia Naţională ,,Serviciul Credincios” clasa a II-a, cu
însemn de război, sergentului major Matei Gheorghe Irinel şi caporalului
Butoi Ionuţ Claudiu;
- Medalia Naţională ,,Serviciul Credincios” clasa a III-a, cu
însemn de război, caporalui Angelescu Dumitru Bogdan şi caporalului
Mihai Dumitru Marius.
- Emblema de Onoare a Statului Major General, astfel: Maior
Olteanu Ion Daniel, Maior Pădurescu Mircea Radu-Cătălin, Maior Sminchişe
Vasile Laurenţiu, Maior Stroe Viorel Constantin, Căpitan Biţă Nicolae
Gabriel, Căpitan Nicolicescu Alecu Ion-Florin, Căpitan Petrăreanu Valeriu
Dan-Valeriu, Locotenent Cheslerean Toader Toader-Cristian, Locotenent
Maghercă Traian Traian, Locotenent Coarfă Ion Dragoş-Florin, Sergentul
major Nistorescu Alexandru Ioana.
- Emblema de Merit „În Slujba Păcii” clasa a II-a, astfel: Maior
dr. Pop Virgil- Ovidiu Virgil Ovidiu, Locotenent Duţoiu Constantin Mihai,
Locotenent Raţiu Marian Gabriel-Silviu, M.m. clasa a II-a Bondoc Liviu
Liviu, Plutonier major Iosub Toader Daniel-Valentin, Plutonier major
Păsărică Stelian Oprea, Sergent major Dragomir Dorel Dorel, Sergent major
Dragomir Valeriu Valeriu-Constantin, Caporal Ştirbu Petre Paul, Fruntaţ
Miulescu Gheorghe Gheorghe-Cătălin, Soldat Drăgoi Neculae Gheorghe,
Soldat Bratu-Şulcă Constantin Daniel-Ion, Soldat Mitu Gheorghe Emilian,
Soldat Movileanu Ioan Ştefan-Marian.
130
- Emblema de Merit „În Slujba Păcii” clasa a III-a, astfel:
Locotenent Bucur Emil Flavius-Alexandru; Sublocotenent Jianu Ion Florin,
Plutonier adjutant Sanda Marin Eugen; Sergent major Moiceanu Traian
Mădălin, Caporal Măndescu Dorel Daniel-Bogdan; Caporal Popa Laurenţiu
Cristinel.
- „Emblema de Onoare a Forţelor Terestre”, astfel: Maior dr.
Pop Virgil-Ovidiu Virgil-Ovidiu; Locotenent Dăian Gheorghe Gheorghe
Adrian, Sergent major Drăgan Sergiu Mihai, caporal Oancea Ion LaurenţiuCostinel
În perioada ianuarie-iulie 2009, a acţionat în cadrul ISAF III – ZABUL/
AFGANISTAN, Batalionul 21 Vânători de Munte/Brigada 2 Vânători de
Munte “Sarmisegetusa”, comandat de Lt.col. Florin STAN, împreună cu
Compania 1 Infanterie/Batalionul 20 Infanterie, comandată de Cpt. Daniel
MOHORA şi 1 detaşament de 15 militari/Batalionul 811 Infanterie.
La acţiuni au luat parte 735 militari (din care 281 din B. 21 VM), 57 autovehicule
de teren de tip HUMWEE, 14 TAB 77, 12 TAB 79 cu platformă pentru ar cal 82 mm,
6 transportoare de tip Piranha, 9 autocamioane, 4 ARO, 1 Autospecială PSYOPS pe
URO VAMTAC, 2 Autosanitare pe ARO 323, 2 Autostaţii radio PANTHER
pe ARO 323, 125 Staţii radio Harris, 75 ECM, 12 Complete ARGUS. În
teatrul de operaţii, batalionul a primit sub control operaţional (OPCON), o
companie de infanterie americană.
Din nefericire şi pe timpul acestei misiuni s-au înregistrat pierderi
de vieţi omeneşti şi răniţi din rândul infanteriştilor români. S-au jertfit şi au
plătit tributul de sânge, următorii militari:
Cpt. UNGURAŞ IULIU-VASILE – comandant pluton poliţie militară
în UM 02180 Bucureşti, decorat prin Decret Prezidenţial cu Ordinul Naţional
„Steaua României” în grad de cavaler pentru militari cu însemne de război şi
înaintat postmortem la gradul de maior.
Sg. maj. CHIRA TRAIAN CLAUDIU – ajutor comandant grupă în
UM 01090 Predeal, decorat prin Decret Prezidenţial cu Ordinul Naţional
„Steaua României” în grad de cavaler pentru militari cu însemne de război
şi înaintat postmortem la gradul de sublocotenent.
Drapelul de Luptă al Batalionului 21 Vânători de Munte „General
Leonard Mociulschi” a fost decorat prin Decret Prezidenţial nr. 910/
03.06.2009 cu Ordinul „Virtutea Militară” în grad de cavaler cu însemne
pentru militari de război.
131
Comandantul Batalionului 21 Vânători de Munte „General Leonard
Mociulschi”, Locotenent-colonel Florin Stan a fost decorat prin Decret
Prezidenţial nr. 911/03.06.2009 cu Ordinul „Virtutea Militară” în grad de
comandor cu însemne de război.
După executarea unei misiuni în teatrul de operaţii IRAK, în anul
2006, Batalionul 280 Infanterie, comandat de lt.col. Iuri TĂNASE a revenit
în Afganistan. Participarea la misiunea ISAF, s-a executat în perioada
01.07.2009-15.01.2010, împreună cu o companie infanterie/Batalionul 151
Infanterie comandată de Cpt. Cristi MIHOCI şi Compania 211 Cercetare/
Brigada 2 Infanterie “Rovine”, comandată de cpt. Bogdan DUMITRESCU.
La această dată, când lucrarea vede lumina tiparului, se află în plină
desfăşurare misiunea Batalionului 33 Vânători de Munte sub comanda lt.col.
Costel IONESCU. Detaşamentul cu un efectiv de 804 militari acţionează în
perioada ianuarie-iulie 2010 şi are în compunere o companie de vânători
de munte/Batalionul 30 Vânători de Munte ”Dragoslavele”, comandată de
Lt. Mihai NEAGU, Compania 206 Cercetare/Brigada 2 Vânători de Munte
”Sarmisegetusa” comandată de Cpt. Florin CRAIOVEANU şi un pluton
de poliţie militară/Batalionul 265 Poliţie Militară, comandat de Lt. Adrian
ZLOTEA.
Şi de această dată, războiul şi-a luat tributul de sânge. În data de
23.02.2010, aflându-se în misiune de patrulare de luptă pe autostrada A1,
HMMWV, în care se afla grupa condusă de Sg.maj. BĂDICEANU IonFlorin a iniţiat un dispozitiv exploziv improvizat. În urma deflagraţiei au
fost răniţi Plt.maj. GOLE Andrei-C-tin Florin şofer, Sg.maj. CIUREA IonIulian top cover, Frt. ZAMFIR Toma-Marian ochitor mitralieră HMMWV şi
Sold. MINCU Ion-Ionel pistolar.
Comandantul grupei Sg.maj. BĂDICEANU Ion-Florin a căzut la
datorie. A fost înaintat postmortem la gradul de Sublocotenent prin Ordinul
Ministrului Apărării Naţionale nr. M.P. 145 din 23.02.2010, fiind în aceeaşi
zi decorat prin Decret Prezidenţial cu Ordinul Naţional „Steaua României”
în grad de cavaler pentru militari cu însemne de război.
132
Capitolul IV
ÎNVĂŢĂMÂNTUL MILITAR ÎN ARMA INFANTERIE
IV.1. Pregătirea ofiţerilor de infanterie
Încă din vechime, asemănător instruirii în general, pregătirea militară a
infanteriştilor s-a realizat prin acumularea şi însuşirea experinţei „generaţiilor
pe calea simplei observaţii, a imitaţiei şi efortului individual”. Obiectivul
instruirii îl constituia însuşirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor
practice necesare apărării individuale sau apărării grupului, iar mai apoi,
necesare ducerii războiului. Întregul proces era legat de confecţionarea
armelor şi construirea fortificaţiilor.
Înţelegerea importanţei vitale pe care o reprezintă calitatea corpului
de comandă a generat preocupări constante pentru a asigura „cadrelor
militare o pregătire de specialitate temeinică, solidă”19, aşa cum arăta
primul istoric militar român, Nicolae Bălcescu, subliniind la acea vreme,
necesitatea organizării învăţământului militar „bine gândit şi structurat”. În
mod inevitabil, procesul de formare poartă amprenta caracteristicilor socioistorice şi militare specifice diferitelor perioade ale zbuciumatei existenţe a
poporului român.
Prin
porunca
domnească nr. 36 din 13
iunie 1847, Gheorghe
Bibescu a încuviinţat
înfiinţarea primei şcoli
de ofiţeri, la Bucureşti,
inaugurându-se
un
sistem de pregătire a
cadrelor militare, ce
exista în toate armatele
Gheorghe Iannescu, Armata Română. Ce a fost, ce este, ce ar putea să fie, Bucureşti,
1906, Apud, Neculai Stoina, Mihai Racoviţan, Academia Trupelor de Uscat „Nicolae
Bălcescu” Sibiu. 150 de ani de învăţământ militar românesc, Sibiu, Editura TRIPOTRIB,
1997, p.19.
19
133
moderne şi marcându-se începutul învăţământului militar românesc.
La cursurile Şcolii ostăşeşti, care s-au deschis în septembrie acelaşi an, au
participat tineri iuncheri (ofiţeri care proveneau din rândul boierimii, doar
pe baza privilegiilor acestora) şi subofiţeri din cele trei arme − infanterie,
cavalerie şi artilerie, admişi în urma unui examen.
În ceea ce priveşte învăţământul militar din Moldova, deşi bazele
„Şcolii regimentare provizorice” s-au pus în 1856, aceasta a luat fiinţă în
anul următor, la Iaşi, cu un an mai târziu, 1858, să se reorganizeze sub
denumirea de Şcoală Militară de Ofiţeri.
Prin urmare, instituţionalizarea învăţământului militar, care mai
apoi se va dezvolta treptat, prin înfiinţarea de alte instituţii, diversificate pe
trepte, ramuri şi specialităţi de pregătire, face trecerea la o etapă superioară
de dezvoltare şi consolidare a organismului militar românesc.
Formarea statului naţional român modern, prin Unirea Moldovei şi
Ţării Româneşti în 1859, a determinat o serie de măsuri şi reforme în toate
domeniile, inclusiv în cel militar, menite să consolideze unirea şi tânărul stat
naţional. Măsurile de unificare a oştirilor au fost completate de contopirea,
în 1861, a celor două şcoli militare de la Bucureşti şi Iaşi într-una singură,
cu sediul la Bucureşti.
După 1866 până la Războiul de Independenţă 1877-1878, s-a creat
o reţea complexă de instituţii de învăţământ formată din: Şcoala Fiilor
de Militari (erau primiţi şi alţi tineri - gen colegiile militare de azi, dar
primeau şi o pregătire la nivelul subofiţerilor), Şcoala Militară de Infanterie
şi Cavalerie , Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu, Şcoala Naţională de
Medicină şi Farmacie. Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie a rămas,
şi în acei ani, forma cea mai înaltă de învăţământ, fiind destinată, până la
crearea unei şcoli pentru armele speciale, să formeze ofiţeri pentru întreaga
armată.
În perioada de după 1878, Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie,
chiar dacă în reţeaua instituţiilor de învăţământ militar au avut loc reorganizări
(constituirea şcolii moderne de subofiţeri de infanterie) sau schimbări de
titulaturi, a rămas principala instituţie de formare a ofiţerilor pentru mai multe
arme, în special pentru infanterie şi cavalerie, în vreme ce pentru celelalte
specialităţi militare (artilerie, geniu, administraţie, marină − sporadic) a
însemnat o sarcină suplimentară. O statistică generală într-un interval de
25 de ani, 1878-1902, şcoala a format pentru oştirea română 2357 de ofiţeri,
134
cu o medie de aproximativ 100 de absolvenţi pe promoţie. Spre exemplu,
în cadrul promoţiei 1896 au absolvit 132 de ofiţeri, 88 pregătiţi pentru arma
infanterie, 35 pentru cavalerie şi 9 pentru flotilă20.
Pentru perfecţionarea ofiţerilor din arma infanterie s-a considerat
necesară constituirea în 1910 a unei Şcoli Speciale de Infanterie (sau de
aplicaţie - aşa cum a mai fost denumită de-a lungul timpului), cu durata
de un an, după absolvirea Şcolii Militare de Ofiţeri. La concursul de
admitere în şcoala specială aveau dreptul să se prezinte toţi sublocotenenţii
de infanterie, care aveau cel puţin doi ani de stagiu la unităţile militare.
Învăţământul avea un caracter practic-aplicativ, dând rezultate din ce în ce
mai bune, în dezvoltarea profesională a tinerilor ofiţeri, pe măsura închegării
organizaţionale şi a acumulării experienţei didactice a instructorilor din
instituţia nou înfiinţată.
Deoarece Şcoala Militară de Ofiţeri din Bucureşti nu putea face faţă
unei asemenea cerinţe, s-a apreciat că este necesar a se înfiinţa o a doua
instituţie de învăţământ cu acelaşi profil la Sibiu. Pe cale de consecinţă, a
fost adoptat Decretul nr. 5376 din 1920, în care se preciza la articolul 1:
„Se înfiinţează, la Sibiu, pe ziua de 1 iulie 1920, a doua şcoala militară
de infanterie, în localul fost al şcolii de cadeţi austro-ungare”, cu scopul
(precizat la articolul 2) „de a pregăti sufletul şi caracterul viitorilor ofiţeri
activi de infanterie, de a li se oţeli puterile fizice şi a li se preda cunoştinţele
elementare necesare îndeplinirii cu succes a datoriilor de instructori şi
educatori ai trupei“21.
Înfiinţată la 01 iulie 1920, Şcoala Militară de Infanterie nr.2 Sibiu a
beneficiat de contribuţia unor cadre de elită, care au absolvit prestigioase
instituţii militare din ţară şi străinătate şi care au acumulat o bogată
experienţă de război, precum a celui care a fost numit comandant, colonel
Cristea Vasilescu, dar şi a altor ofiţeri: col. Nicolae Macici, mr. Ştefan
Bardan, mr. Octav Vorobchievici, cpt. Mircea Brătănescu etc.
Prin actele normative emise în anul 1932, Şcoala de Ofiţeri de Infanterie
din Sibiu, căreia i se va adăuga şi numele de „Principele Carol” va rămâne
singura instituţie care formează ofiţeri în arma infanterie pe sistemul a două
etape: trei ani (durata a crescut de la doi la trei ani), în care se parcurgerea
Cf. D. Atanasiu, V. Atanasiu, G. Eftimescu, Contribuţii la istoria învăţământului militar
din România. Perioada 1830 - 1900. Vol.1, Bucureşti, Editura Militară, 1972, p. 127.
21
Ibidem, p. 79.
20
135
programul de formare propriu-zis şi doi ani şcoala specială (de aplicaţie),
având drept obiectiv perfecţionarea cunoştinţelor teoretice şi practice ale
comandanţilor de plutoane şi de companii, în planificarea, organizarea şi
conducerea acţiunilor militare şi a instrucţiei practice la unităţi.
Perfecţionarea pregătirii ofiţerilor se concretiza prin cursuri de
specializare şi stagii în armatele altor state sau organizate de Marele Stat
Major, Inspectoratul general de armă şi alte organisme ale Ministerului
Apărării Naţionale, precum şi prin participarea la cursurile unor instituţii
civile de învăţământ superior.
Din acel an, şcoala de ofiţeri din Sibiu a rămas până în zilele noastre,
instituţia cu ponderea ce mai mare în cadrul tuturor şcolilor de ofiţeri din
România.
În timpul regimului comunist şcoala de ofiţeri de infanterie a trecut
prin diferite perioade de reorganizări şi transformări generate de evoluţia
societăţii româneşti în ansamblul său. În 1951 a primit denumirea de Şcoala
Militară de Ofiţeri de Infanterie Nr.1 Sibiu, iar în 1952 şi numele patronimic
„Nicolae Bălcescu”. Ca o excepţie, pentru această perioadă, evidenţiem,
înfiinţarea Şcolilor superioare de ofiţeri pentru intervalul de timp cuprins
între 1962-1968 (Şcoala Militară Superioară de Ofiţeri „Nicolae Bălcescu”),
cu o durată de patru ani şi echivalarea cu studiile universitare civile, ceea
ce a adus un surplus de profesionalism în construcţia şi profilul ofiţerilor
Armatei Române.
După această perioadă s-a redus durata de şcolarizare la trei ani,
instituţia primind denumirea de Şcoala Militară de Ofiţeri Activi „Nicolae
Bălcescu” şi având sarcina de a pregăti ofiţeri pentru armele: infanterie,
artilerie, geniu, transmisiuni, intendenţă, chimie, topografie, căi ferate,
construcţii până în anul 1978. De la acest moment până în 1991 şcoala
formează ofiţeri în armele infanterie, grăniceri, chimie, intendenţă şi finanţe,
iar între 1983-1990, pregăteşte şi ofiţeri de infanterie femei.
Pregătirea ofiţerilor activi de infanterie a continuat să se realizeze în
cadrul Şcolii Militare de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu”, reorganizată şi
transformată, începând cu 1991, în Institutul Militar „Nicolae Bălcescu”,
cu durata studiilor de 4 ani. Orientarea învăţământului de infanterie spre
standardele specifice învăţământului superior naţional a determinat
reconsiderarea conţinuturilor acestuia, astfel încât să răspundă exigenţelor
136
acestuia. Timpul destinat pregătirii s-a disipat pe o paletă mult mai largă de
discipline de studiu, dintre care multe fără relevanţă pentru ceea ce aveau să
devină absolvenţii – comandanţi de plutoane.
Trebuie remarcat faptul că, pe lângă cele menţionate anterior,
repercusiuni negative asupra nivelului de pregătire a viitorilor ofiţeri de
infanterie l-au avut orientarea excesivă a factorilor de decizie militară din
anii ”80 asupra candidaţilor „cu origine muncitorească”, cât şi lipsa de
experienţă, uneori totală, a unora dintre comandanţii subunităţilor de elevi
şi lectori în conducerea procesului de instrucţie din unităţi, aceştia luând
contact cu realităţile din unităţi doar pe timpul stagiului.
Un nou val al transformării învăţământului militar, din anul 1997,
determină desfiinţarea institutelor militare şi înfiinţarea şcolilor de aplicaţie
ale armelor22 şi a Academiei Trupelor de Uscat, fapt ce a impus noi orientări
în procesul de formare a ofiţerilor. Durata studiilor s-a menţinut la 4 ani,
iar conţinuturile de învăţat au fost structurate pe 3 componente: pregătire
militară, pregătire universitară şi pregătire fizică. Pe timpul studiilor
universitare, iniţial, se urmărea specializarea militară iniţială în armă a
viitorilor ofiţeri de artilerie, urmând ca desăvârşirea specializării în armă
şi pregătirea pentru prima funcţie să se realizeze printr-un curs de bază cu
durata de 11 luni, organizat în Şcoala de Aplicaţie a Infanteriei.
Dacă sistemul de pregătire descris anterior răspundea în linii mari
imperativului formării unor ofiţeri capabili să conducă instrucţia subunităţilor
de infanterie la pace, precum şi acţiunile de luptă ale acestora, anul 2002
aduce cu sine noi schimbări în procesul de formare a ofiţerilor, cu un impact
negativ, atât asupra formaţiei de specialist în armă a absolvenţilor, cât şi
asupra calităţii procesului instructiv din subunităţi. Astfel, prin Concepţia
de formare şi dezvoltare profesională a personalului militar din Forţele
Terestre23, Academiei Forţelor Terestre îi revenea în exclusivitate sarcina
formării luptătorului polivalent, în măsură să mânuiască toate categoriile de
tehnică de luptă din Forţele Terestre, licenţiat într-o specializare universitară
aferentă domeniului „Ştiinţe militare şi informaţii”. Specializarea în armă
a revenit şcolii de aplicaţie, prin cursul de bază menţionat anterior. Se crea
Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M. 12 din 21.02.1997 privind înfiinţarea şcolilor
de aplicaţie ale armelor şi desfiinţarea institutelor militare de învăţământ şi a centrelor de
perfecţionare a pregătirii cadrelor.
23
Ordinul şefului Statului Major General nr. I. 3099/ 2002 pentru aprobarea Concepţiei de
formare şi dezvoltare profesională a personalului militar din Forţele Terestre.
22
137
astfel situaţia în care aceasta primea la pregătire sublocotenenţi de infanterie
fără cunoştinţe şi deprinderi în armă şi trimitea în subunităţile de infanterie
ofiţeri cu o pregătire de specialitate şi metodică insuficientă, urmând ca acest
neajuns să fie remediat printr-o pregătire suplimentară în unităţi.
Concepţia de formare, dezvoltare profesională şi utilizare a ofiţerilor
în Armata României24, repară într-o oarecare măsură situaţia creată prin
readucerea în actualitate a formării competenţelor iniţiale de specialist militar
pe timpul studiilor academice. Problema formării ofiţerului – specialist
militar nu s-a rezolvat în totalitate, ba mai mult, s-a adâncit. Concepţia
menţionată venea, pe de o parte să implementeze cerinţele „Procesului
Bologna” în învăţământul militar românesc, cu efect direct asupra reducerii
duratei studiilor universitare de licenţă de la 4 la 3 ani, iar pe de altă parte
statua ca formă de pregătire pentru specializarea în armă şi pregătirea pentru
prima funcţie cursul de bază cu durata de maximum 6 luni, organizat, de
asemenea, în şcoala de aplicaţie.
Pentru armonizarea conţinuturilor învăţământului de infanterie cu
nevoile reale de instruire a subunităţilor de armă, la nivelul Statului Major
al Forţelor Terestre au fost întreprinse unele măsuri menite să remedieze
deficienţele actelor normative menţionate. Astfel, modelul socio-profesional
al absolventului, statuat prin Concepţia de transformare a învăţământului
militar din 199525, a fost perfecţionat continuu, cu implicarea directă
a structurilor beneficiare – corpuri de armată, unităţi şi mari unităţi
operaţionalizate de armă.
Totodată, proiectarea conţinutului celor două module de pregătire, a
căror parcurgere asigura specializarea iniţială în armă a studenţilor din arma
artilerie (Bazele tehnice ale armei şi Bazele tactice ale armei), a fost trecută
în responsabilitatea exclusivă a Şcolii de Aplicaţie a Infanteriei, ulterior a
Centrului de Pregătire a Infanteriei/Şcoala de Aplicaţie pentru Unităţi de
Luptă, iar activităţile specifice de pregătire erau conduse de instructorii
militari ai acestei instituţii.
Prin grija Serviciului Doctrină şi Instrucţie, transformat ulterior în
structura Instrucţie şi Doctrină/Statul Major al Forţelor Terestre, au fost
organizate consfătuiri anuale cu factorii de conducere din instituţiile militare
Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M. 174/ 03.12.2004 pentru aprobarea Concepţiei
de formare, dezvoltare profesională şi utilizare a ofiţerilor în Armata României.
25
Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 42/ 13.06.1995 pentru aprobarea
Concepţiei reformei învăţământului militar.
24
138
de învăţământ, cu participarea comandanţilor marilor unităţi operaţionalizate
şi a şefilor instrucţiei de la corpurile de armată. Practica universitară a
studenţilor, precum şi stagiul ofiţerilor de la cursul de bază, s-a organizat şi
se desfăşoară în continuare în marile unităţi şi unităţile de artilerie, ocazie cu
care studenţii au posibilitatea să cunoască aspectele concrete ale instrucţiei
subunităţilor.
Nefinalizarea demersurilor privind mărirea duratei cursului de
bază de la 6 la 9 luni, ceea ce ar fi permis o mai temeinică pregătire de
specialitate şi metodică, a dus la organizarea în toate centrele de pregătire
ale armelor, inclusiv în Centrul de Pregătire a Infanteriei, a unui curs de
specializare pentru dezvoltarea pregătirii în armă a comandanţilor de
plutoane, cu durata de 8 săptămâni, imediat după finalizarea cursului de
bază. Programele de pregătire pentru formarea ofiţerilor de infanteriei au
fost îmbunătăţite continuu, astfel că, în cadrul modulului „Bazele tactice ale
armei”, precum şi pe timpul cursului de bază, studenţii din arma infanterie
executau şi execută trageri de instrucţie şi de luptă cu tehnica din dotarea
unităţilor operaţionalizate.
Nu în ultimul rând, o etapă importantă în pregătirea ofiţerilor o
reprezintă colegiile militare.
Prima etapă a învăţământului militar, care pregăteşte cadre pentru una
dintre instituţiile fundamentale cele mai respectate ale statului – ARMATA –
sistemul social cu cea mai nobilă misiune – apărarea ţării, o reprezintă Colegiile
militare.
Ca orice sistem social, are aspecte şi laturi care îl avantajează, dar
şi unele care îl fac mai puţin atractiv. Autorii prezentei lucrări făcând parte
dintre cei a căror activitate profesională majoritară (şi chiar totală) este
datorată şi strâns legată de existenţa acestui tip de şcoală, care le-a oferit
numeroase satisfacţii, ar putea fi tentanţi de a o prezenta într-o lumină cel
puţin avantajoasă. Confruntându-ne spiritul cu inima, considerăm că ar fi
incorect să facem aşa.
Organizarea în sistem militar, programul riguros, viaţa de internat
în regimul de cazarmă, privaţiunile serviciului militar, numărul ridicat de
ore de pregătire fizică şi instrucţie de front, precum şi duritatea disciplinei
militare, iată principalele aspecte care-l transformă, pentru majoritatea
publicului neavizat, într-o şcoală greu accesibilă, cu un regim dur, în care se
poate crede că, aici, confortul nu este la el acasă, atribuite care-l fac aparent
mai greu de comparat cu colegiile.
139
IV. 2. Pregătirea subofiţerilor de infanterie
Credinţa că armata este naţiunea însăşi a pătruns de mult în conştiinţa
noastră. Armata este naţiunea însăşi, ca semnificaţie de “braţ înarmat” şi o
sinteză a elementelor ei de viaţă, de pregătire pentru apărarea ţării. Armata şi
astăzi înţelege să întrupeze naţiunea în aspiraţiile ei superioare de integrare
euroatlantice. Iar pentru sufletul românesc, pentru armata ţării, cei care
constituie astăzi corpul subofiţerilor se situează în prelungirea unei mari
tradiţii care insuflă patriotism şi spirit de sacrificiu.
Avându-şi începuturile în procesul de reorganizare a armatei noastre
moderne, corpul subofiţerilor evoluează o dată cu armata naţională,
participând odată cu celelalte categorii de ostaşi ai ţării la marile momente
din istoria poporului nostru. Sub asemenea auspicii şi cu trecutul acestui
corp militar, ce în parte este cuprins în această monografie, se garantează şi
astăzi atingerea standardelor de pregătire similare cu cele ale altor armate
moderne.
Şcoala Militară de Maiştri Militari şi Subofiţeri a Forţelor Terestre
“BASARAB I”, şi-a schimbat de-a lungul timpului deseori locaţia. Astăzi
ea se află în oraşul Piteşti, care a avut în trecut şi reputaţia de “oraş al şcolilor
militare”.
Pregătirea elevilor şi cursanţilor în şcoală constituie fundamentul
pentru dezvoltarea ulterioară a subofiţerilor şi maiştrilor militari. Aceştia
constituie o categorie de personal profesionalizat al armatei, purtătoare
a valorilor şi tradiţiilor militare ale poporului român care întruchipează
luptătorul şi specialistul militar, capabil să conducă, să instruiască şi să
motiveze personalul din subordine pentru îndeplinirea misiunilor ce-i revin.
Ei sunt lideri militari capabili să conducă şi să instruiască subordonaţii prin
puterea exemplului personal şi folosirea propriei experienţe, să impună
şi să menţină standardele de pregătire şi comportare, să se îngrijească de
subordonaţi, să asigure mentenanţa tehnicii din dotare şi să se adapteze
schimbărilor specifice mediului militar şi ale societăţii, în general. La
absolvirea cursurilor vor îndeplini funcţii de comandă de la baza ierarhiei
militare iar prin misiunile încredinţate, potenţialul profesional şi prin
numărul lor, subofiţerii şi maiştrii militari reprezintă “coloana vertebrală”
a armatei. Şcoala militară are o individualitate aparte faţă de cea civilă.
Această individualitate este dată de un pozitivism de esenţe direct prezente
care sunt internalizate de elevii sub forma de calităţi imediate şi ireductibile:
140
disciplina, onoarea, demnitatea, spiritul de camaradenie şi sacrificiu,
dragostea de ţară etc. Toate aceste acte sociale servesc drept bază diversităţii
valorilor militare, care sunt internalizate de către cadrele militare începând
cu şcoala militară; aici, în ipostaza de elev, aceste valori sunt ancorate intim
în eu. A saluta pe superiori în grad sau a răspunde la salut este o valoare
comportamentală, dar şi o normă militară. Dacă salutul militar este privit
încă din şcoală ca pe un semn exterior lipsit de importanţă el îşi va pierde
din semnificaţie de-a lungul întregii cariere. Necesitatea aceasta face ca
pedagogia militară să fie foarte “personală”, educatorul militar este mai mult
practician decât teoretician, pentru a transmite elevilor acel entuziasm de
care are atâta nevoie armata.
Concepţia de reformă
a învăţământului militar,
aprobată prin Hotărârea
Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării nr. 42/1995,
începând cu data de
01.08.1996 ia fiinţă Şcoala
Militară de Maiştri Militari
şi Subofiţeri a Trupelor de
Uscat, cu misiunea de a
realiza ”pregătirea comună a
elevilor din anul I de studii, pentru toate armele şi specialităţile trupelor de
uscat, precum şi altor beneficiari”. În 04.08.2000 prin Dispoziţia Statului
Major al Forţelor Terestre, instituţia noastră ia denumirea de Şcoala Militară
de Maiştri Militari şi Subofiţeri a Forţelor Terestre.
Începând cu anul de învăţământ 1999-2000, Şcoala Militară de Maiştri
Militari şi Subofiţeri a Forţelor Terestre, pregăteşte subofiţeri în activitate, pe
filiera directă şi indirectă pentru toate armele şi specialităţile forţelor terestre
şi pentru alţi beneficiari.
Odată cu reorganizarea şi transformarea Şcolii Militare de Ofiţeri
Activi „Nicolae Bălcescu” în Institutul Militar „Nicolae Bălcescu”, ia fiinţă,
în compunerea acestuia din urmă, o secţie pentru subofiţeri în cadrul căreia
se asigura pregătirea acestei categorii de personal, prin studii cu durata de
2 ani. Transformarea ulterioară a institutelor militare în şcoli de aplicaţie
ale armelor şi înfiinţarea, în 1996, a Şcolii Militare de Maiştri Militari şi
141
Subofiţeri a Trupelor de Uscat26 a determinat reconsiderări în domeniul
pregătirii subofiţerilor. Aceştia executau pregătirea militară generală
şi tactică şi pregătirea fundamentală postliceală timp de un an în Şcoala
Militară de Maiştri Militari şi Subofiţeri a Trupelor de Uscat, redenumită
ulterior Şcoala Militară de Maiştri Militari şi Subofiţeri a Forţelor Terestre,
iar specializarea în armă şi pregătirea pentru prima funcţie pe timpul anului II
de studii, în Şcoala de Aplicaţie a Infanteriei, iar mai târziu, în Centrul de
Pregătire a Infanteriei.
Procesul de formare a subofiţerilor de infanterie a cunoscut, de
asemenea, schimbări importante în timp. Pregătirea subofiţerilor de infanterie
se asigura, până în anul 1987, în cadrul Şcolii Militare de Maiştri Militari şi
Subofiţeri, printr-o catedră de profil, prin studii cu durata de 2 ani. Ulterior,
după unificarea şcolilor de ofiţeri cu cele de maiştri militari şi subofiţeri,
aceasta a trecut în sarcina batalionului de subofiţeri/Şcoala Militară de
Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu” şi a personalului didactic de la catedrele
de specialitate. Trebuie remarcată şi ultima încercare, în perioada 19891990, de formare, în paralel cu filiera normală, a unor subofiţeri de infanterie
în activitate printr-un învăţământ de zi cu durata de un an, combinat cu un
aşa-zis „învăţământ la distanţă”, cu aceeaşi durată, în care absolvenţii intrau în
posesia actelor de studii după exercitarea, timp de un an, a atribuţiilor funcţiilor
pe care au fost repartizaţi şi un examen susţinut la finalul anului II de studii.
Unele schimbări în învăţământul postliceal naţional au impus,
începând cu anul de învăţământ 2004-2005, reproiectarea în consecinţă a
planurilor de pregătire. Acestea aveau ca finalitate formarea subofiţerilor ca
lideri ai structurilor de la baza ierarhiei militare (echipă, echipaj, piesă, post
de luptă, grup şi similarele acestora) şi specialişti militari în armă.
În cadrul etapei de specializare în armă şi de pregătire pentru
prima funcţie, viitorii subofiţeri de infanterie executau stagiul în unităţi
operaţionalizate din Forţele Terestre şi, bineînţeles, exerciţii tactice, trageri
de instrucţie şi de luptă cu armamentul din dotare.
Un impact deosebit, în mare parte negativ, asupra calităţii
învăţământului militar de infanterie, l-a avut demararea, începând cu anul
de învăţământ 1999-2000, a procesului de formare a cadrelor militare în
26
Ordinul general al ministrului apărării naţionale nr. O.G. 10 din 05.03.1996 privind
înfiinţarea şi reorganizarea şcolilor militare de maiştri şi subofiţeri ale categoriilor de forţe
ale armatei.
142
activitate, pe filiera indirectă27. Formarea ofiţerilor pe filiera indirectă era
prevăzută printr-un curs cu durata de până la un an, iar a subofiţerilor
şi maiştrilor militari pentru o durată a studiilor de până la un an, pentru
subofiţeri, respectiv de până la 18 luni, pentru maiştri militari. Structura
instruirii urma să asigure şi a asigurat, în general, pregătirea militară de
specialitate pentru specializarea iniţială în armă şi îndeplinirea primei
funcţii de subofiţer. Interesant este faptul că structura cursului de formare a
subofiţerilor prevedea patru module de pregătire (pregătire militară – 3 luni,
pregătire fundamentală de specializare postliceală – 3 luni, specializarea în
armă şi pregătirea pentru prima funcţie – maximum 6 luni), iar modulul
de pregătire militară al acestuia a fost proiectat în colaborare directă cu
specialişti ai Corpului Infanteriei Marine a S.U.A., după standardele şi
exigenţele acestuia. Formarea instructorilor români şi conducerea iniţială a
instrucţiei au fost asigurate de o delegaţie de instructori americani.
Această situaţie nu a durat prea mult deoarece, în anul 2001, un nou act
normativ28 vine să schimbe condiţiile de formare a subofiţerilor în activitate,
pe filiera indirectă. Durata cursului nu se schimbă, însă structura acestuia
prevedea un modul de pregătire de bază de comandă şi conducere militară,
cu durata de 3 luni, un modul de pregătire de specialitate în armă, cu durata
de 6 luni şi un modul de pregătire de specialitate în vederea îndeplinirii
primei funcţii şi de evaluare a pregătirii, cu durata de 2 luni. Candidaţii se
recrutau în continuare din rândul soldaţilor/gradaţilor voluntari.
Dacă totuşi, structura şi conţinutul pregătirii din anii 1999 şi 2001 au
asigurat absolvenţilor competenţele de specialist în armă şi de conducere a
structurilor de la baza ierarhiei militare, din anul 2004 situaţia s-a schimbat
radical. Apariţia concepţiilor de formare, dezvoltare profesională şi utilizare
a subofiţerilor şi maiştrilor militari, precum şi a normelor de formare a
personalului militar pe filiera indirectă a determinat extinderea bazei de
recrutare a candidaţilor şi reducerea semnificativă a duratei cursurilor.
Subofiţerii se formau, de regulă, din rândul soldaţilor/gradaţilor voluntari
şi, în mod excepţional, din rândul funcţionarilor publici şi personalului
Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M. 78 din 03.07.1999 pentru aprobarea
Normelor de organizare şi desfăşurare a activităţilor de formare a cadrelor militare în
activitate, pe filiera indirectă.
28
Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M. 61 din 08.05.2001 pentru aprobarea
Normelor de organizare şi desfăşurare a activităţilor de formare a subofiţerilor în activitate,
pe filiera indirectă.
27
143
contractual civil/Ministerul Apărării Naţionale sau al absolvenţilor
instituţiilor civile de învăţământ superior sau postliceal.
Durata cursurilor se modifică de la un an, cât era în anul 2001, la
10-26 săptămâni, pentru subofiţeri, în funcţie de mediul de provenienţă al
candidaţilor.
Anul 2007 a adus cu sine noi proceduri de formare a subofiţerilor
pe filiera indirectă, pe baza unei comenzi sociale, mai mult sau mai puţin
justificate, care au suspendat temporar orice act normativ referitor la filiera
indirectă emis până în acel moment. Mediile de provenienţă a candidaţilor
s-au menţinut aceleaşi, însă, fapt rezultat şi în urma analizelor finale efectuate
de factorii de decizie, durata cursurilor, extrem de redusă, nu este de natură
să satisfacă cerinţele formării subofiţerului.
În acelaşi context, durata redusă a modulelor destinate pregătirii de
specialitate şi pregătirii pentru formarea deprinderilor de conducere nu a
permis desfăşurarea unor exerciţii tactice cu trageri de luptă şi a stagiului
la unităţi, în timp ce viitorii colegi de subunitate ai acestor absolvenţi
au desfăşurat acest gen de activităţi pe timpul cursului de bază pentru
specializarea în armă şi pregătirea pentru prima funcţie (filiera directă).
Pentru a reduce o parte din handicapul acestor tineri a căror singură vină
a constituit-o faptul că au fost admişi la o formă de pregătire nefundamentată
ştiinţific, la nivelul Statului Major al Forţelor Terestre s-a decis organizarea,
în completare, a unor cursuri de specializare pentru dezvoltarea pregătirii în
armă în centrele de pregătire ale armelor.
Procesul de formare a subofiţerilor, pe filiera indirectă, a avut, în
anul 2007, un caracter neunitar din punct de vedere al structurii pregătrii.
A început iniţial printr-un curs de bază pentru formarea deprinderilor
de leadership, cu durata de 6 săptămâni, fără pregătire de specialitate
şi a continuat ulterior pe durata a 7 săptămâni, din care 2 – pregătire de
specialitate şi 5 – pregătire pentru formarea deprinderilor de leadership.
Această structură nu a permis, desfăşurarea exerciţiilor tactice cu trageri
de luptă şi a stagiului la unităţi, activităţi care le-ar fi oferit absolvenţilor
posibilitatea formării unui minimum de competenţe de a conduce instrucţia
subunităţilor la comanda cărora au fost numiţi.
Deşi în luna decembrie 2007, la finalizarea cursurilor pe filiera
indirectă, factorii de răspundere din Statul Major General, Direcţia
Management Resurse Umane, Statul Major al Forţelor Terestre şi instituţiile
144
militare de învăţământ au convenit asupra necesităţii revizuirii fundamentale
a concepţiei de formare a personalului militar pe filiera indirectă, anul 2008
nu a adus nimic semnificativ în acest sens.
Totodată, unele deficienţe ale procedurilor de recrutare au determinat
ignorarea faptului că unii candidaţi proveniţi din rândul subofiţerilor în
activitate şi al soldaţilor/gradaţilor voluntari erau confirmaţi şi aveau
experienţă într-o armă/specialitate militară, aceştia fiind determinaţi să
candideze, în funcţie de specializarea universitară în care erau licenţiaţi
(pe care o considerăm nerelevantă în această situaţie), la o cu totul alta, în
care experienţa le lipsea cu desăvârşire, iar pregătirea oferită de cursurile
organizate, extrem de precară.
În concluzie, lipsa unei concepţii coerente de formare a personalului
militar, pe filiera indirectă, calitatea candidaţilor la cele două cursuri, precum
şi durata acestora extrem de redusă, a influenţat şi va influenţa în continuare,
în mod negativ, calitatea procesului instrucţiei pentru luptă a subunităţilor şi
unităţilor, inclusiv a celor de artilerie.
Dezvoltarea profesională a subofiţerilor se realiza prin sistemul
cursurilor de carieră şi de specializare organizat în cadrul Centrului de
Instrucţie al Infanteriei. Acestea aveau o durată variabilă, în funcţie de
obiectivele şi finalităţile stabilite. Durata cursurilor de comandaţi de
companii, batalioane şi de regimente era de 6 luni. Cursurile de comandanţi
de companii asigurau pregătirea tactică şi de specialitate necesară conducerii
acţiunilor de luptă ale companiei de infanterie. Cunoştinţele însuşite şi
deprinderile formate erau puse în valoare pe timpul aplicaţiilor tactice
de comandament pe hartă, precum şi pe timpul exerciţiilor şi aplicaţiilor
tactice cu trageri de luptă. În ultima parte a cursului se studia orientativ
şi eşalonul batalion, reluat în detaliu pe timpul cursului de comandanţi de
batalioane. Funcţionau, de asemenea, cursuri de specializare cu durata de
maximum 2 luni, precum şi convocări cu durata de o lună care contribuiau
la desăvârşirea pregătirii în anumite domenii.
Trebuie remarcat faptul că sistemul de promovare în cariera militară
şi-a pus o amprentă negativă asupra selecţiei candidaţilor, mai ales pentru
cursurile de carieră, precum şi, uneori, asupra calităţii acestora. Este vorba
de avansarea pe principiul promoţiei care, în majoritatea situaţiilor, nu crea
cadrul de concurenţă la aceste cursuri, personalul militar frecventându-le în
virtutea ordinelor comandanţilor.
145
Formarea subofiţerilor de infanterie în rezervă era organizată în
Şcoala de Aplicaţie Infanteriei, prin cursuri cu durata de 6 luni29. Pregătirea
acestora se desfăşura în paralel cu cea a absolvenţilor instituţiilor civile de
învăţământ superior care optau să devină soldaţi sau gradaţi, organizată
în unităţile operative. Revenind la prima categorie, obiectivul general
al pregătirii consta în formarea la cursanţi a competenţelor de luptător şi
specialist militar în armă, precum şi de conducător de oameni şi structuri
militare specifice primei funcţii în care aceştia vor fi încadraţi. Viitorii ofiţeri
şi subofiţeri de infanterie în rezervă executau o perioadă de stagiu la unităţi,
de regulă, pe subunităţi organice. Totodată, aceştia erau rulaţi la comandă,
în cadrul subunităţilor proprii, începând cu luna a treia, pentru conducerea
unor ateliere, subateliere şi probleme de învăţat specifice nivelului de
pregătire atins. Formarea personalului militar în rezervă ia sfârşit la finele
anului 2006.
IV.3. Scurtă incursiune în istoria şi evoluţia structurilor militare
de învăţământ din Forţele Terestre Române în cadrul cărora se formează
şi se pregătesc infanteriştii
În 1916, România se găsea în ajunul intrării în război, iar nevoia
formării de cadre militare devenise foarte acută. În urma mobilizării generale
numărul ofiţerilor trebuia triplat. De asemenea, în toamna aceluiaşi an,
nevoia stringentă de cadre din timpul războiului, a determinat conducerea
armatei să înfiinţeze încă trei şcoli de ofiţeri de infanterie, cu structura şi
conţinuturile programelor de învăţământ adaptate situaţiei, ce impunea o
durată mai scurtă a procesului de formare, în esenţă practic, şi, cu instructori
(profesori) mai puţini. Deşi, condiţiile erau deosebit de grele, exigenţa faţă
de instruirea şi disciplina elevilor nu a scăzut. Absolvenţii, la finele perioadei
de pregătire susţineau un examen complex, iar după promovarea acestuia
primeau gradul de plutonier şi erau repartizaţi la centrele de instrucţie, unde
după ce îndeplineau un timp, cu bune rezultate, funcţia de comandant de
pluton se înaintau la gradul de sublocotenent. Din cele 6000 de persoane,
care au trecut prin procesul de pregătire al acestor instituţii, în intervalul
29
Ordinul ministrului apărării nr. M. 98 din 05.12.1997 pentru aprobarea „R.G.-6,
Regulamentul privind îndeplinirea serviciului militar cu termen redus în instituţiile militare
de învăţământ”.
146
15 august - 01 octombrie 1917, au obţinut gradul de sublocotenent doar
4908, din care 445 ofiţeri activi şi 4463 ofiţeri în rezervă30.
Considerăm demn de remarcat şi de subliniat, faptul că absolvenţii şi
cadrele Şcolii de infanterie au luat parte activă la luptele purtate de Armata
Română în Primul Război Mondial, amintind printre mulţi alţii pe: generalul
David Preporgescu şi mulţi alţi ofiţeri.
IV.3.1. Centrul de Instruire pentru Infanterie şi Vânători de Munte
Istoria Centrului de Instruire pentru Infanterie şi Vânători de Munte
poate fi considerată ca parte integrantă a istoriei infanteriei şi vânătorilor
de munte, precum şi a oştirii noastre în general. În cadrul Istoriei Armatei
României infanteria şi vânătorii de munte ocupă locul principal, fiind armele
cu cea mai numeroasă , cu cea mai mare şi mai valoroasă contribuţie de
sânge la lupta multiseculară, pentru apărarea gliei strămoşeşti, a libertăţii,
independenţei şi unităţii noastre naţionale.
Pentru sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea
problema formării, specializării şi perfecţionării cadrelor necesare oştirii
constituia o sarcină de maximă importanţă, cunoscându-se faptul că nu se
putea forma o armată modernă şi puternică fără existenţa unui corp de cadre
valoros, ataşat valorilor armatei naţionale în curs de formare.
Şcoala de Tragere a Infanteriei constituia o necesitate obiectivă
pentru perfecţionarea actului de comandă la toate nivelele. Unităţile erau
înzestrate cu noi modele de armament, din ce în ce mai sofisticate care
ridicau probleme la acea vreme şi de aceea se simţea o stringentă nevoie
a unei instituţii militare de învăţământ, care să completeze cunoştinţele
şi deprinderile militare, tehnice şi tactice ale ofiţerilor şi subofiţerilor
chemaţi să încadreze, să comande şi în special să instruiască zecile de mii
de infanterişti, care-şi satisfăceau an de an stagiul militar. Aşa s-a ajuns la
necesitatea înfiinţării Şcolii de Tragere a Infanteriei, menită să atenueze
cât de cât decalajul dintre nevoi şi realitate, în ceea ce priveşte necesitatea
instruirii performante a trupelor.
Astfel în urma propunerilor repetate ale Marelui Stat Major care
avea direct în subordine infanteria română şi Comitetul Consultativ al
Infanteriei, Ministerul de Război a aprobat prin decizia ministerială nr. 531
Cf. Neculai Stoina, Mihai Racoviţan, Academia Trupelor de Uscat „Nicolae Bălcescu”
Sibiu. 150 de ani de învăţământ militar românesc, Sibiu, Editura TRIPOTRIB, 1997, p.43.
30
147
din 12 februarie 1906 ca începând cu data de 1 aprilie 1906 să se înfiinţeze
Şcoala de tragere a infanteriei cu locaţia pe câmpul regional de instrucţie al
Corpului 2 Armată din garnizoana Mihai Bravu.
În primul stat de organizare al acestei instituţii de învăţământ militar
erau prevăzuţi: un maior – comandant al Şcolii de Tragere a Infanteriei; un
căpitan – ajutor al comandantului şcolii; un căpitan – comandant companie
instrucţie; un locotenent – ofiţer cu tragerea.
Pentru a asigura buna funcţionare a şcolii s-a înfiinţat pe lângă aceasta
o companie de infanterie instrucţie cu 254 militari, organizată pe trei plutoane
şi un pluton de cavalerie cu 36 militari.
În ziua de 5 mai 1906 potrivit Înaltului Decret Regal numărul 1688,
căpitanul Gheorghe Mărdărescu a fost înaintat la gradul de maior şi numit
comandant al Şcolii de Tragere a Infanteriei.
Durata generală a cursurilor în şcoală a fost stabilită la 7 luni şi se
desfăşura, de regulă, între 1 aprilie şi 1 noiembrie a fiecărui an calendaristic.
Cursul cu numărul 1 a fost urmat de 66 ofiţeri, din care 3 căpitani, 62 locotenenţi
şi un sublocotenent. Pentru aceştia programa şcolară prevedea: cunoaşterea
armamentului de infanterie (a puştilor „Mannlicher model românesc – 1893”
calibrul 6,5 mm, precum şi a carabinelor „Henry – Martini” calibrul 11 mm,
existente atunci în înzestrarea unităţilor Armatei Române de toate armele);
cunoaşterea, aplicarea normelor uzuale şi a procedurilor privind recepţia
armamentului de infanterie; întreţinerea, păstrarea în subunităţi a acestui
armament, precum şi reguli de aplicat pentru conservarea de lungă durată;
superioritatea în câmpul tactic a cartuşelor cu pulbere fără fum şi modul de
manipulare, întreţinere şi conservare a acestei muniţiuni; exerciţii cu puşca
(instrucţie de front cu arma); exerciţii de învăţare a tragerilor şi antrenamente
la încărcarea, descărcarea şi ochirea cu puşca (carabina); trageri reale în
poligon cu muniţie de război la distanţe diferite, asupra unor ţinte (obiective)
care marcau inamicul probabil; cunoaşterea, folosirea şi tragerea cu pistolul
şi revolverul calibrul 8 şi 10 mm; cunoaşterea şi folosirea pe câmpul de
luptă a lopeţii portative de infanterie „Linneman”; cunoaşterea, folosirea în
câmpul tactic şi în alte situaţii a grenadelor de mână ofensive şi defensive,
modele franceze şi belgiene; uniformizarea vieţii de cazarmă şi aplicarea
riguroasă a orarului după care se conducea instituţia; expuneri pe teme de
tactică generală şi specială a infanteriei la nivel pluton, companie şi batalion;
148
exerciţii tactice la nivel grupă, pluton şi companie privind defensiva şi
ofensiva, potrivit regulamentelor de luptă ale vremii; cunoaşterea armatelor
străine şi a elementelor de noutate din organizarea, înzestrarea şi tactica de
luptă a infanteriei acestuia; efectuarea unor experienţe cu armamentul din
dotarea infanteriei şi a luptei apropiate cu acesta; cunoaşterea procedurilor
şi a modalităţilor de menţinere a legăturilor de comandă la eşaloanele grupă,
pluton şi companie pe câmpul de luptă; noţiuni sumare despre fortificaţiile
de campanie şi rolul acestor lucrări pentru protecţia personalului; lucru
practic privind executarea lucrărilor individuale şi colective de tragere
şi de adăpostire a personalului; cunoaşterea şi folosirea explozibilului în
efectuarea diferitelor lucrări de distrugere pe câmpul de luptă.
Durata generală a cursurilor în şcoală a fost stabilită la 7 luni şi se
desfăşura, de regulă, între 1 aprilie şi 1 noiembrie a fiecărui an calendaristic.
Între eminenţii profesori ai Şcolii de Tragere a Infanteriei s-au înscris
maiorii Gheorghe Mărdărescu şi Gheorghe Dabija, ofiţeri care au dat
învăţământului şi cursanţilor cunoştinţele şi deprinderile necesare despre
fenomenul dării focului, vitezei iniţiale a glonţului, despre traiectorie şi
importanţa acesteia în luptă, fenomenul împrăştierii şi formarea unor luptători
conştienţi de rolul lor în luptă, iar pentru ofiţeri de a conduce subunităţile şi
unităţile pentru a obţine maximum de eficienţă cu puţină cheltuială de timp
şi sânge.
În anul 1907 în cadrul Şcolii de Tragere a Infanteriei din Mihai Bravu
s-a mai ţinut şi desfăşurat Cursul de Informaţii pentru personalul de direcţie
al Şcolii Superioare de Război şi ofiţerilor – elevi din ambii ani de studii. Cu
acest prilej au fost şcolarizaţi timp de 6 zile un număr de 36 de ofiţeri. Acest
curs a avut un program asemănător cu cel al sublocotenenţilor din arma
infanterie, comprimat la nivelul timpului de şcolarizare stabilit, din acesta
deducându-se problemele referitoare la cunoaşterea armatelor străine, unele
expuneri şi lecţii care nu făceau obiectul pregătirii la acest nivel.
Pentru anul de învăţământ 6 aprilie – 19 septembrie 1909 şi 1910
Şcolii de Tragere a Infanteriei i s-au fixat a funcţiona următoarele cursuri:
- cursul normal al ofiţerilor inferiori sublocotenenţi de infanterie
cu o durată de 45 de zile;
- cursul normal al sublocotenenţilor de cavalerie cu o durată
de 27 de zile;
149
- cursul special al elevilor şcolilor pregătitoare de ofiţeri de
infanterie şi cavalerie cu o durată de 6 zile;
- cursul normal al căpitanilor şi locotenenţilor de infanterie,
cavalerie şi pionieri, care nu aveau acest curs cu o durată de 14 zile;
- cursul de informaţii al ofiţerilor superiori cu o durată de 6 zile;
- cursul special al şcolilor de subofiţeri din arma infanterie şi
aspiranţilor la gradul de ofiţeri de rezervă.
Pentru prima oară în 1910 a luat fiinţă Cursul special al şcolilor de
subofiţeri de infanterie pe lângă Şcoala de Tragere a Infanteriei cu o durată
de 7 luni. Scopul cursului era de a pregăti un număr cât mai mare de sergenţi
instructori, din care mai târziu se recrutau plutonierii. Absolvenţii acestui
curs erau repartizaţi la trupe, iar cei ce se distingeau în mod deosebit, după
un stagiu de un an, ca sergenţi instructori reangajaţi, puteau fi avansaţi la
gradul de plutonier. Tot în anul 1910 au luat fiinţă şcoli pregătitoare pentru
plutonierii de infanterie.
La 19 septembrie 1910 Şcoala de Tragere a Infanteriei a fost mutată
din garnizoana Mihai Bravu în oraşul Slobozia, judeţul Ialomiţa, potrivit
Ordinului Ministrului de Război numărul 4828 şi al Marelui Stat Major
numărul 3074 din acelaşi an, într-un local mai modern, corespunzător
nevoilor de pregătire pentru o instituţie militară de învăţământ.
Abia în anul 1911, la 16 aprilie a început în cadrul Şcolii de Tragere
a Infanteriei primul „curs de mitraliere”, cu o durată de 14 zile, la care au
participat 74 de ofiţeri, din care 18 căpitani şi 56 de locotenenţi, propozabili
de a deveni comandanţii companiilor de mitraliere în unităţile din care
veneau.
Programul de învăţământ şi instrucţie la mitraliere a cuprins: şedinţe
practice de cunoaştere, montare, demontare şi de transport pe servanţi; lecţii
teoretice privind fenomenul tragerii şi al balisticii; exerciţii de ocupare şi
schimbare a poziţiei de tragere şi locul servanţilor în cadrul echipei şi grupei
de mitraliere; încărcarea benzilor cu cartuşe şi a mitralierei; scoaterea şi
punerea benzilor cu cartuşe în alimentatorul mitralierei; exerciţii de tragere
(ochirea, schimbarea focului, executarea focului lovitură cu lovitură, în serii
scurte, lungi şi prin secerare de front şi în adâncime); trageri reale cu muniţie
de război ziua şi noaptea; îngrijirea şi păstrarea mitralierelor în companie şi
în magazia corpului.
150
Pregătirea ofiţerilor şi subofiţerilor de infanterie a continuat cu
aceeaşi intensitate. Pentru ofiţeri au funcţionat următoarele cursuri: Cursul
inspectorilor de armament; Cursul de mitraliere; Cursul normal al ofiţerilor
inferiori; Cursul de informaţii al căpitanilor şi locotenenţilor; Cursul de
informaţii al ofiţerilor superiori; Cursul Şcolii Superioare de Război; Cursul
ofiţerilor – elevi ai Şcolii Speciale de Infanterie.
Pentru gradele inferioare au funcţionat: Cursuri de subofiţeri cu
armătura; Şcoala pregătitoare pentru plutonierii activi; Şcoala pregătitoare
pentru plutonierii de rezervă; Cursul gradelor inferioare în termen.
Pentru aceste cursuri programele şi planurile de învăţământ au cuprins:
lecţii, şedinţe practice şi de laborator privind constatarea stării tehnice a
armamentului de infanterie; îngrijirea, curăţarea şi păstrarea armamentului
din dotarea regimentelor de infanterie (vânători); analize de laborator
privind uzura normală şi prematură (accidentală) a pieselor şi mecanismelor
armelor; verificarea calibrării şi decalibrării armelor şi muniţiilor; controlul
armamentului înainte şi după executarea tragerilor; păstrarea şi depozitarea
armamentului în subunităţi şi unităţi; procesul dării focului, a arderii pulberii
şi aruncării gloanţelor din ţevile armelor.
Începând din anul 1911 s-a hotărât ca militarii în termen destinaţi a
îndeplini funcţiile de comandanţi de grupă (piese), precum şi cei ce urmau a
fi promovaţi ca ajutoare ale comandanţilor de plutoane, să fie pregătiţi timp
de 6 luni în Şcoala de Tragere a Infanteriei, a căror programe de pregătire
şi de instruire nu difereau prea mult de cele ale militarilor în termen.
Pregătirea acestora începea, de regulă, după „Şcoala soldatului” (perioada
individului), care avea o durată în unităţi de trei luni. Instrucţia practică
avea şi o componentă metodică – didactică, care se referea la transmiterea
cunoştinţelor şi deprinderilor, privitoare la instrucţia tehnică, tactică, a
tragerilor şi pregătirii fizice a militarilor din subordine. Cursul se încheia cu
un examen practic, iar cei ce nu-l luau se întorceau la unităţile lor, aşa cum
au venit.
În ziua de 16 august 1913 maiorul Alexandru Alexiu a preluat comanda
Şcolii de Tragere a Infanteriei din garnizoana Slobozia.
În conformitate cu Ordinul general nr. 3550 din 27 iulie 1914 emis de
Marele Stat Major, ofiţerii – elevi şi cadrele Şcolii de Tragere a Infanteriei
151
au fost trimişi la unităţile de care aparţineau la mobilizare, iar instituţia şi-a
închis porţile până la noi ordine.
Din vara anului 1914, Marele Stat Major şi Inspectoratul General
al Infanteriei au revitalizat Şcoala de Tragere a infanteriei şi au dispus
şcolarizarea în prima parte a anului 1916 în serii de 45 de zile a peste
1.200 sublocotenenţi - comandanţi de plutoane de infanterie, cavalerie şi
geniu - pentru nevoile imediate ale frontului şi ale războiului care se apropia,
în special pentru funcţiile de comandanţi de companii.
Pe întreaga perioadă a ocupaţiei germano-austro-ungară şi bulgară
dintre decembrie 1916 şi până în iulie 1918, personalul Şcolii de Tragere a
Infanteriei de la Slobozia a fost detaşat în unităţile Corpului 2 Armată.
Potrivit Ordinului ministrului de Război nr. 1288 din 24 aprilie
1918 Inspectoratul General al Infanteriei a prezentat acestuia un nou
proiect de decizie privitor la reorganizarea „Şcoalelor de Tragere şi de
Specialităţi ale Infanteriei” bazat în primul rând pe experienţa Armatei
României în cei doi ani de război. În Regulamentul „Şcoalelor de Tragere
şi de Specialităţi ale Infanteriei” se arăta că obiectivul (scopul) acestora
era: „studiul şi experimentarea tuturor mijloacelor tehnice principale
şi auxiliare de luptă ale infanteriei; stabilirea procedeelor de luptă ale
infanteriei pe baza proprietăţilor şi efectelor materialului tehnic de luptă;
completarea, desăvârşirea şi întreţinerea instrucţiei profesionale de armă
a tuturor ofiţerilor de infanterie; cimentarea de comun acord cu artileria a
legăturii indispensabile între aceste arme pe linie intelectuală, spirituală şi
materială; completarea şi desăvârşirea instrucţiei ofiţerului de infanterie,
atât ca luptător, instructor, cât şi conducător în luptă; ţinerea la curent a
tuturor ofiţerilor de infanterie cu modificările aduse procedeelor de luptă
şi conducerii subunităţilor; pregătirea personalului specializat necesar
inspectării şi controlului armamentului, muniţiunilor şi materialului tehnic
al armei”.
Ţinându-se cont de configuraţia României din anul 1918, Şcoala de
Tragere şi de Specialităţi a Infanteriei a fost stabilit a lua fiinţă şi a funcţionat
la Mănăstirea Neamţ.
Potrivit Ordinului nr. 13 din 23 iunie 1918 al Directorului Superior
şi Inspector General al Infanteriei Şcoala de Tragere şi de Specialităţi a
Infanteriei a început să funcţioneze operativ începând cu 1 iulie 1918 la
152
Mănăstirea Neamţ, iar cursurile cu 1 octombrie. Timp de trei luni s-au
organizat câmpurile de tragere, s-au întocmit regulamentul armei şi programele
analitice, s-au preluat de la R. 8 V.M. localurile pentru Comandamentul
Şcoalelor şi Direcţia Superioară, locuinţele pentru ofiţeri, sălile necesare
pentru conferinţe şi prelegeri, precum şi primele aprovizionamente necesare
popotei ofiţerilor şi trupei.
Inspectoratul General al Infanteriei a organizat pentru anul de
învăţământ 1918 – 1919 următoarele cursuri în Şcoala de Tragere şi de
Specialităţi a Infanteriei: igienă, călărie, scrimă şi sporturi; Cursul de
armament şi muniţiuni infanterie; Cursul de informaţii, legături şi mijloace
tehnice auxiliare de luptă ale infanteriei; Cursul de cunoaştere sumară a
efectelor tragerilor artileriei pe câmpul de luptă; Cursul de topografie de
campanie; Cursul de lucrări în campanie; Cursul de organizare, legislaţie şi
administraţie; Cursul de tactica infanteriei, tactică elementară şi cunoştinţe
sumare de tactică; Cursul de istorie militară; Cursul de corespondenţă
militară.
În baza aprobării ministrului de Război nr. 1.228/1.918 pentru anul de
învăţământ 1918 – 1919 la Şcoala de Tragere şi de Specialităţi a Infanteriei
au fost organizate cursurile de tragere şi de specialităţi: Cursul de mitraliere
şi puşti mitraliere; Cursul de tragere al infanteriei; Cursul de mortiere de
tranşee şi grenade; Cursul de specialităţi; Cursul capilor de plutoane şi
companii.
Principiul fundamental doctrinar al învăţământului în Şcoala de Tragere
şi de Specialităţi a Infanteriei era: „Cunoaşterea temeinică ca organizare,
proprietăţi, efecte şi utilizare a tuturor mijloacelor tehnice principale şi
auxiliare de luptă ale infanteriei şi întrebuinţarea lor cu maximă eficienţă pe
câmpul de luptă, în raport cu normele şi principiile tactice ale infanteriei, în
legătură directă cu celelalte arme”.
În funcţie de scopul urmărit cursurile desfăşurate în şcoala de tragere
au fost următoarele: cursul normal al ofiţerilor de infanterie care au absolvit
şcoala de aplicaţie cu o durată de 60 zile; cursul de completare a cunoştinţelor
pentru ofiţerii inferiori cu o durată de 20 de zile; cursul de perfecţionare al
ofiţerilor superiori cu o durată de 15 zile; cursul de informaţii(cercetare)
al comandanţilor de regimente cu o durată de 6 zile; şedinţe informative
excepţionale pentru comandanţii de brigăzi şi de divizii de infanterie şi
153
artilerie, cu o durată de 2 – 6 zile; cursul inspectorilor de armament şi al
ofiţerilor cu armătura cu o durată de 60 de zile.
Primele patru cursuri urmau să se ţină anual, iar ultimele două
periodic potrivit nevoilor corpurilor de trupă şi comandamentelor, la ordinul
Inspectoratului General al Infanteriei.
Cursul normal era destinat tuturor sublocotenenţilor de infanterie,
după terminarea ultimului an de pregătire în Şcoala de Aplicaţie având ca
obiective: de a desăvârşi prin mijloace reale instrucţia aplicativă de luptă
a plutonului pentru război; de a dezvolta însuşiri sufleteşti necesare unui
comandant în luptă până la eşalonul companiei inclusiv.
Cursul de completare a cunoştinţelor pentru ofiţerii inferiori era
destinat locotenenţilor de infanterie din ultimul an în grad şi căpitanilor din
primul an în grad urmărind: reîmprospătarea cunoştinţelor şi a-i pune la
curent cu toate modificările aduse mijloacelor şi procedeelor de luptă ale
infanteriei, precum şi cu noile metode de predare a instrucţiei la trupe; a
le desăvârşi cunoştinţele şi deprinderile pentru o pregătire solidă la război
şi conducerea în luptă a companiei; a-i iniţia în domeniul conducerii
batalionului în luptă, precum şi a întrebuinţării subunităţilor de mitraliere şi
aruncătoare, în cooperare cu cele de artilerie.
Cursul de perfecţionare al ofiţerilor superiori avea rolul de a-i informa
pe aceştia asupra modificărilor aduse procedeelor de luptă ale infanteriei,
a le desăvârşi deprinderile şi aptitudinile pentru conducerea batalionului;
a-i învăţa pe aceştia şi a-i înarma cu cunoştinţele strict necesare conducerii
regimentului, cât şi asupra întrebuinţării în câmpul tactic al subunităţilor de
mitraliere, aruncătoarelor de bombe şi a mijloacelor de legătură necesare.
Cursul de informaţiuni era destinat locotenenţilor – colonei şi
coloneilor din primul şi al patrulea an de comandă a regimentului sau altă
funcţie echivalentă şefului de corp, pentru a fi ţinuţi la curent cu progresele
tehnice şi tactice ale armei şi de a studia în mod aplicativ procedeele de luptă
ale infanteriei de la eşalonul pluton la regiment, inclusiv al mitralierelor,
artileriei, aruncătoarelor de bombe, mijloacelor tehnice de informaţiuni şi
legături în luptă; informarea acestora privind întregul învăţământ aplicativ
predat ofiţerilor în aceste şcoli, metodele de instruire preconizate pentru
corpurile de trupă. Programul avea la bază expuneri şi şedinţe demonstrative
şi aplicative cu toate mijloacele de care dispunea infanteria, auxiliarele şi
artileria.
154
Şedinţele informative excepţionale se desfăşurau ori de câte ori era
nevoie, la aprecierea Inspectoratului General al Infanteriei, pentru a-i ţine
la curent pe comandanţii de brigăzi şi de divizii de infanterie şi artilerie cu
noutăţile tehnice survenite în armă şi influenţele acestora asupra procedeelor
de luptă ale infanteriei. Aceste şedinţe erau organizate şi conduse de către
Inspectoratul General al Infanteriei.
Cursul inspectorilor de armament şi al ofiţerilor cu armătura avea
rolul de a pregăti personalul ofiţeresc din unităţi, de a organiza serviciul
de întreţinere şi conservare a armamentului, muniţiunilor şi a tuturor
mijloacelor tehnice de luptă ale infanteriei la regimente şi divizii. Aceste
cursuri erau urmate de locotenenţii şi căpitanii de infanterie a căror cunoştinţe
şi deprinderi ajunseseră la perfecţiune în domeniul respectiv, pentru a le
înlesni consolidarea cunoştinţelor tehnice strict necesare îndeplinirii acestor
funcţiuni.
De regulă, chemarea ofiţerilor pentru a urma aceste cursuri se făcea
anual prin decizie ministerială.
În cursul anului de învăţământ 1918 – 1919 urmau a fi chemaţi la
Şcoala de Tragere şi Specialităţi Militare ale Infanteriei ofiţerii promoţiilor
1913 – 1915, în 3 serii a câte 4 luni, în anul 1919- 1920 promoţiile 1916 –
1917, în 4 serii a câte 5 luni.
Potrivit Ordinului nr. 646/1918 al Ministerului de Război a fost
revocat ordinul de începere a cursurilor Şcolii de Tragere şi de Specialităţi
ale Infanteriei. Parte din ofiţerii şcolii au fost repartizaţi marilor unităţi şi
Marelui Cartier General. Începând cu 13 noiembrie 1918 Inspectoratul
General al Infanteriei a luat măsurile necesare mutării Şcolii de Tragere şi de
Specialităţi ale Infanteriei de la Mănăstirea Neamţ la Slobozia de Ialomiţa.
În tot cursul anului 1919 Şcoala de Tragere şi de Specialităţi a
Infanteriei a funcţionat în garnizoana Slobozia de Ialomiţa cu un stat redus
şi cu minimum de personal fără a şcolariza ofiţeri sau a pregăti trupe.
După Marea Unire de la Alba – Iulia din 1 decembrie 1918, Preşedintele
Consiliului Naţional Diligent al Transilvaniei a propus Ministerului de
Război mai multe garnizoane pentru redislocarea Şcolii de Tragere şi de
Specialităţi a Infanteriei.
În consecinţă, potrivit Ordinului nr. 1.525/1918 al Ministerului de
Război şi al Resortului Agriculturii nr. 8379 Şcoala de Tragere şi de Specialităţi
155
a Infanteriei a fost redislocată din garnizoana Slobozia în garnizoana Sfântu
Gheorghe, judeţul Trei Scaune, începând din 21 ianuarie 1920. Odată cu
mutarea în garnizoana Sfântu Gheorghe, începând cu 1 ianuarie 1920
instituţia a primit denumirea de „Şcoalele de Aplicaţie ale Infanteriei”.
Şcoala a redactat „Regulamentul Tragerilor de Infanterie”, în care
se arăta că „focul este mijlocul principal de acţiune al infanteriei”, iar
scopul acesteia era formarea trăgătorilor de elită şi producerea unui foc de
calitate. În acest regulament se mai prezentau felurile şi numărul armelor şi
muniţiilor în acţiune, alegerea şi prepararea poziţiei de tragere, determinarea
distanţelor, alegerea momentului pentru deschiderea focului, ordinul sau
planul de foc, aşezarea şi schimbarea înălţătorului, tragerea de reglare,
alegerea ţintei, durata repeziciunii tragerii, disciplina focului, probabilitatea
de lovire, reglarea intensităţii focului, concentrările de foc temporare şi
succesive, sprijinul reciproc, influenţa terenului, împrospătarea cu muniţie,
coordonarea tuturor mijloacelor de foc, legătura de foc, influenţa focului
adversarului şi circumstanţele atmosferice.
În anii 1922 – 1924 în Şcoala de Aplicaţie a Infanteriei au funcţionat
şi s-au desfăşurat următoarele discipline de învăţământ în cadrul tuturor
cursurilor desfăşurate: psihologie şi pedagogie; topografie; armament de
însoţire; informaţii; legături de transmisiuni; organizarea terenului; tactica
generală a infanteriei; istoria militară, istoria politică a românilor; geografie
militară, economie politică, trageri şi amenajarea terenului pentru luptă.
În perioada 1920-1930 învăţământul militar s-a dezvoltat în strânsă
legătură cu evoluţia sistemului naţional de apărare, având ca obiectiv major
formarea şi perfecţionarea ofiţerilor şi a subofiţerilor, cu o temeinică cultură
generală şi militară, de specialitate, devotaţi României şi intereselor ei
majore.
Avându-se în vedere Ordinul Marelui Stat Major nr. 220/1925
referitor la organizarea şcolilor militare şi a centrelor de instrucţie ale
tuturor armelor, începând cu data de 1 aprilie, Comandamentul Şcolii de
Aplicaţie a Infanteriei, s-a transformat în Comandamentul Şcolilor Militare,
având în subordine şcolile pregătitoare de ofiţeri activi şi de rezervă, Şcoala
Specială şi Şcolile de Subofiţeri subordonate direct Inspectoratului Tehnic
al Infanteriei.
156
Cu acest prilej Şcoala de Tragere şi de Specialităţi a Infanteriei a primit
denumirea de Centrul de Instrucţie al Infanteriei, cu următoarea organizare:
comandamentul centrului; direcţia de studii şi experienţe; cursul de tragere;
cursul de specialităţi; cursurile pregătitoare de formaţiuni şi informaţiuni;
secţia câmpurilor de tragere şi experienţe; muzeul demonstrativ şi unităţi de
instrucţie.
Potrivit unui ordin al Ministerului de Război şi al Instrucţiunilor
bugetare pe anul 1927 a fost înfiinţat Batalionul de Instrucţie al Centrului
de Instrucţie al Infanteriei organizat pe 3 companii de puşcaşi şi 1 companie
de mitraliere.
Cursurile care s-au organizat în anul 1928 în Centrul de Instrucţie al
Infanteriei: cursul practic de specializare în armă pentru promoţia 1925 cu
o durată de 60 de zile; cursul practic de tragere pentru ofiţerii regimentelor
de infanterie, grăniceri, cavalerie şi batalioanelor de vânători de munte
cu o durată de 25 de zile; cursul de informaţii pentru ofiţerii din Şcoala
Superioară de Război cu o durată de 15 zile; cursul de informaţii pentru
ofiţerii regimentelor de infanterie, grăniceri şi batalioanelor de vânători de
munte cu o durată de 6 zile; cursul de informaţii al comandanţilor de divizii
şi brigăzi cu o durată de 6 zile; cursul de informaţii al comandanţilor de
regimente şi cursul de formaţiune al locotenenţilor colonei din toate armele
admişi la avansare în anul 1928.
Prin Înalt Decret, începând cu data de 1 noiembrie 1930 s-a reînfiinţat
Şcoala de Tragere a Infanteriei ca instituţie de învăţământ subordonată
Centrului de Instrucţie al Infanteriei. Şcoala de Tragere a Infanteriei s-a
constituit pe structura organizatorică a Detaşamentului de Instrucţie şi
Servicii Administrative a Centrului de Instrucţie al Infanteriei, fiind cartiruită
în cazarma Şcolii de Aplicaţie a Infanteriei (fostul hotel „Ungaria”) din
centrul oraşului Sfântu Gheorghe.
Pentru merite deosebite în formarea şi educarea cadrelor de comandă
ale infanteriei, prin Înalt Decret, în anul 1931 Centrului de Instrucţie al
Infanteriei i s-a conferit Drapelul de Luptă Tricolor, înmânat personal în
cadrul unei ceremonii fastuoase de însăşi Majestatea Sa Regele Carol
al II-lea.
În cadrul Şcolii de Tragere a Infanteriei în perioada 15-30 mai 1931
s-a desfăşurat Cursul Şcolii Speciale a Infanteriei, în care s-a pus accentul
157
pe cunoaşterea armamentului, probleme practice referitoare la tragerile cu
acesta, precum şi trageri de luptă cu soldatul, grupa, plutonul şi compania
de infanterie.
An de an prin Centrul de Instrucţie al Infanteriei din Sfântu Gheorghe
au trecut mii de generali, ofiţeri şi subofiţeri din armele infanterie, vânători
de munte, cavalerie, artilerie, geniu şi marină pentru a desluşi tainele
tragerilor individuale şi de luptă cu armele uşoare, a însuşi din frumuseţea
funcţiei de comandant de pluton şi pe linie de informare cu noutăţile de
armă, organizate de Inspectoratul General al Infanteriei pentru comandanţii
de regimente, brigăzi, divizii şi pentru ofiţerii-elevi ai Şcolii Superioare de
Război.
Cel mai important curs era cel practic de specializare în armă pentru
absolvenţii Şcolii Militare de Ofiţeri de Infanterie, cu o durată de 60 de zile,
în care anual erau pregătiţi între 150 şi 500 de sublocotenenţi.
În Centrul de Instrucţie al Infanteriei s-au desfăşurat următoarele
cursuri: de tragere cu mitraliera; de patrule şi observatori; de formaţiune
a locotenenţilor colonei; practic de armament şi trageri; de aruncarea
grenadelor şi de luptă corp la corp; de legături şi transmisiuni; de informaţii
pentru comandanţii de regimente; de informaţii pentru comandanţii
de brigăzi şi divizii de toate armele; de tragere pentru comandanţii de
regimente de infanterie, vânători, cavalerie şi de grupuri de vânători de
munte; de informaţii a Şcolii Superioare de Război; de vizite a coloneilor şi
generalilor; aplicativ pentru elevii Şcolii Speciale de Infanterie; de informaţii
pentru ofiţerii superiori de geniu; de informaţii şi observare; de trageri ale
infanteriei pentru ofiţerii de artilerie şi Şcoala instructorilor de corp (gradaţimilitari în termen).
Cursul cel mai important în această perioadă a fost cel de specializare în
armă cu ofiţerii-elevi ai Şcoli Speciale, care a avut drept obiectiv completarea
şi perfecţionarea cunoştinţelor în domeniile armamentului, muniţiunilor,
mijloacelor de transmisiuni, protecţie, observare, mascare, distrugeri şi
transport aflate în serviciul unui regiment de infanterie la război; instrucţia
tehnică a tragerilor cu tot armamentul de infanterie; cunoaşterea procedeelor
de luptă ale micilor subunităţi din cadrul batalionului de infanterie (vânători
şi vânători de munte), predarea (metodica) instrucţiei de luptă la nivel
soldat, grupă şi pluton (secţie); conducerea tehnică şi tactică a plutonului
158
şi companiei de puşcaşi şi mitraliere; pregătirea şi conducerea tragerilor de
luptă la toate eşaloanele. Durata acestui curs a fost variabilă, de la 30-60 zile.
Cursul se refera la următoarele capitole: armament şi muniţiuni; mijloace de
transmisiuni, de protecţie, de observare şi de măsurare; tehnica tragerilor
şi mânuirea materialului; procedeele de luptă ale infanteriei; organizarea
câmpurilor şi conducerea tragerilor de luptă; mijloace de distrugere şi de
transport.
La 1 ianuarie 1931 Marele Stat Major şi Inspectoratul General al
Infanteriei au stabilit Centrului de Instrucţie al Infanteriei următoarele
atribuţiuni:
- studiul, aplicarea şi îndoctrinarea celor mai bune metode şi
procedee de luptă şi de instrucţie ale infanteriei, bazate pe regulamentele în
vigoare;
- experimentarea din punct de vedere tehnic şi mai ales tactic a
mijloacelor de luptă ale infanteriei;
- îndrumarea instrucţiei în direcţia unei pregătiri desăvârşite
pentru război.
Pregătirea în Centrul de Instrucţie al Infanteriei urma să fie direcţionată
în mod deosebit spre: instrucţia tehnică, de luptă şi de specialitate a infanteriei,
instrucţia tehnică şi tactică a focului de infanterie.
Centrul de Instrucţie al Infanteriei avea două perioade de funcţionare
distincte: perioada aprilie-octombrie când funcţionau toate cursurile hotărâte
anual de Marele Stat Major prin ordin circular; perioada octombrie-aprilie
în care se executa pregătirea cadrelor în vederea funcţionării centrului
în perioada de vară; stabilirea şi publicarea învăţămintelor care urmau a
fi aduse la cunoştinţa armatei, ca rezultat al cercetărilor din fiecare an de
funcţionare.
Cursuri organizate în Centrul de Instrucţie al Infanteriei: cursul
practic şcoală specială; cursul de tragere cu puşca, puşca mitralieră, grenada,
pistolul şi mitraliera pentru ofiţerii subalterni şi reangajaţi din toate armele;
cursul special de tragere cu mitraliera pentru ofiţerii subalterni şi reangajaţi
de la unităţile de mitraliere din toate armele; cursul special de tragere cu
armamentul de însoţire; cursul de armament şi muniţiuni pentru ofiţerii
reangajaţi cu tragerea în corp şi pentru şefii serviciilor armament şi muniţiuni
de la comandamente; cursul pentru ofiţerii informatori şi observatori;
159
cursul de informaţii pentru ofiţerii admişi în Şcoala Superioară de Război;
cursul de informaţii pentru ofiţerii-elevi din anul I ai Şcolii Superioare de
Război; cursul pregătitor pentru ofiţerii superiori (curs pe armă); cursul
de formaţiune pentru locotenenţi colonei (pe armă); cursul de informaţii
pentru comandanţii de regimente; cursul de informaţii pentru comandanţii
de brigăzi şi divizii.
Natura cursurilor, durata şi perioada de timp în care se executau
acestea se hotărau anual de către Marele Stat Major.
Centrul de Instrucţie al Infanteriei dispunea în perioada interbelică în
garnizoana Sfântu Gheorghe de un poligon de tragere de instrucţie, de un
poligon de experienţe şi de un poligon pentru tragerile de luptă, însumând
peste 40 km2.
Potrivit Înaltului Decret nr. 1393/1935, Ordinului ministrului Apărării
Naţionale şi al Inspectoratului General al Infanteriei începând cu data de
1 iunie 1935 a luat fiinţă Regimentul Centrului de Instrucţie al Infanteriei
organizat pe 2 batalioane, în care au fost încorporate şi efectivele Şcolii de
Tragere a Infanteriei, desfiinţată cu acest prilej.
În perioada 15 mai – 18 iunie 1938 în Centrul de Instrucţie al
Infanteriei s-a desfăşurat cursul practic pentru elevii anului III ai Şcolii
Militare de Ofiţeri de Infanterie din Sibiu şi elevii Şcolii de Aplicaţie din
aceeaşi localitate, iar pentru demonstraţiuni la tragerea cu armamentul de
infanterie s-a prezentat Şcoala de Subofiţeri Activi de Artilerie din Mihai
Bravu.
După 15 mai 1939 au sosit în garnizoană maiorul turc Celal Alkoc,
colonelul sârb Begovici Tavaol, precum şi maiorul sârb Yakol Radovanlort,
detaşaţi de Marele Stat Major pentru un stagiu în Centrul de Instrucţie al
Infanteriei.
În perioada interbelică (1920-1940) învăţământul militar în Centrul
de Instrucţie al Infanteriei a fost bine orientat şi realizat, atât conceptual
cât şi organizatoric. Insuficienta sa dotare materială a fost resimţită de
ofiţerii-elevi din instituţie, care au fost de multe ori nevoiţi să-şi procure pe
cont propriu cele necesare, iar spaţiile insuficiente şi lipsite de confort au
creat mereu alte şi alte probleme. Cu toate acestea ofiţerii şi subofiţerii din
perioada respectivă au dovedit reale calităţi morale şi profesionale.
160
În urma Dictatului de la Viena, Centrul de Instrucţie al Infanteriei din
Sfântu Gheorghe a fost a fost dislocat în garnizoana Făgăraş.
Astfel în ziua de 14 septembrie 1940 Centrul de Instrucţie al Infanteriei
cu toate unităţile sale şi-a făcut intrarea în noua garnizoană Făgăraş, fiind
încartiruit provizoriu în Cetatea „Radu Negru”, până va fi terminată noua
cazarmă „Constantin Brâncoveanu”, de fapt cea în care astăzi este dislocat
Centrul de Pregătire a Infanteriei dată în folosinţă în anul 1941.
La 13 noiembrie 1940 Centrului de Instrucţie al Infanteriei i s-a
schimbat numele în Centrul de Instrucţie Mixt Româno-German, cu
misiunea de a instrui comandanţii de grupe, plutoane, companii şi batalioane
de infanterie din armata noastră, în 4 serii a câte 6 săptămâni fiecare, în
spiritul doctrinei şi regulamentelor de luptă şi de specialitate germane.
Tot atunci s-a organizat şi a funcţionat pe lângă Centrul de Instrucţie
Mixt Româno-German un alt batalion de instrucţie, a cărui efective
proveneau din elevii Şcolii de Subofiţeri de Infanterie, detaşate în acest scop
de la toate regimentele de infanterie din ţară, cu scopul de a forma cât mai
mulţi instructori, capabili să acţioneze şi să instruiască infanteria română în
spirit german.
În afara acestor două batalioane care se instruiau în Centrul de
Instrucţie al Infanteriei sub comandă şi cu programe analitice germane,
Armata României a mai detaşat în acelaşi scop la instituţiile militare de
învăţământ din Germania un număr însemnat de ofiţeri şi subofiţeri pentru
a-şi însuşi din „înalta şcoală militară germană secretul victoriei”.
La aceste două batalioane, pe lângă ofiţerii români încadraţi pe
funcţii potrivit statului, a mai funcţionat un al doilea rând de comandanţi
(instructori) germani.
În acest ritm, la 24 februarie 1941 a început pregătirea seria a III-a de
şcolarizare, la care au luat parte şi elevii anului I din Şcoala de Ofiţeri de
Infanterie, care încadrau batalioanele de instrucţie.
Şi în anul 1941 a continuat funcţionarea cursurilor mixte românogermane. De această dată, în paralel cu subunităţile româneşti au început să
se „instruiască” şi cele germane, la eşaloanele grupă, pluton şi companie.
În luna octombrie 1941 pe baza unui ordin al Marelui Cartier General
Comandamentul Centrului de Instrucţie al Infanteriei, în frunte cu colonelul
Bardan Ştefan, comandantul acestei instituţii, s-a deplasat şi a funcţionat
161
temporar în oraşul Tiraspol, la est de Nistru, unde a instruit timp de două
săptămâni mai multe contingente de infanterişti şi comandanţi necesari
frontului din est, inclusiv de instructori sanitari.
Războiul în curs de desfăşurare cerea mereu ofiţeri, în special pentru
funcţiile de comandanţi de plutoane şi companii de infanterie, vânători de
munte, mitraliere, branduri şi anticar. Drept urmare la data de 1 august
1942 în Centrul de Instrucţie al Infanteriei a început să funcţioneze Cursul
pentru perfecţionarea instructorilor de la Şcoala Militară de Ofiţeri Activi
de Infanterie, de la cele de rezervă şi din şcolile de subofiţeri activi şi de
rezervă de infanterie, timp de 1 lună de zile, cifra cursanţilor ridicându-se la
valoarea unui batalion.
Începând cu 15 septembrie 1942 Centrul de Instrucţie al Infanteriei a
fost reorganizat pe următoarele elemente: comandant; stat major; Şcoala de
Tragere a Infanteriei şi Regimentul Centrului de Instrucţie al Infanteriei.
Şcolii de Tragere a Infanteriei i s-a stabilit reşedinţa în cazarma
„Constantin Brâncoveanu” pe lângă Statul Major al Centrului de Instrucţie
al Infanteriei.
Începând cu 15 octombrie 1942 în Centrul de Instrucţie al Infanteriei
şi Şcoala de tragere a Infanteriei s-au desfăşurat următoarele cursuri de
pregătire: Şcoala de Subofiţeri de Infanterie în trei serii pe an; Cursul de
formare şi perfecţionare a ofiţerilor instructori cu tragerea, timp de 14 zile;
Cursul de iniţiere al ofiţerilor instructori din cadrul Şcolii de Subofiţeri de
Rezervă, timp de 10 zile; Cursul de tragere cu armamentul greu, cu o durată
de 20 de zile; Cursul pregătitor al căpitanilor pentru gradul de maior, cu o
durată de 32 de zile; Cursul de pregătire al plutonierilor, cu o durată de
48 de zile.
În toţi aceşti ani organele de studii şi cercetare ale Centrului de
Instrucţie al Infanteriei, potrivit unor ordine ale Ministerului Apărării
Naţionale şi ale Direcţiei Superioare a Infanteriei au întocmit următoarele
lucrări pentru nevoile trupelor şi comandamentelor: proiect de instrucţiuni
pentru verificarea preciziei şi reglarea liniei de miră la puşca rusească cu
lunetă, calibru 7,62 mm, „Mossin – Nagant”; experimentarea aparatelor
de ochire ale aruncătorului de 81,4 mm şi adaptarea acestuia la aruncătorul
de 60 mm; rectificarea tabelei de înzestrare cu materiale de observare,
recunoaşteri şi trageri; referat asupra comportării pistolului mitralieră
162
„Bereta” scurt; tabele de experimentare şi probe de reglaj cu noul dispozitiv de
suspensie elastică la tunul de 47 mm „Breda”; experimentarea frânei de gură
la puşca „Z.B.” calibrul 7,92 mm aflată în serviciu; experimentarea ochelarilor
de soare, praf şi zăpadă; propuneri pentru modificarea regulamentului de
cunoaştere a aruncătorului de 120 mm; studiul privind echiparea aruncătorului
de 82 mm, reintrodus în serviciul armatei; purtarea pe luptător a muniţiei
de pistol mitralieră; experimentarea şi stabilirea dreptunghiului împrăştierii
pentru carabina rusă model 1936; trageri de experimentare pentru întocmirea
Instrucţiunilor de cunoaştere şi întrebuinţare a puştii „Z.B.” model 1924,
calibrul 7,92 mm; instrucţia tehnică a tragerii cu armamentul de infanterie;
experimentarea aparatului „Ricorect” inventat de sublocotenentul Richard
Marinescu.
Începând cu luna mai 1943 în Centrul de Instrucţie al Infanteriei s-au
desfăşurat următoarele cursuri: Cursul de comandanţi de regimente, asistat
de generalul Ilie Şteflea - şeful Marelui Stat Major; Cursul de informare al
comandanţilor de regimente, batalioane şi companii, seria I, cu o durată de
25 de zile; Cursul de tunuri anticar seria I, cu durata de 25 de zile; Cursul
vânătorilor de care de luptă; Cursul de informare al comandanţilor de mari
unităţi seria I, durata 8 zile.
În toată perioada anilor 1941-1944 Centrul de Instrucţie al Infanteriei
a avut pe frontul de est 10 baterii anticar independente (Bateriile 51-60
Anticar) motorizate sau tracţionate hipo şi 3 companii branduri independente
(Companiile 57-59 Branduri) cu un efectiv care a variat între 1.500-2.000
militari. Aceste subunităţi au fost date ca întărire Brigăzilor 1-4 Mixte Munte,
brigăzilor de cavalerie şi unor regimente de grăniceri şi chiar de infanterie,
luptând în dispozitivele acestora în cele mai critice şi mai dificile misiuni
de la Hotin, forţarea Nistrului, Wierhovka, Malaia – Bielosjorka, Crimeea,
Sevastopol, Taman, Caucaz, Odesa, Stalingrad şi Cotul Donului.
Alte cursuri desfăşurate în perioada anilor 1943-1944 au fost: Cursurile
demonstrative ale Şcolii Superioare de Război, timp de 25 de zile; Cursul de
informare al comandanţilor companiilor de infanterie, cu o durată de 10 zile
în 8 serii; Cursul comandanţilor de unităţi A.A.; Cursul elevilor din Şcoala
Militară de Educaţie Fizică, cu o durată de 15 zile; Cursul instructorilor
de grăniceri cu o durată de 15 zile; Cursul elevilor M.T.R. cu o durată de
163
30 de zile; Examenul de selecţie al candidaţilor pentru şcolile de subofiţeri
de vânători de munte din Germania; Cursul instructorilor de tragere, cu
armamentul de la bord din Divizia Blindată, cu o durată de 18 zile; Cursul
special pentru aclimatizarea subofiţerilor absolvenţi ai şcolii de subofiţeri
din Germania cu o durată de 30 de zile; Cursul de pregătire practică al
elevilor comandanţi M.T.R., timp de 30 de zile; Curs pentru cunoaşterea,
manipularea şi întreţinerea armamentului de infanterie cu o durată de 10 zile.
În anii 1943-1944 au fost întocmite peste 50 de lucrări de cercetări
ştiinţifice, s-au experimentat mai multe tipuri de armament, aparatură de
observare şi de comandă, elemente de poligon, s-au redactat instrucţiuni
referitoare la cunoaşterea, întrebuinţarea şi folosirea în luptă a noilor modele
de armament intrate în înzestrare, a muniţiilor, harnaşamentelor şi ale
mijloacelor de transport ale infanteriei şi vânătorilor de munte.
În luna iunie 1944 s-a întors din Germania prima promoţie
de 62 ofiţeri români care au efectuat şcoala militară de 3 ani în această
ţară, pentru care Centrul de Instrucţie al Infanteriei a organizat Cursul de
adaptare al noilor sublocotenenţi. Scopul acestui curs de 20 de zile era:
cunoaşterea armamentului din dotarea infanteriei române şi executarea
tragerilor cu acesta; învăţarea comenzilor de luptă şi tehnice de instrucţie în
limba română; cunoaşterea regulamentelor generale şi de luptă româneşti.
În cursul anului 1944 au fost realizate următoarele lucrări: Manualul
infanteristului; „Aruncătorul de 120 mm” – ediţia a IV-a; broşura „Aruncătorul
de 60 mm” ediţia a II-a; „Instrucţia tragerii cu aruncătorul de 81,4 mm”;
„Regulamentul instrucţiei infanteriei”, partea I, ediţia a II-a; „Memoratorul
tehnico-tactic al infanteriei”.
Pe lângă Centrul de Instrucţie al Infanteriei a fost ataşată începând
din luna mai 1944 o şcoală de subofiţeri de infanterie, absolvenţi ai şcolii
militare din Germania pentru adaptarea cu armamentul, regulamentele,
comenzile şi instrucţia specifice infanteriei române.
În ziua de 24 august 1944 din efectivele Regimentului Centrului de
Instrucţie al Infanteriei, Şcolii de Tragere a Infanteriei (ofiţeri, subofiţeri şi
trupă) s-a constituit un regiment de infanterie organizat pe două batalioane.
Astfel organizat în unitate operativă acest regiment s-a deplasat în raionul
Rupea, Hoghiz, Homorod pentru a se opune încercărilor trupelor germanomaghiare de pătrundere pe teritoriul naţional. În timp cât acest regiment a
164
fost pe front (25 august-15 octombrie 1944) la partea sedentară a Centrului
de Instrucţie al Infanteriei nu s-a desfăşurat nicio activitate deosebită.
În perioada 01-25 ianuarie 1945 Regimentul Centrului de Instrucţie
al Infanteriei şi-a continuat pregătirea şi instruirea subunităţilor în
garnizoană.
Şcoala de Tragere a Infanteriei a lucrat la „Ghidul pentru instrucţia
infanteriei”, iar colonelul Alexandru Călăţeanu – comandantul regimentului
a fost mutat în Brigada 19 Infanterie.
Instrucţiunile speciale anexe la Ordinul nr. 56.500 din 24 iulie 1945
şi Ordinul Marelui Stat Major nr. 57.010 din 11 august 1945 prevedeau
transformarea Diviziei 11 Infanterie în Centrul de Instrucţie al Infanteriei
Făgăraş începând cu luna septembrie 1945.
Avându-se în vedere Instrucţiunile Superioare nr. 51.804 din 5 iulie
1946 ale Marelui Stat Major relativ la organizarea centrelor de instrucţie
s-a ordonat desfiinţarea Centrului de Instrucţie al Infanteriei începând cu
data de 10 iulie 1946. Pe baza aceluiaşi ordin, începând cu data de 16 iulie
1946 a luat fiinţă Centrul de Instrucţie Mixt (infanterie, cavalerie, artilerie)
în garnizoana Sibiu împreună cu Subcentrul de Instrucţie al Cavaleriei. În
garnizoana Făgăraş şi în localurile Centrului de Instrucţie al Infanteriei a
luat fiinţă Subcentrul de Instrucţie al Infanteriei, iar în garnizoanele Vidra şi
Mihai Bravu Subcentrul de Instrucţie al Artileriei.
Începând cu data de 1 noiembrie 1946 comandant al Centrului de
Instrucţie Mixt al Armatei a fost numit generalul Alexandru Caleţeanu,
iar al Subcentrului de Instrucţie al Infanteriei locotenentul colonel Ştefan
Niculescu.
Între atribuţiunile Subcentrului de Instrucţie al Infanteriei se găseau şi
cele referitoare la efectuarea de studii şi realizarea de noi regulamente între
care: întocmirea unor studii ordonate sau din experienţa centrului referitoare
la comportarea şi întrebuinţarea armamentului, organizarea, întrebuinţarea
şi lupta subunităţilor, dotarea unităţilor, stabilirea de noi procedee de luptă,
pentru tragere, instrucţie, foc, mişcare, adăpostire, obstacole şi transmisiuni;
executarea de experienţe cu noile tipuri de armament şi aparatură, stabilind
cu acest prilej procedeele tehnice de folosire a acestora în luptă, după care
împreună cu celelalte subcentre efectua redactarea de broşuri şi instrucţiuni
explicative pe care le expedia şi celorlalte unităţi ale armatei; urmărirea
165
efectuării experienţelor cerute de organele superioare sau ordonate de Centrul
de Instrucţie Mixt; dirijarea elaborării tuturor proiectelor de regulamente,
tehnice de luptă impuse a fi întocmite de subcentru; centralizarea şi
prezentarea în formă definitivă a diferitelor proiecte de instrucţiuni şi
regulamente; studierea şi efectuarea de propuneri către Centrul de Instrucţie
Mixt a modificărilor şi completărilor ce trebuiau aduse regulamentelor
existente, pentru ca acestea să corespundă cerinţelor timpului.
La 20 august 1947 Centrul de Instrucţie al Armatei înfiinţat în
garnizoana Sibiu a fost redislocat în Făgăraş cu următoarea organizare:
comanda; serviciul de educaţie; ofiţerul cu informaţiile; direcţia de studii
cu biroul studii, instrucţie şi evidenţă şi biroul adjutantură şi cifru; secţia
administrativă cu serviciile casierie, îmbrăcăminte, aprovizionare, cazarmare,
armament şi gaze, auto, sanitar şi veterinar; Plutonul de Transmisiuni şi
Compania Depozit.
Centrul de Instrucţie al Armatei a fost perceput ca un laborator
important destinat desăvârşirii pregătirii profesionale a marilor unităţi şi a
cadrelor superioare ale armatei în spiritul doctrinei militare sovietice.
Centrul de Instrucţie a Armatei avea rolul de a asigura cadrelor
superioare ale armatei (generalilor şi aspiranţilor la gradul de general,
precum şi a tuturor ofiţerilor de stat major) desăvârşirea pregătirii tactice şi
a aptitudinilor de comandă, prin însuşirea unui nou spirit de organizare şi
conducere a luptei unităţilor şi marilor unităţi în diferite operaţiuni tactice;
de a servi ca model şi altor cadre în pregătirea acestora din punct de vedere
tactic; de a face posibilă verificarea şi desăvârşirea în condiţiuni optime a
pregătirii de război a marilor unităţi din trupele de uscat în poligonul Făgăraş –
Cincu; de a face din centru un laborator tactic inspirat din doctrina sovietică
pentru cristalizarea celor mai „înaintate” procedee de luptă şi de cooperare
a armelor; însuşirea tehnicilor de stat major în organizarea şi conducerea
trupelor în luptă; stabilirea unor metode noi de predare, necesare instruirii
cadrelor superioare ale armatei în spiritul regulamentelor şi doctrinei militare
sovietice.
În vara anului 1948 statul major al centrului a elaborat următoarele
documente de conducere: instrucţiuni speciale pentru marile unităţi, unităţile
şi direcţiile cursurilor de perfecţionare pentru gradul de colonel referitoare la
desfăşurarea aplicaţiilor tactice în zona Făgăraş – Cincu; instrucţiuni pentru
166
batalionul Centrului de Instrucţie al Armatei privind marcarea inamicului;
instrucţiuni asupra serviciului de arbitraj; instrucţiuni speciale privind
tragerile de luptă; instrucţiuni asupra serviciului de transmisiuni; instrucţiuni
privind activitatea ofiţerilor şi generalilor convocaţi în zona Cincu cu prilejul
desfăşurării aplicaţiilor tactice cu divizia; trecerea cursurilor de apă.
În spiritul doctrinei militare sovietice în curs de implementare,
Statul Major al Centrului de Instrucţie al Armatei a întocmit 70 concepţii
de aplicaţii tactice şi cu trageri de luptă pentru batalionul, regimentul şi
divizia de infanterie şi de vânători de munte, pentru activităţile ce urmau a fi
prezentate în toamna anului 1948.
În anul 1948 – 1949 în zona Cincu s-au desfăşurat următoarele cursuri:
cursul practic de cercetare; cursul practic de stat major şi pentru comandanţii
de regimente; cursul practic pentru spate; cursul practic pentru arbitraj.
În anul 1950 în Centrul de Instrucţie al Armatei au funcţionat
următoarele cursuri: cursul de perfecţionare comandanţi de batalioane
cu o durată de 3 luni; cursul de cercetare cu o durată de 2 luni; cursul de
perfecţionare comandanţi de regimente cu o durată de 3 luni; jocuri de
război conduse de Marele Stat Major cu o durată de o lună; aplicaţii tactice
cu trupe (manevre) cu o durată de 15 zile.
Pentru anul 1950 în cadrul aplicaţiilor tactice cu batalionul, regimentul
şi divizia au fost abordate noi teme, care au pus în evidenţă marea diversitate
a acţiunilor de luptă ce puteau fi desfăşurate de către trupe cum au fost:
divizia de infanterie în apărarea unui curs de apă; divizia de infanterie pe
timpul executării unei lovituri în flancul unei grupări de forţe pătrunse în
adâncimea dispozitivului operativ; divizia de infanterie în apărare pe o
poziţie sistem tranşee; divizia de infanterie în ofensivă cu forţarea unui curs
de apă; trecerea diviziei de infanterie la apărare pentru respingerea unei
contralovituri.
Îndeplinindu-şi misiunile pentru care a fost înfiinţat, la 3 decembrie
1951 Centrul de Instrucţie al Armatei şi-a încetat activitatea, potrivit ordinului
Marelui Stat Major nr. 00319554 din 30 noiembrie 1951. Din cadrele şi
efectivele acestei instituţii s-a constituit până la 20 decembrie Centrul de
Instrucţie al Infanteriei şi Cavaleriei în garnizoana Făgăraş, subordonat
Direcţiei Pregătirii de Luptă.
Deşi a avut o viaţă scurtă Centrul de Instrucţie al Infanteriei şi
Cavaleriei şi-a adus o contribuţie esenţială la perfecţionarea şi formarea
167
ofiţerilor activi şi de rezervă pentru funcţiile de comandanţi de regimente,
batalioane şi companii de infanterie, precum şi pentru cei din statele majore
ale acestora.
Cursul de perfecţionare comandanţi de regimente şi şefi de state
majore avea rolul de a pregăti şi perfecţiona cunoştinţele şi deprinderile
ofiţerilor-elevi privitor la organizarea şi conducerea regimentului în luptă,
precum şi de asigurarea instruirii subunităţilor din subordine pe timp de
pace.
Cursul de perfecţionare pentru comandanţi de batalioane cu o
durată de 8 luni a avut ca obiectiv principal perfecţionarea cunoştinţelor şi
deprinderilor de comandanţi, instructori şi educatori, capabili să organizeze
şi să conducă lupta batalionului de infanterie în diverse forme ale acţiunilor
de luptă; să organizeze şi să conducă pregătirea de luptă şi politică în
cadrul batalionului; să asigure educarea, disciplina şi starea moral-politică
a personalului din subordine; să menţină şi să dezvolte ordinea interioară,
capacitatea de luptă, să asigure integritatea armamentului, tehnicii de
luptă, mijloacelor de transport şi a celorlalte materiale aflate în gestiunea
batalionului.
Potrivit Ordinului ministrului Forţelor Armate ale R.P.România –
general de armată Emil Botnăraş nr. 007668 din 3 noiembrie 1952, la data
de 01.11. 1952 Centrul de Instrucţie al Infanteriei şi Cavaleriei şi-a schimbat
denumirea în Cursul Central de Perfecţionare a Ofiţerilor de Infanterie şi
Cavalerie.
La 22 aprilie 1953 în cadrul Cursului Central de Perfecţionare al
Ofiţerilor de Infanterie s-a înfiinţat Cursul de Tragere organizat pe 4 grupe,
din care 2 de puşcaşi, una de mitraliere şi una de aruncătoare, încadrat cu
ofiţeri de la ciclul foc, de la alte catedre sau solicitate de la Regiunea a 3-a
Militară.
Pe lângă această instituţie, începând cu 1 decembrie 1953 a luat fiinţă
Cursul de Calificare Ofiţeri Infanterie pentru toate cadrele care nu aveau
şcoala militară Completă cu următoarea organizare.
La 01.11.1953 structura organizatorică a Cursului Central de
Perfecţionare a Ofiţerilor de Infanterie şi Cavalerie era următoarea: comanda;
secţia învăţământ; cursul de perfecţionare comandanţi de regimente şi şefi
de state majore; cursul de perfecţionare comandanţi de batalioane; cursul
168
de perfecţionare comandanţi de companii şi escadroane; şefi de arme şi
servicii; secţia politică; secţia front; batalionul de instrucţie independent;
spatele; Compania de Pază şi Gospodărie.
Potrivit Ordinului Direcţiei Învăţământului Militar nr. 005912
din 15.10.1959 Cursul de Perfecţionare Ofiţeri Infanterie şi-a schimbat
denumirea în Şcoala Ofiţeri Superiori de Infanterie nr. 1 dislocată tot în
garnizoana Făgăraş.
Între timp şi acest nume a fost schimbat în conformitate cu Ordinul
ministrului Forţelor Armate nr. C.L. 00700 din 13.05.1964 Şcoala de Ofiţeri
Superiori nr. 1 Făgăraş s-a transformat în Şcoala de Ofiţeri Superiori Făgăraş
subordonată Direcţiei Învăţământului Militar.
Faţă de structura precedentă principalele noutăţi constau în preluarea
de la alte instituţii a misiunii de a pregăti în afară de infanterişti şi ofiţeri de
grăniceri, comisari, artilerişti, tehnici de armament, topografi, genişti, de
căi ferate, transmisiuni, construcţii şi lucrători politici. Toţi aceştia au fost
organizaţi în 3 batalioane şi o companie independentă de ofiţeri-elevi. Pe
linia asigurării pregătirii de luptă a şcolii, acesteia i-a fost ataşat un divizion
organizat dintr-un pluton de transmisiuni, un pluton de protecţie antichimică,
o baterie de artilerie şi un pluton de autovehicule şcoală.
Potrivit Ordinului ministrului Forţelor Armate ale R. S. România
nr. 005518 din 15.10.1966, începând cu aceeaşi dată s-a desfiinţat Şcoala
de Ofiţeri Superiori şi s-a înfiinţat Centrul de Perfecţionare a Ofiţerilor
Făgăraş subordonat Direcţiei Învăţământului Militar, având în compunere
cursuri de perfecţionare pentru comandanţii de batalioane (similare), care
a pregătit ofiţeri pentru a îndeplini funcţii de comandanţi şi şefi de state
majore de batalioane (similare), precum şi unele funcţii din statele majore
arme şi servicii la regiment, sau similare în cadrul marilor unităţi, armatelor,
comandamentelor de arme şi direcţii centrale, pentru care nu se cereau studii
militare superioare. Alte cursuri au fost cele de perfecţionare comandanţi de
companii (similare), având drept obiectiv desăvârşirea pregătirii ofiţerilor
pentru a îndeplini funcţii de comandanţi de companii (similare) şi însuşirea
unor cunoştinţe tactice şi de specialitate la eşalonul batalion (similare).
În garnizoana Făgăraş, în cadrul Centrului de Perfecţionare a Ofiţerilor
au funcţionat următoarele cursuri: pentru comandanţii de batalioane
169
(similare), pentru armele (specialităţile) infanterie, artilerie, transmisiuni,
chimici, căi ferate şi topografi cu durata de 8 luni; pentru intendenţi şi
financiari cu durata de 6 luni; pentru comandanţii de companii (similare),
din armele (specialităţile) infanterie, artilerie şi transmisiuni cu durata de
8 luni; pentru intendenţă cu durata de 3 luni.
În luna august 1967 în centru s-a executat aplicaţia tactică cu cadre şi
transmisiuni în teren la trei eşaloane, în care s-a prelucrat tema: „Ofensiva
regimentului mecanizat din contact nemijlocit prin înlocuirea forţelor de la
contact, precum şi apărarea acestuia în teren muntos-împădurit”, în zona
Făgăraş, Şinca Veche, Tohanu Vechi, Zărneşti.
Între 1945-1970 instituţia militară - Centrul de Instrucţie al Infanteriei,
Făgăraş a purtat următoarele nume:
- Centrul de Instrucţie al Infanteriei;
- Subcentrul de Instrucţie al Infanteriei;
- Centrul de Instrucţie al Armatei;
- Centrul de Instrucţie al Infanteriei şi Cavaleriei;
- Cursul Central de Perfecţionare a Ofiţerilor de Infanterie şi Cavalerie;
- Cursul de Perfecţionare a Ofiţerilor de Infanterie;
- Şcoala de Ofiţeri Superiori de Infanterie nr.1;
- Şcoala de Ofiţeri Superiori;
- Centrul de Perfecţionare a Ofiţerilor.
Potrivit Ordinului Marelui Stat Major nr. C.L. 00950 din 24.07.1970,
începând cu data de 1 august 1970 s-a înfiinţat Centrul de Instrucţie
al Infanteriei şi Tancurilor, dislocat în garnizoana Făgăraş, subordonat
Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor. Pe aceeaşi dată Centrul de
Perfecţionare al Ofiţerilor s-a desfiinţat, efectivele acestuia folosindu-se
pentru completarea noii instituţii.
Prin mutare din alte unităţi ale armatei, în statul Centrului de Instrucţie
al Infanteriei şi Tancurilor au apărut următoarele subunităţi:
- un batalion de infanterie, una companie de tancuri T.34-85,
una companie cercetare şi o baterie de aruncătoare de 120mm toate din
Regimentul 114 Mecanizat – Vânju Mare;
- o companie de tancuri T.55-100 din Regimentul 68 Tancuri.
Din anul 1970 şi până în 1991 cât această instituţie a purtat numele de
Centrul de Instrucţie al Infanteriei şi Tancurilor a avut în organică următoarele
170
cursuri permanente cu durata de 6-8 (3) luni de pregătire: curs perfecţionare
comandanţi batalioane de infanterie; curs perfecţionare comandanţi
companii infanterie; curs perfecţionare comandanţi companii cercetare;
curs perfecţionare comandanţi batalioane tancuri; curs perfecţionare
comandanţi companii tancuri; cursuri de ajutori pentru exploatarea auto şi a
tancurilor. Cursuri temporare: şcoala militară de ofiţeri şi subofiţeri femei;
curs perfecţionare comandanţi regimente infanterie (vânători de munte) şi
tancuri; curs perfecţionare ofiţeri din statele majore ale gărzilor patriotice;
curs specializare pentru ofiţeri proveniţi din sergenţii în termen; cursuri
de perfecţionare pentru cadrele din centrele militare; cursuri de formare şi
pregătire comandanţi şi luptători din unele ţări afro-asiatice; cursuri pentru
formarea şoferilor militari şi mecanicilor conductori pentru T.A.B., T.A.B.C.,
M.L.I. şi tancuri.
Pregătirea de comandament a ofiţerilor centrului şi a anexei acestuia
pentru anul 1972 s-a materializat prin executarea unei aplicaţii tactice pe
hartă şi în teren la nivel regiment mecanizat în zona municipiului Sibiu.
Tema aplicaţiei a fost „Pregătirea şi ducerea apărării de către regimentul
mecanizat în afara contactului cu inamicul, în condiţiile întrebuinţării
armelor de nimicire în masă, împreună cu gărzile patriotice şi cu trupele
Ministerului de Interne”. S-a urmărit antrenarea comandanţilor şi a statelor
majore de unităţi şi mari unităţi în pregătirea şi conducerea acţiunilor de
luptă, în situaţii complexe şi des schimbătoare; închegarea statelor majore
de unităţi şi mari unităţi şi asigurarea transmiterii la timp a misiunilor de
luptă, conducerea oportună a trupelor şi realizarea la timp şi de calitate a
documentelor de stat major.
Între 05-12.07.1973 a avut loc pentru prima dată în Armata Română
un concurs de admitere într-o şcoală militară pentru pregătirea cadrelor
militare femei (ofiţeri şi subofiţeri).
Pe baza unor tratate şi înţelegeri realizate între conducerea politică a
României şi cea a Republicii Zimbawe, începând din anul 1978 în Centrul
de Instrucţie al Infanteriei şi Tancurilor din Făgăraş s-au pregătit anual
câte 100 de luptători pentru funcţiile de comandanţi de plutoane, companii
(baterii), batalioane (divizioane) în armele infanterie, transmisiuni, geniu,
cercetare şi artilerie.
În centru a mai funcţionat cursul de pregătire a luptătorilor din miliţia
populară congoleză, cu o durată de 6 luni; cursul de comandanţi companii
171
şi batalioane infanterie pentru membrii combatanţi ai Organizaţiei pentru
eliberarea Palestinei cu o durată de 3-4 luni.
Începând cu 01.08.1979 durata cursurilor de perfecţionare s-a redus
la 6 luni pentru companii şi batalioane şi de 3 luni la cele de regimente de
tancuri şi mecanizate.
La 1 aprilie în Centrul de Instrucţie al Infanteriei şi Tancurilor a început
un nou ciclu de pregătire pentru militarii în termen încorporaţi în luna martie
1980, structurat pe 4 etape: etapa instrucţiei soldatului; etapa instrucţiei
grupei (piesei, echipajului); etapa instrucţiei plutonului; etapa participării la
campania agricolă de toamnă şi perioada de trecere la următorul ciclu.
La aceeaşi dată a avut loc deschiderea festivă a unei noi serii de cursuri
de perfecţionare pentru ofiţeri-elevi de infanterie, tancuri, auto, cercetare şi
de gărzi patriotice.
În anul 1983, de această dată în luna aprilie, centrul a participat la
aplicaţia tactică cu tema: „Mobilizarea diviziei de infanterie-instrucţie şi
transformarea acesteia în divizie de infanterie moto. Deplasarea şi trecerea în
eşalonul 2 al armatei, concomitent cu ducerea acţiunilor de luptă împotriva
grupurilor de cercetare-diversiune şi teroriste”, sub denumirea codificată de
„Făget – 83”. Aplicaţia a început în garnizoana Făgăraş şi a continuat la Dej
sub conducerea Armatei a 4-a.
În anul 1983, pe lângă celelalte cursuri de perfecţionare, în centru a
funcţionat din nou pentru prima oară cursul de perfecţionare comandanţi
companii infanterie femei, cu o durată de 4 luni, absolvit de 97 de ofiţeri.
Începând din anul de învăţământ 1984 în cadrul centrului a funcţionat
şi cursul de perfecţionare comandanţi de batalioane paraşutişti, cu un număr
restrâns de ofiţeri-elevi.
La 1 martie 1985 în centru s-a deschis al doilea curs de perfecţionare
pentru comandanţii de companii şi batalioane cu ofiţeri-femei, la care au
participat 69 de cadre militare pe o durată de 4 luni.
În noua organizare au mai funcţionat două cursuri: cursul de infanterie
cu 5 grupe la companie, 2 la batalioane şi 1 la cercetare; cursul de tancuri
şi auto cu 2 grupe la companie, 1 la batalion şi 2 la cele de perfecţionare
auto.
Şi în anul 1990 s-a continuat pregătirea prin aplicaţii tactice a cadrelor
active şi de rezervă, pe funcţiile pe care urmau a fi încadrate la mobilizare.
172
Astfel, pentru executarea aplicaţiei tactice” Perşani-90“ au fost concentraţi
cu scoatere din producţie 40 ofiţeri de rezervă, care împreună cu cei activi
din centru au executat aplicaţia tactică de comandament pe hartă şi în teren
cu tema: “Divizia de infanterie moto, împreună cu formaţiuni teritoriale
trece în grabă la apărare în contact şi sub presiunea puternică a inamicului,
în condiţiile folosirii armelor de nimicire în masă şi a mijloacelor incendiare.
Trecerea la ofensivă din contact cu inamicul şi forţarea din mişcare a unui
curs de apă“.
Ministrul apărării naţionale a aprobat prin Ordinul nr. 550/23.01.1991,
cu prilejul aniversării a 85 de ani de la înfiinţarea centrului, ridicarea
unui monument dedicat eroilor unităţii căzuţi în luptele pentru eliberarea
Transilvaniei de Nord din lunile august-octombrie 1944. Monumentul a fost
realizat prin contribuţia financiară şi munca întregului personal al unităţii.
Monumentul reprezintă un obelisc în formă de cruce pe care a fost gravat
în marmură albă cuvintele: ”Glorie veşnică eroilor Centrului de Instrucţie
al Infanteriei şi Tancurilor - august-octombrie 1944 “, iar pe două plăci de
marmură numele eroilor căzuţi în lupte.
Potrivit Dispoziţiei Marelui Stat Major nr S./B 31841 din 31.07.1991,
începând cu data de 01.08.1991 Centrului de Instrucţie al Infanteriei şi
Tancurilor i-a fost schimbată denumirea în Centrul de Perfecţionare a
Pregătirii Cadrelor de Infanterie, Tancuri şi Auto.
Între anii 1991 – 1997 în Centrul de Perfecţionare a Pregătirii Cadrelor
de Infanterie, Tancuri şi Auto au fost pregătiţi prin cursuri de perfecţionare,
formare şi specializare peste 2.000 de ofiţeri activi, 300 de ofiţeri din rezervă
şi 300 militari cu termen redus. În afară de aceştia au mai fost instruiţi în jur
de 1.000 militari în termen după programele pregătirii de luptă ale trupelor
de uscat.
Cursul de perfecţionare comandanţi batalioane de infanterie (ofiţeri
din statele majore de unităţi tip batalion) a fost absolvit cu rezultate în
general bune de 60 ofiţeri-elevi, cel de comandanţi companie infanterie
de 705 ofiţeri-elevi, cel de comandanţi companie cercetare de 178 ofiţerielevi, de comandanţi batalioane de tancuri 123 ofiţeri - elevi, de comandanţi
companii tancuri 181 ofiţeri-elevi iar cursul de asigurare tehnică de tancuri
şi auto de 232 ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri.
173
Dacă în 1991 durata tuturor cursurilor era de 6 luni, începând din anul
1995 durata acestora s-a redus la 3 luni de învăţământ.
Tanchiştii şi automobiliştii s-au pregătit împreună cu infanteriştii până
în anul 1995, după care aceştia au fost mutaţi în Centrul de Perfecţionare a
Pregătirii Cadrelor de Tancuri şi Auto „Mihai Viteazul” de la Piteşti.
În perioada 17-20 martie 1994, potrivit unui ordin al Comandamentului
Trupelor de Uscat, Centrul de Perfecţionare Pregătire Cadre Infanterie,
Tancuri şi Auto a experimentat în teren modul de întrebuinţare şi de acţiune,
norme tactice, dispozitive de luptă, organizarea şi realizarea legăturilor
radio în cadrul batalionului mecanizat. La această acţiune au participat:
comanda batalionului mecanizat; Compania 1 Infanterie cu 5 plutoane (3 de
infanterie, unul de mitraliere, 1 aruncătoare 82 mm); Compania 1 Tancuri şi
Bateria Aruncătoare 120 mm.
Continuând îndeplinirea planului de învăţământ şi de pregătire pentru
luptă în perioada 25-26.03.1996 compania de militari cu termen redus a
executat aplicaţia tactică cu tema: “Compania de infanterie, împreună cu
subunităţi din trupele teritoriale în lupta ofensivă din contact; nimiceşte
inamicul prin manevre de învăluire, respinge contraatacul executat de
adversar şi trece la apărare pentru consolidarea aliniamentului atins, în
condiţiile folosirii armelor de nimicire în masă şi a mijloacelor incendiare”.
În întreaga sa istorie de peste 9 decenii centrul a fost şi laborator de
experimentare şi testare a tehnicii de luptă, armamentului şi autovehiculelor
specifice infanteriei. În consecinţă, potrivit programului de experimentare
la trupe a produsului B 33 (transportor amfibiu blindat) realizat de
Departamentul Înzestrării Armatei, în zilele de 21-23.05.1996 în zona
pădurea Ticuş, lacul Dridif şi poligonul Cârţişoara s-a desfăşurat aplicaţia
de testare a acestui produs, sub comanda unui colectiv de ofiţeri în frunte cu
maiorul Ion Sandu. La testări au fost folosite 5 T.A.B.-uri B-33, o companie
de infanterie, o grupă de asistenţă tehnică a uzinei constructoare, o echipă
de scafandri cu o şalupă de serviciu şi 2 grupe de infanterie pentru marcarea
acţiunilor inamicului.
Potrivit unui ordin al ministrului Apărării Naţionale începând cu data
de 01.06.1997 Centrul de Perfecţionare a Pregătirii Cadrelor de Infanterie,
Tancuri şi Auto şi-a încetat activitatea, locul acestuia fiind luat de Şcoala de
Aplicaţie pentru Infanterie subordonată Statului Major al Forţelor Terestre.
174
Şcoala de Aplicaţie pentru Infanterie avea următoarele obiective:
- specializarea iniţială în arma infanterie a ofiţerilor şi subofiţerilor
în activitate şi pregătirea acestora pentru prima funcţie, aceea de comandant
de pluton;
- formarea ofiţerilor şi subofiţerilor de rezervă;
- specializarea ulterioară a ofiţerilor şi subofiţerilor pentru a
îndeplini şi alte funcţii în afara celei de bază;
- formarea competenţelor pentru îndeplinirea unor funcţii
superioare (comandant de companie, ofiţer de stat major de batalion,
subofiţer comandant de pluton etc.);
- organizarea şi desfăşurarea examenelor de grad pentru colonei,
maiori şi plutonierii majori;
- cercetarea ştiinţifică şi aplicativă în armă;
- protecţia şi conservarea patrimoniului cultural şi istoric al
infanteriei.
Cercetarea ştiinţifică şi aplicativă în arma infanteriei a fost direcţionată
spre conceperea de armament şi tehnică de luptă, necesare ducerii războaielor
convenţionale cu utilizarea celor mai noi tehnologii şi efectele generale
ale acesteia în economia naţională. Aceasta a urmărit menţinerea unei
competenţe ştiinţifice şi tehnice optime în laboratoarele proprii de cercetare,
pentru cunoaşterea şi implementarea tehnologiilor de vârf.
Începând din anul 1998, în Şcoala de Aplicaţie pentru Infanterie s-au
organizat următoarele cursuri:
Pentru ofiţeri: cursul de bază şi cursul de formare ofiţeri infanterie cu
durata de 11 luni pentru specializarea iniţială în arma infanterie şi pregătirea
pentru prima funcţie, aceea de comandant de pluton; cursul avansat - ofiţeri
infanterie pentru pregătirea pe funcţia de comandant de companie; cursul
de stat major - ofiţeri infanterie pentru formarea competenţelor specifice
ofiţerilor din statele majore ale batalioanelor, necesare organizării şi
desfăşurării activităţilor la acest eşalon pe timp de pace, în situaţii de criză
şi la război; cursul de bază - formare ofiţeri în rezervă cu durata de 6 luni
care are ca obiectiv formarea luptătorului individual, specializarea în armă
şi pregătirea pentru funcţia de comandant de pluton; cursul de bază pentru
formarea ofiţerilor în rezervă din serviciul cultelor cu durata de 6 luni şi
cursul de bază de actualizare a cunoştinţelor şi perfecţionarea deprinderilor
175
militare pentru ofiţerii în rezervă din serviciul cultelor, cu durata de o lună,
având ca obiectiv prioritar instruirea militară a preoţilor încadraţi în unităţi,
în vederea formării acestora ca ofiţeri în rezervă pentru serviciul cultelor.
Pentru subofiţeri: cursul de bază - subofiţeri şi cursul de formare
subofiţeri în activitate, cu durata de 11 luni pentru pregătirea în domeniul
specialităţii şi pentru funcţia de comandant de grupă (piesă, echipaj);
cursul de comandanţi de plutoane cu durata de 3 luni pentru perfecţionarea
pregătirii în armă şi formarea abilităţilor de comandant de pluton; cursul
de instructori, pentru formarea aptitudinilor metodico-pedagogice necesare
îndeplinirii funcţiei de instructor de specialitate; cursul de stat major subofiţeri, pentru formarea aptitudinilor specifice activităţilor de deservire a
statelor majore; cursul de plutonieri adjutanţi, pentru formarea aptitudinilor
specifice activităţilor de deservire a statelor majore la nivel mare unitate;
cursul de bază - formare subofiţeri în rezervă, cu durata de 6 luni, pentru
formarea luptătorului individual, specializarea iniţială în armă şi pregătirea
pentru funcţia de comandant de grupă (echipă, piesă, echipaj).
În raport cu nevoile armatei în Şcoala de Aplicaţie pentru Infanterie
s-au mai organizat cursuri de specializare pentru subofiţeri care au avut ca
obiectiv formarea unor abilităţi, altele decât cele prevăzute de cursurile
de formare sau cele pentru comandant de pluton, subofiţeri instructori sau
subofiţeri de stat major.
Potrivit planurilor şi programelor de învăţământ, a planului cu
principalele activităţi ale şcolii începând din anul 2000, în unitate pe
terenurile de instrucţie din jurul garnizoanei şi în poligoanele de tragere şi
de instrucţie Cincu, Bucium, Cârţişoara, Galaţi şi Sâmbăta s-au executat o
serie de activităţi practice cu ofiţerii şi subofiţerii-elevi şi cadrele şcolii de
la toate cursurile, între care cele mai importante au fost: aplicaţia tactică cu
tema: „Plutonul de infanterie în cadrul companiei în ofensiva din contact
prin înlocuire; nimiceşte adversarul prin învăluire, respinge contraatacul
acestuia, reia ofensiva şi trec în grabă la apărare pentru consolidarea
aliniamentului cucerit, în condiţiile pericolului întrebuinţării armelor N.B.C.
şi a mijloacelor incendiare” la care au participat cursurile de bază; trageri cu
armamentul de la bordul transportoarelor amfibii blindate; stagiul la unităţi
al ofiţerilor de la cursul de bază şi subofiţeri luptători – filiera indirectă,
apreciat cu calificativul de „Foarte bine”; examenul pentru obţinerea titlului
de mecanic conductor T.A.B., clasa a III-a pentru cadrele şcolii; examenul
176
pentru obţinerea brevetului de mecanic conductor M.L.I. fără clasă de către
ofiţerii din cursul de bază – modulul „B”; trageri cu aruncătorul de 82 mm şi
aruncătorul de grenade antitanc a A.G. – 9 apreciate cu calificativul „Foarte
bine” de către ofiţerii de la cursul de bază – filiera directă şi subofiţerii de
la filiera indirectă; aplicaţia tactică cu tema: „Plutonul de infanterie pichet
mobil de cap în marş; execută asigurarea acţiunilor şi protecţia pe timpul
staţionării; organizează apărarea în afara contactului cu adversarul, trece la
ofensivă în eşalonul doi al batalionului; se introduce în luptă ca detaşament
înaintat, cucereşte şi menţine un obiectiv important în condiţiile întrebuinţării
N.B.C. şi a mijloacelor incendiare”; antrenamentul de stat major al cadrelor
şcolii concomitent cu aplicaţia cursului de stat major cu tema: ”Acţiunile
brigăzii mecanizate într-o situaţie de criză; după mobilizare participă la
nimicirea unui desant aerian operativ; trece la apărare în cadrul forţelor de
acţiune ulterioare ale eşalonului superior”.
În baza unui ordin al ministrului apărării naţionale din 29.03.2001,
completat cu o dispoziţiune a Statului Major General, începând cu data de
23.06.2001 Şcoala de Aplicaţie pentru Infanterie a luat în subordine: Baza
1 Instrucţie Infanterie din Caracal de la Corpul 1 Armată Teritorial; Baza
2 Instrucţie Infanterie din Piatra-Neamţ de la Corpul 10 Armată Teritorial
şi Baza 3 Instrucţie Infanterie din Zalău de la Corpul 4 Armată Teritorial.
Pe baza unui alt ordin al Statului Major al Forţelor Terestre, în ziua de
24.07 2002 Şcoala de Aplicaţie pentru Infanterie a luat în subordine Baza 4
Instrucţie Vânători de Munte din Curtea de Argeş de la Şcoala de Aplicaţie
pentru Vânătorii de Munte din Predeal.
Pe baza unei decizii a Statului Major General începând cu 15.08.2002,
Şcoala de Aplicaţie pentru Infanterie s-a transformat în Şcoala de Aplicaţie
pentru Infanterie şi Vânători de Munte şi a luat în subordine Şcoala de
Aplicaţie pentru Vânători de Munte, care cu aceeaşi dată a primit denumirea
de Centrul de Pregătire Montană. Începând cu data 01.03 2003 Baza 4
Instrucţie Vânători de Munte din Curtea de Argeş a ieşit din subordinea
Şcolii de Aplicaţie pentru Infanterie şi Vânători de Munte şi s-a transformat
în B.33 V.M. subordonat Brigăzii 2 Vânători de Munte „Sarmizegetusa”.
De la aceeaşi dată B. 291 V.M. din Lunca de Sus – judeţul Harghita s-a
transformat în Baza 4 Instrucţie Vânători de Munte şi s-a subordonat Şcolii
de Aplicaţie pentru Infanterie şi Vânători de Munte – Făgăraş. La 08.04 2003
în baza unei dispoziţiuni a Statului Major General Baza 4 Instrucţie Vânători
177
de Munte din Lunca de Sus s-a desfiinţat. Începând cu data de 01.06.2003 în
cadrul Centrului de Pregătire Montană din Predeal s-a înfiinţat şi a început
să funcţioneze Batalionul de Instrucţie Vânători de Munte.
La 03.09.2002 în Şcoala de Aplicaţie pentru Infanterie şi Vânători de
Munte din Făgăraş au început pregătirea următoarele cursuri: cursul de bază
ofiţeri infanterie; cursul de formare ofiţeri infanterie; cursul de comandanţi
de plutoane infanterie subofiţeri; cursul de formare subofiţeri infanterie –
filiera indirectă.
La 01.09. 2003 în şcoală au început să funcţioneze următoarele cursuri:
de bază în arma infanterie şi de pregătire pentru prima funcţie pentru 100 de
sublocotenenţi organizaţi în 6 grupe de învăţământ; de comandanţi plutoane
infanterie pentru 29 sergenţi majori organizaţi în 2 grupe de învăţământ şi de
instructori subofiţeri pentru 7 cursanţi.
Pentru anul de învăţământ 2003 – 2004 consiliul de învăţământ a
avut în compunere 21 de membri (ofiţeri şi profesori salariaţi civili), Biroul
executiv al consiliului de învăţământ a fost condus de colonelul Mihai
Deaconeasa.
La data de 05.08.2004, Comisia de Heraldică a aprobat cu
nr. DR 2924 denumirea onorifică de „Constantin Brâncoveanu”.
Începând cu 1 august 2005 potrivit ordinului Statului Major General
Şcoala de Aplicaţie pentru Infanterie şi Vânători de Munte şi-a încetat
activitatea, locul acesteia fiind luat de Centrul de Pregătire a Infanteriei.
Începând cu anul 1997 pe fondul modificărilor succesive ale statului
de organizare şi a denumirii structurii, atribuţiile rămân practic aceleaşi
şi anume: de planificare, organizare, coordonare şi evaluare, activităţile
de pregătire profesională iniţială, formare continuă şi perfecţionare a
personalului militar profesionalizat în activitate şi în rezervă din cadrul
M.Ap.N. în arma infanterie şi vânători de munte, în raport cu cerinţele
Ghidului carierei militare şi a politicilor de management al resurselor umane,
precum şi instrucţia centralizată a militarilor voluntari în perioada formării
luptătorului (specialistului). Actualmente, activitatea centrului este orientată
pe următoarele componente:
1. În domeniul învăţământului:
- specializarea iniţială în armă şi pregătirea pentru prima funcţie
de comandant pluton infanterie a ofiţerilor absolvenţi ai Academiei Forţelor
178
Terestre şi a elevilor Şcolii Militare de Maiştri Militari şi Subofiţeri a Forţelor
Terestre;
- perfecţionarea şi specializarea ulterioară a ofiţerilor şi
subofiţerilor de infanterie în activitate, prin cursuri de carieră şi de nivel;
- organizarea şi desfăşurarea examenelor pentru gradul de
plutonier major;
- formarea şi perfecţionarea ofiţerilor şi subofiţerilor prin filiera
indirectă şi de rezervă.
2. În domeniul dezvoltării şi reglementării în armă:
- înfăptuirea politicii de dezvoltare în armă, cercetare ştiinţifică
aplicativă şi elaborarea actelor normative specifice necesare organizării,
coordonării, desfăşurării şi controlului instrucţiei în armă;
- consilierea comandantului centrului şi a locţiitorului acestuia în
problemele pe linie de armă;
- gestionarea fondului de informare şi documentare al infanteriei;
- coordonarea activităţii de relaţii militare internaţionale pe linia
armei.
În cadrul centrului se asigură pregătirea permanentă, prin cursuri de
carieră, de nivel/specializare şi de recalificare a ofiţerilor, subofiţerilor în
scopul îndeplinirii unor funcţii de complexitate şi responsabilitate mai mare
care condiţionează înaintarea la gradul următor şi promovarea în funcţia
corespunzătoare noului grad.
Cursurile de formare şi carieră sunt obligatorii şi se organizează unitar
pe grade, pentru toate categoriile de militari, astfel:
Pentru ofiţeri:
a) Cursul de formare ofiţeri infanterie în activitate – filiera
indirectă, asigură formarea ofiţerilor ce vor încadra funcţii de comandant
pluton în acdrul unităţilor dislocabile aflate în curs de operaţionalizare sau
operaţionalizate din compunerea categoriilor de forţe ale armatei. Absolvirea
cursului se finalizează cu obţinerea certificatului de absolvire.
b) Cursul de bază, primul curs de carieră, asigură specializarea
sublocotenenţilor în armă şi pregătirea pentru prima funcţie - comandant
pluton. Absolvirea cursului se finalizează cu obţinerea certificatului de
absolvire.
c) Cursul avansat, destinat locotenenţilor, asigură dezvoltarea
competenţelor de lider militar şi perfecţionarea pregătirii tactice şi tehnice
179
necesare conducerii şi instruirii unei companii, precum şi formarea
competenţelor de ofiţer de stat major la nivel batalion, brigadă şi similare
acestora. Absolvirea cursului se finalizează cu obţinerea certificatului de
absolvire.
d) Cursul de stat major, destinat căpitanilor, asigură dezvoltarea
competenţelor de conducere şi management al microstructurilor din
domeniile funcţionale operaţionale, perfecţionarea pregătirii de stat major
întrunit interarme şi de specialitate, dezvoltarea competenţelor în funcţii
de stat major de la nivelul batalionului şi brigăzii. Absolvirea cursului se
finalizează cu obţinerea certificatului de absolvire.
Pentru maiştri militari şi subofiţeri:
a) Cursul de bază, asigură formarea competenţelor şi deprinderilor
de conducere/comandă a subunităţilor luptătoare şi tehnice mici până la
nivel grupă, precum şi pregătirea pentru prima funcţie. Absolvirea cursului
se finalizează cu obţinerea certificatului de absolvire.
b) Cursul avansat, destinat sergenţilor majori, asigură dezvoltarea
competenţelor de lider militar şi perfecţionarea pregătirii tactice şi tehnice
în scopul conducerii, instruirii şi luptei unei grupe. Absolvirea cursului se
finalizează cu obţinerea certificatului de absolvire.
c) Cursul de plutonier major, destinat plutonierilor, asigură
dezvoltarea competenţelor necesare funcţiei de locţiitor de comandant pluton
şi subofiţer de stat major. Absolvirea cursului se finalizează cu obţinerea
certificatului de absolvire.
d) Cursul de plutonier adjutant, destinat plutonierilor majori
asigură formarea competenţelor necesare exercitării funcţiei de subofiţer de
stat major la eşalon batalion/brigadă şi de consilier al comandantului de
companie. Absolvirea cursului se finalizează cu obţinerea certificatului de
absolvire.
e) Cursul de plutonier adjutant principal, destinat plutonierilor
adjutanţi asigură dezvoltarea abilităţilor pentru îndeplinirea funcţiilor de
subofiţeri de stat major în statele majore de la batalion în sus şi consilier al
comandantului, formarea deprinderilor necesare activităţii în comandamente,
perfecţionarea cunoştinţelor teoretice, metodologice şi psihopedagogice
necesare exercitării atribuţiilor de subofiţer de stat major şi consilier al
comandantului, dezvoltarea capacităţilor fizice şi psihice necesare activităţii
180
în condiţii de efort pentru îndeplinirea misiunilor atât izolat, cât şi în cadrul
grupului militar, dezvoltarea flexibilităţii şi a capacităţii de adaptare la
schimbările tehnologice, organizaţionale şi doctrinare din sistemul militar,
precum şi îmbunătăţirea deprinderilor comportamentale şi de opinie ca
cetăţean, dezvoltarea abilităţilor lingvistice şi de utilizare a mijloacelor
informatice.
Batalionul 1 Instrucţie - Caracal
Scurt istoric
Batalionul 1 Infanterie Instrucţie poartă tradiţiile de luptă ale
Regimentului 2 Roşiori înfiinţat în anul 1869 în tabăra de la Furceni, prin
preluarea unor efective şi cai din regimentele de vânători-călăraşi şi de
călăraşi.
În istoria poporului român Regimentul 2 Roşiori şi-a câştigat poate
prea greu locul, gândindu-ne la jertfele făcute de acesta şi la dreptul
la nemurire. Puţine sunt unităţile cu o istorie neîntreruptă, care să fi fost
prezente la bătăliile de răsunet produse de-a lungul zbuciumatei istorii a
poporului român pentru independenţă, neatârnarea patriei şi care să scrie cu
litere de sânge atâtea nume în panteonul eroilor neamului.
Din anul 1869 până în 1877 regimentul a fost dislocat pe rând în
garnizoanele Bucureşti, Iaşi, Giurgiu, Bicaz şi Râmnicu Sărat.
La decretarea mobilizării generale a armatei din aprilie 1877
Regimentul 2 Roşiori a intrat în compunerea Brigăzii 2 Cavalerie din
Divizia a 4-a şi Corpul 2 Armată. În războiul pentru cucerirea independenţei
şi pe timpul operaţiei de pe Dunăre a făcut parte din rezerva C. 2 A., ulterior a
participat la luptele pentru cucerirea Plevnei, redutei Griviţa şi a localităţilor
Vidin-Belogracik. După demobilizare regimentul a intrat în compunerea
Diviziei 3 Infanterie, fiind dislocat în garnizoana Galaţi.
Între 1878 şi 1913 Regimentul 2 Roşiori a fost dislocat şi redislocat în
mai multe garnizoane din: Galaţi, Ostrov, Mangalia, Constanţa, Bucureşti,
Slobozia, Iaşi, Botoşani, Bîrlad, Slatina şi din nou Bucureşti.
La 9 mai 1902 a avut loc solemnitatea ţintuirii stindardului său de
luptă de către Regele Carol I în interiorul palatului regal din Bucureşti, în
sala circulară.
În 1913 a participat la cel de-al doilea război balcanic în subordinea
Bg. 1 Cv. din D.1 Cv. acţionând în sudul Olteniei şi în Bulgaria, unde a
cucerit localitatea Ferdinand.
181
La 10 mai 1914 a avut loc solemnitatea decorării drapelului de luptă
al regimentului cu medalia “Avântul Ţării“ de către generalul Alexandru
Cerkez - comandantul Brigăzii 2 Roşiori. La 26 mai 1916 în cadrul
unui ceremonial organizat la Iaşi Regele Ferdinand I a decorat drapelul
regimentului cu Ordinul ”Steaua României“ în ordin de cavaler cu panglica
“Virtutea Militară“.
În Primul Război Mondial regimentul a participat mai întâi la
apărarea pasului Oituz, apoi la luptele din vestul Munteniei şi la operaţiunea
„Apărarea Dunării”.
În ziua de 15 noiembrie 1916 în marş spre Bucureşti, în zona localităţii
Prunaru a fost întâmpinat cu foc de către trupele germane. Încleştarea care a
urmat a intrat în istorie ca “Şarja de la Prunaru “, în urma căreia regimentul a
pierdut 7 ofiţeri şi 209 trupă, printre aceştia aflându-se şi colonelul Gheorghe
Naumescu- comandantul unităţii. Regimentul se retrage spre frontul care era
pe Argeş şi intră în cantonament pentru refacere şi completări la Brăneşti, iar
în urma retragerii generale spre sudul Moldovei a intrat în refacere pentru
6 luni în localitatea Burdujeni-Suceava.
La 2 august 1917 Regimentul 2 Roşiori în compunerea Diviziei 2
Cavalerie a intrat în subordinea Armatei 1 şi a generalului Eremia Grigorescu
cu care a intrat în istorie, în urma luptelor sângeroase de la Mărăşeşti sub
deviza “Nici pe aici nu se trece“.
Începând cu 7 ianuarie 1918 regimentul a participat la campania din
Basarabia în subordinea Brigăzii 22 Mixte din Divizia 11 Infanterie, luând
parte la luptele de la Chişinău, Bender şi Tiraspol împotriva rezistenţelor
ruseşti şi izgonirea acestora dincolo de Nistru. După cum rezultă din
documentele vremii, la 28 martie 1918, aflat în Chişinău, regimentul a
salutat prin lovituri de tun unirea Basarabiei cu România. Pentru aceste fapte
de vitejie la 26 mai 1918 regimentul a fost deplasat la Iaşi, unde drapelul
acestuia a fost decorat cu Ordinul “Steaua României “, după care din nou la
Chişinău şi ulterior în Transilvania, unde a participat la campania militară
împotriva revizioniştilor maghiari, intrând victorios în Budapesta la 3 august
1919.
După Primul Război Mondial Regimentul 2 Roşiori a fost dislocat
pe rând în garnizoanele Bârlad, Bălţi şi Chişinău şi din nou Bîrlad, unde îl
găsim din 1922 şi până la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial.
182
La 29 iunie 1932 Regele Carol al II-lea a dispus ca această unitate să
se numească Regimentul 2 Roşiori “Prunaru“, în amintirea şarjei din această
localitate din 15 noiembrie 1916.
La 10 mai 1935 stindardul Regimentului 2 Roşiori “Prunaru” a fost
decorat cu Ordinul “Mihai Viteazul” clasa a III-a. Din septembrie 1939
regimentul a intrat în compunerea Bg. 9 Cv. din D. 1 Cv., fiind dislocat mai
întâi la Săcălaz, apoi la Timişoara.
După intrarea României în război Regimentul 2 Roşiori a participat în
campania din est la atacul garnizoanei Odesa, la Cotul Donului şi la bătălia
de la Stalingrad, unde a rezistat în încercuire fără hrană şi muniţie timp de
77 de zile, în urma căreia decimat, a încetat operaţiunile militare şi s-a întors
în ţară la Timişoara, unde a continuat pregătirile pentru război până în luna
iulie 1944.
Începând din iulie 1944 găsim regimentul în dispozitivul de luptă al
D. 1 Cv., acţionând în Basarabia pe pârâul Sărata, iar după 23 august 1944 a
trecut Prutul şi a revenit în ţară în condiţiuni deosebit de grele.
Începând din 13 octombrie 1944 Regimetul 2 Roşiori “Prunaru” a
început acţiunile pe frontul de vest în Transilvania, pe direcţia Apahida,
Răscruci, Luna de Jos, apoi pe teritoriul Ungariei, armistiţiul din 9 mai 1945
găsindu-l într-o continuă ofensivă la Skalka şi Prasteiov în Cehoslovacia.
Între 23 august 1944 şi 9 mai 1945 regimentul a avut 172 militari morţi,
640 răniţi şi 74 dispăruţi.
După încheierea războiului şi revenirea în ţară Regimentul 2 Roşiori
“Prunaru” a fost dislocat până în anul 1947 în garnizoana Timişoara, unde a
executat activităţi de lăsare la vatră, încorporări şi pregătire de luptă.
La 20 august 1947 regimentul a intrat în compunerea Regiunii a 4-a
Militară fiind redislocat în garnizoana Bârlad, iar din 1948 în garnizoana
Târgovişte, în localul Şcolii de Cavalerie şi a fostului Regiment 22
Infanterie.
Începând din 1 februarie 1949 regimentul a primit denumirea de
Regimentul 2 Cavalerie, subordonat Brigăzii 2 Cavalerie, conform ordinului
nr. 45052/18.01.1949 al Marelui Stat Major Secţia 1.
La 23 august 1950, Regimentul 2 cavalerie primeşte Drapelul de luptă.
Începând cu 1 decembrie 1951 regimentul a primit o nouă numerotare
şi un nou indicativ, Regimentul 119 Cavalerie – U.M. 04527., în subordinea
Brigăzii. 73 Cavalerie.
183
Potrivit Ordinului Marelui Stat Major numărul 008448/09.09.1953 şi
urmare a Ordinului Regiunii a 2-a Militare numărul 00245593/17.08.1953,
în urma restructurărilor survenite în armată după această dată, unitatea
devine independentă şi trece sub comanda directă a Regiunii a 2-a Militare
începând cu data de 09.09.1953, fiind redislocată din tabăra de vară Ungureni
în garnizoana Târgovişte.
În urma desfiinţării cavaleriei din anul 1954, la 1 noiembrie Regimentul
119 Cavalerie este preluat cu toate tradiţiile sale de luptă de către Regimentul
248 Motomecanizat, prin Ordinul Ministrului Forţelor Armate numărul
0010100/1954 şi actul de predare-primire numărul01921/25.11.1954 şi are
indicativul 03349. Este redislocat în garnizoana Caracal, pe strada Walter
Mărăcineanu şi se subordonează Diviziei 37 Mecanizată.
Pentru faptele de arme deosebite săvârşite în luptele împotriva
Germaniei fasciste regimentul a fost decorat cu Ordinul “ Apărarea Patriei”
clasa a III-a.
La 23 februarie 1959 Regimentul 248 Motomecanizat a primit
denumirea de Regimentul 3 Mecanizat subordonat Diviziei 1 Mecanizată
“T. Vladimirescu “şi are indicativul 01256, iar la 25 octombrie 1969 îşi
schimbă denumire în Regimentul 3 Mecanizat „Olt”.
În perioada 1970-1989 regimentul execută activităţi de pregătire
pentru luptă concomitent cu utilizarea militarilor în economia naţională şi în
agricultură, revoluţia română găsindu-l cu efective reduse dar în măsură să
execute misiunile încredinţate în ciuda tuturor greutăţilor.
La data de 17.12.1989 orele 19.07 s-a primit indicativul „Radu cel
Frumos”, întregul personal fiind chemat la unitate. În perioada evenimentelor
din decembrie 1989 Regimentul 3 Mecanizat „Olt” a participat cu personal
şi tehnică la misiuni de pază şi apărare a obiectivelor importante din oraş,
păstrare ordinii publice.
Începând cu anul 1990 Regimentul 3 Mecanizat „Olt”, la fel ca
întreaga armată, începe un program susţinut de instruire, militarii nemaifiind
angrenaţi în alte activităţi.
În cadrul reformei produsă în Armata Română, în conformitate cu
hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării din 5 octombrie 1993
referitoare le reorganizarea armatei, Regimentul 3 Mecanizat “Olt” se
transformă în Batalionul 3 Infanterie, începând cu data de01.03.1995 şi se
subordonează în continuare Brigăzii 7 Tancuri.
184
La 9 mai 1995 batalionul primeşte noul Drapel de luptă şi denumirea
onorifică de „Olt”, prin Decretul Prezidenţial numărul 91/04.05.1995.
La 01.06.2001 Batalionul 3 Infanterie “Olt” a fost transformat în
Baza 1 Instrucţie pentru Infanterie, subordonată mai întâi Corpului 1 Armată
Teritorial, apoi Şcolii de Aplicaţie pentru Infanterie şi Vânători de Munte
din Făgăraş sub comanda colonelului Anton Olteanu şi având ca misiune
pregătirea militarilor, în diferite specialităţi din arme infanterie.
La data de 01.08.2005 Baza 1 Instrucţie pentru Infanterie se transformă
în Batalionul 1 Instrucţie, din cadrul Centrului de Pregătire al Infanteriei
„Constantin Brâncoveanu” – Făgăraş, subordonat Şcolii de Aplicaţie pentru
Unităţi de Luptă „Mihai Viteazul” – Piteşi.
Cu un trecut glorios şi un prezent pe măsură Batalionul 1 Infanterie
Instrucţie continuă astăzi cu succes glorioasele tradiţii ale înaintaşilor, făcând
din pregătirea pentru luptă a acestei unităţi crezul său de credinţă.
IV.3.2. Baza de Instruire pentru Vânători de Munte
Scurt istoric
Conform aprobării Biroului Consiliului de Conducere al Ministerului
Apărării Naţionale din 07.10.1981 şi al ordinului Marelui Stat Major
Nr. C.L.001408 din 02.11.1981 se înfiinţează, în garnizoana Predeal, cu
începere de la 01.11.1981, Centrul de Perfecţionare a Pregătirii Cadrelor de
Vânători de Munte, subordonat Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor,
la solicitarea prezentată şi justificată de toţi comandanţii de unităţi şi
mari unităţi de vânători de munte de a se asigura pregătirea personalului
profesionalizat într-o instituţie de specialitate, într-o concepţie unitară,
modernă şi cu o bază materială adecvată. Această instituţie a fost destinată
perfecţionării şi specializării cadrelor active şi în rezervă din trupele de uscat
ale armatei României pentru conducerea, pregătirea şi ducerea acţiunilor de
luptă în teren muntos-împădurit în timp de campanie, precum şi pentru buna
organizare şi desfăşurare a procesului instructiv-educativ pe timp de pace.
De asemenea, a experimentat şi generalizat noi forme de pregătire şi ducere
a acţiunilor de luptă în teren muntos - împădurit, a studiat şi elaborat noi
principii teoretice pentru îmbunătăţirea regulamentelor şi instrucţiunilor
de armă.
185
Ulterior, Centrul de Perfecţionare a Pregătirii Cadrelor de Vânători
de Munte s-a transformat în Şcoala de Aplicaţie pentru Vânători de Munte,
începând cu 01.06.1997.
Misiunea de bază a Şcolii de Aplicaţie pentru Vânători de Munte a fost
aceea de a forma, specializa şi perfecţiona pregătirea ofiţerilor, maiştrilor
militari şi subofiţerilor în activitate şi în rezervă.
Prin decizii ale eşaloanelor superioare, în anul 2000, Şcoala de
Aplicaţie pentru Vânători de Munte a luat în subordine Asociaţia Sportivă
Armata Braşov, care s-a transformat în Clubul Sportiv Aplicativ Militar
„Bucegi”, cu misiunea principală de a reprezenta Armata României la
concursurile sportiv-aplicative internaţionale, Atelierul de reparat schiuri şi
omologări, iar în anul 2001, a luat în subordine Baza 4 Instrucţie Vânători
de Munte - Curtea de Argeş.
Începând cu data de 22.08.2002, în baza dispoziţiei statului Major
General nr. S/B5/ 3437/17.07.2002, Şcoala de Aplicaţie pentru Vânători de
Munte s-a transformat în Centrul de Pregătire Montană „BUCEGI”.
Începând cu 01.08.2005 Centrul de Pregătire Montană „BUCEGI”
intră în subordinea Şcolii de Aplicaţie pentru Unităţi de Luptă „Mihai
Viteazul”.
În sarcinile acestei instituţii au stat experimentarea şi generalizarea
procedeelor de pregătire şi ducere a acţiunilor de luptă, elaborarea de noi
principii teoretice pentru îmbunătăţirea regulamentelor şi instrucţiunilor
specifice, testarea armamentului, tehnicii şi materialelor din dotarea
vânătorilor de munte şi stabilirea modului de cooperare cu unităţile de
alte arme.
Centrul de pregătire şi-a adus contribuţia la clarificarea conţinutului
unor procedee de luptă, în special manevra de întoarcere în teren muntos cu
subunităţi de vânători de munte de valoare diferită, fiind apreciate studii şi
monografii precum: „Apărarea pasului şi trecătorii Predeal”, „Monografia
munţilor Bucegi şi Baiului”, „Instrucţia Alpină”, „Instrucţiunile privind
viaţa în munţii”, „Manualul de instrucţie a schiului”, „Memoratorul
comandantului de companie de Vânători de Munte”, „Organizarea,
planificarea şi desfăşurarea instruirii intensive în tabere de munte”.
Totodată, centrul a organizat şi condus activităţile în şcolile naţionale
de alpinism, alpiniadele, spartachiadele şi celelalte concursuri aplicativ186
militare, în cooperare cu Federaţia Română de Alpinism şi Escaladă şi
formaţiunile salvamont din zona de responsabilitate.
Preluând spaţiile, baza materială şi personalul Şcolii de Aplicaţie
pentru Vânători de Munte, Centrul şi-a însuşit tradiţiile acesteia şi a
preluat sarcinile asigurării continuităţii pregătirii de specialitate a cadrelor
de vânători de munte, centralizat, într-o instituţie militară de învăţământ,
adoptându-se noi concepţii de formare şi specializare a cadrelor de vânători
de munte şi din celelalte categorii de forţe armate.
Clubul Sportiv Aplicativ Militar „Bucegi”, ca structură aparţinând
Centrului de Pregătire Montană „BUCEGI” este format din trei secţii:
alpinism şi salvamont, schi şi sărituri şi sanie şi are drept scop pregătirea
sportivilor la cel mai înalt nivel, în vederea participării cu succes la
competiţiile interne şi internaţionale din calendarul sportiv militar şi al
federaţiilor de specialitate. De asemenea, clubul sprijină activitatea de
pregătire a celor mai valoroşi sportivi juniori din cluburile sportive şcolare.
În baza ordinului Şefului Stat Major al Forţelor Terestre, începând
cu 01.06.2003, în subordinea C.P.M. „Bucegi” s-a înfiinţat Batalionul de
Instrucţie Vânători de Munte. Batalionul de Instrucţie Vânători de Munte a
fost creat în conformitate cu noua concepţie de instruire a Forţelor Armatei
României care aspirau la integrarea în structurile de securitate euroatlantică.
Potrivit acestei concepţii, Batalionul de Instrucţie Vânători de Munte a fost
integrat în structura Centrului de Pregătire Montană, având ca obiectiv
principal: „Formarea luptătorului autonom, bine instruit, care să poată acţiona
individual sau în echipă în condiţiile moderne ale câmpului de luptă”.
Pornind de la aceste deziderate, structura Batalionului de Instrucţie
Vânători de Munte dislocat în garnizoana Predeal a fost înfiinţat la 01.06.2003
prin desfiinţarea Batalionului de Instrucţie Vânători de Munte (Lunca de
Sus) şi redimensionarea acestuia pentru a face faţă nevoilor de instrucţie
centralizată a tinerilor încorporaţi.
Pe baza noului Sistem de instruire centralizată, în Batalionul de
Instrucţie Vânători de Munte, începând cu 01.07.2003, s-a instruit prima serie
de militari în termen (vânători de munte şi armament greu de infanterie).
Instituţia a funcţionat în această structură până în data de 01.09.2008
când, conform Ordinului G.2/S/1308 din 31.07.2008 al şefului Statului
Major General, s-a restructurat şi a primit denumirea de Baza de Instruire
pentru Vânători de Munte (U.M. 01041 „P” Predeal) subordonată Centrului
de Instruire pentru Infanterie şi Vânători de Munte din Făgăraş.
187
Începând cu aceeaşi dată, Batalionul de Instrucţie s-a transformat în
Companie de instrucţie şi Companie de Instrucţie şi Asigurare Învăţământ,
iar Clubul Sportiv Aplicativ Militar „Bucegi”, la fel ca Baza de Instruire,
a intrat în structura Centrului de Instruire pentru Infanterie şi Vânători de
Munte, respectiv U.M. 01041 Făgăraş. În această structură, instituţia execută
în continuare misiunile legate de învăţământ şi instrucţie primite.
MISIUNEA DE BAZĂ a Bazei de Instruire pentru Vânători de Munte
„Bucegi”, prin întregul personal care îşi desfăşoară activitatea în această
instituţie, este asigurarea perfecţionării pregătirii prin cursuri a cadrelor
militare şi soldaţilor/gradaţilor voluntari din arma infanterie, specialitatea
militară vânători de munte.
MISIUNI PRINCIPALE:
- Formarea specialistului de vânători de munte din rândul soldaţilor
şi gradaţilor voluntari;
- Formarea şi specializarea ulterioară a ofiţerilor şi subofiţerilor
vânători de munte pe filieră directă şi indirectă;
- Perfecţionarea şi specializarea ulterioară a ofiţerilor şi
subofiţerilor vânătorilor de munte pentru îndeplinirea unor funcţii superioare
prin absolvirea cursurilor de carieră;
- Formarea instructorilor de schi şi alpinism pentru unităţile de
vânători de munte şi de alte arme;
- Perfecţionarea în schi şi alpinism a cadrelor din unităţile de
V.M., prin absolvirea cursurilor de nivel;
- Cercetarea aplicativă în specialitatea vânători de munte,
participarea la elaborarea manualelor şi regulamentelor specifice;
- Organizarea de competiţii aplicativ - militare specifice vânătorilor
de munte sub conducerea (coordonarea) Statului Major al Forţelor Terestre
cu sprijinul C.S.A.M. Bucegi;
- Acordarea de consultanţă de specialitate privind pregătirea şi
ducerea operaţiilor militare în munţi, evaluarea îndeplinirii standardelor de
performanţă pentru cadrele din structurile operaţionalizate ale vânătorilor
de munte;
- Protecţia şi conservarea patrimoniului cultural şi istoric al
vânătorilor de munte.
Pregătirea de specialitate a vânătorilor de munte vizează formarea,
dezvoltarea şi specializarea succesivă a cadrelor militare din unităţile de
188
vânători de munte sau din alte structuri ale sistemului de apărare ca foarte
buni executanţi ai procedeelor tehnice specifice luptei în teren muntos.
Scopul urmărit este formarea de foarte buni luptători pentru
îndeplinirea misiunilor primite în condiţiile terenului muntos greu accesibil
altor categorii de forţe pentru executarea de manevre îndrăzneţe, în locul şi
în momentul în care inamicul se aşteaptă cel mai puţin, cât şi organizatori
pricepuţi şi conducători ai procesului de instrucţie a trupelor, în vederea
îndeplinirii cu succes a sarcinilor ce revin subunităţilor şi unităţilor de
vânători de munte în contextul general al acţiunilor militare.
Admiterea în instituţie pentru urmarea cursurilor se realizează prin
aplicarea unor teste care verifică nivelul cunoştinţelor şi priceperilor, în
raport cu specificul şi tipul cursurilor.
Personalul bazei şi-a perfecţionat permanent pregătirea, astfel că în
prezent, Baza de Instruire pentru Vânători de Munte „Bucegi” se prezintă
ca o instituţie militară de învăţământ puternică, având cadre şi instructori
competenţi, capabili să desfăşoare un învăţământ de calitate superioară şi
eficient.
Indiferent de denumirea sau titulatura pe care această instituţie militară
a avut-o sau o va avea de-a lungul vremii, scopul şi obiectivele principale
care stau la baza activităţilor ce se desfăşoară aici rămân neschimbate, la fel
şi ambiţia cadrelor şi a personalului din această Bază, şi anume: pregătirea
cadrelor din unităţile de vânători de munte la cele mai înalte standarde, cu
accent pe instrucţia de specialitate, pentru că vânătorii de munte nu pot fi
altfel decât la înălţime, în orice situaţie.
Activităţi internaţionale desfăşurate în baza de instruire pentru
vânători de munte „Bucegi”
Cea de-a 43-a Întâlnire a Asociaţiei Internaţionale a Şcolilor Militare
de Munte s-a desfăşurat în perioada 02 – 06.03.2009 la PREDEAL, locul
de dislocare al Bazei de Instruire pentru Vânători de Munte „Bucegi”. La
activitate au luat parte reprezentanţii Şcolilor Militare de Munte din armatele
următoarelor ţări membre: Austria, Belgia, Elveţia, Franţa, Germania,
Italia, Slovenia, Spania şi Statele Unite ale Americii în calitate de membri
permanenţi şi Argentina, Olanda, Suedia şi România în calitate de membri
observatori, precum şi Norvegia în calitate de invitat.
Scopul activităţii l-a constituit schimbul de informaţii cu reprezentanţii
armatelor ţărilor membre ale asociaţiei, privind pregătirea unităţilor
189
specializate în ducerea luptei în teren muntos, în aclimatizarea şi executarea
acţiunilor militare, utilizând diferite tehnici şi proceduri de schi în munţi de
înălţime medie. Obiectivul principal l-a constituit obţinerea de către Armata
Română - prin Baza de Instruire pentru Vânători de Munte - a calităţii de
membru permanent în cadrul Asociaţiei Internaţionale a Şcolilor Militare
de Munte şi s-a concretizat în stabilirea unei baze largi de cooperare între
centrele de pregătire montană în toate domeniile de activitate specifice
vânătorilor de munte (pregătire specifică, metodologie, tehnici de instruire,
echipament, etc.), familiarizarea delegaţiilor străine cu mediul geografic
montan din ţara noastră, schimbul de experienţă ce promovează consensul
şi camaraderia între trupele alpine din toate ţările membre ale asociaţiei şi
implementarea, aplicarea şi elaborarea propunerilor de către reprezentanţii
oficiali ai ţărilor membre ale asociaţiei cu privire la pregătirea specifică,
metodologie, tehnici de instruire, echipament.
O realizare deosebită, atât pentru Baza de Instruire pentru Vânători
de Munte „Bucegi” cât şi pentru Forţele Terestre, a fost acordarea statutului
României de membru permanent în cadrul Asociaţiei Internaţionale a Şcolilor
Militare de Munte. În acest sens se va continua schimbul de experienţă
efectuat prin activităţi diverse, în anii anteriori, cu structuri alpine din armatele
ţărilor membre fapt care vine în întâmpinarea necesităţii de colaborare cu
structuri specializate din alte armate pentru dezvoltarea cerinţelor ce revin
structurilor de vânători de munte în perfecţionarea instrucţiei de specialitate
şi a procedurilor rezultate în urma procesului de operaţionalizare, precum şi
la îmbunătăţirea sistemului curricular de învăţământ prin cursuri diverse în
beneficiul unităţilor şi marilor unităţi de vânători de munte.
Problemele discutate au fost legate de tradiţiile de luptă ale vânătorilor
de munte români în domeniul formării şi perfecţionării personalului ce
încadrează structurile de vânători de munte, obiectivele de instruire ale
Bazei de Instruire pentru Vânători de Munte, oferta de cursuri existentă şi
facilităţile de instruire ce pot fi puse la dispoziţia partenerilor, propuneri
privind lărgirea şi intensificarea schimbului de informaţii şi experienţa între
structurile participante, modul de organizare şi desfăşurare a instrucţiei
de specialitate, aplicarea tehnicilor de alpinism şi escaladă, pentru a fi în
măsură să desfăşoare operaţii militare pe timp de vară/iarnă, în zone de mare
altitudine, cu climă extremă, aplicarea procedurilor de căutare, salvare şi
evacuare a răniţilor din zonele de mare altitudine şi condiţiile particulare
190
ale diverselor tipuri de acţiuni militare la nivel subunitate în zone cu teren
puternic frământat la mare altitudine, avându-se în vedere structura de
climă şi relief a principalelor teatre de operaţii, cu referire în special la
Afganistan.
Reprezentanţii ţărilor membre permanente ale asociaţiei au apreciat
la modul laudativ eforturile organizatorice întreprinse la nivelul Bazei
de Instruire pentru Vânători de Munte „Bucegi”, apreciind realismul şi
soliditatea modului în care sunt concepute pregătirea şi modul de desfăşurare
a operaţiilor militare în teren muntos de către structurile de vânători de
munte din Armata României.
De asemenea, s-a subliniat faptul că vânătorii de munte români, prin
primirea lor în asociaţie, sunt la începutul unui drum extrem de complex
şi pentru a ajunge la nivelul trupelor alpine cu tradiţie din lume sunt
necesare eforturi pentru îmbunătăţirea calităţii echipamentului, creşterea
schimbului de cursanţi, a exerciţiilor bilaterale, acceptarea României ca
membru permanent fiind numai un prim pas, la începutul unei colaborări
eficiente în ceea ce priveşte instruirea de specialitate la standarde ridicate şi
o modalitate de a fi permanent la curent cu tehnicile, tacticile, procedurile şi
echipamentele cele mai noi, folosite de trupele montane.
Pentru întâlnirile ulterioare, unul din obiective va fi schimbul de
experienţă privind ducerea operaţiilor în teatrele de război.
Sesiunea anuală a cuprins atât activităţi cu caracter teoretic referitoare
în special la schimbul de experienţă privind ducerea operaţiilor în zonele
montane cât şi, mai ales, activităţi practice. Activităţile practice au constat
în prezentarea unui exerciţiu demonstrativ cu tema „Plutonul de V.M.
desfăşoară operaţii ofensive în vederea capturării, neutralizării unui grup
de insurgenţi în teren muntos-împădurit”, organizarea deplasărilor în munte
pe trasee cu diferite grade de dificultate, utilizând tehnici de schi alpin şi
tură la altitudini de peste 2000 m şi executarea de către participanţi a unor
coborâri pe schiuri, pe pârtii de diferite grade de dificultate, în condiţii
atmosferice grele (vânt, ceaţă, temperaturi negative).
Cu ocazia conferirii României titlului de membru cu statut permanent al
Asociaţiei Internaţionale a Şcolilor Militare de Munte estimăm intensificarea
schimbului de cursanţi între Baza de Instruire pentru Vânători de Munte
„Bucegi” şi Centrele de pregătire montană care deservesc armatele ţărilor
membre ale asociaţiei, partea americană anunţându-şi deja intenţia de a se
191
pregăti împreună cu personalul unităţii noastre şi folosind baza logistică –
didactică a acesteia.
În acest sens, considerăm necesară continuarea schimbului de cursanţi
între Baza de Instruire pentru Vânători de Munte „Bucegi” şi Centrele de
pregătire montană care deservesc armatele ţărilor membre ale asociaţiei pe
problematica unor cursuri care vizează teme de luptă în condiţii extreme,
tehnici de supravieţuire în munţi, alpinism pe timp de vară şi de iarnă, schi.
IV.3.3. Centrul de Instruire pentru Operaţii Speciale „Generalmaior Grigore Baştan”
La 15.02.1991 a fost înfiinţată prima structură de învăţământ de
formare şi dezvoltare profesională a cercetaşilor pe lângă B. 404 Cc. La
01.05.1995 această structură a fost reorganizată sub denumirea de Centrul
404 Cercetare, care mai apoi a fost inclus la 01.06.2003 în Şcoala de Aplicaţie
pentru Paraşutişti sub denumirea de Centrul de Pregătire al Cercetaşilor,
ca stat anexă. La 01.08.2005, Şcoala de Aplicaţie pentru Paraşutişti a fost
transformată în Şcoala de Aplicaţie a Forţelor pentru Operaţii Speciale,
subordonată Statului Major al Forţelor Terestre. În structura sa au fost incluse
Centrul de Pregătire al Cercetaşilor şi Paraşutiştilor, Centrul de Pregătire
pentru Forţele Speciale şi Centrul de Pregătire pentru Informaţiile Militare.
La 01.09.2008, Şcoala de Aplicaţie a Forţelor pentru Operaţii
Speciale a fost transformată în Centrul de Instruire pentru Operaţii Speciale
„General-maior Grigore Baştan”, subordonat Şcolii de Aplicaţie pentru
Unităţi de Luptă „Mihai Viteazul” Piteşti, din cadrul Statului Major al
Forţelor Terestre. În cadrul Centrului de Instruire pentru Operaţii Speciale
„General-maior Grigore Baştan” funcţionează Catedra instruire ISTAR
(Informaţii, Supraveghere, Cercetare şi Interceptare) care are ca principală
misiune pregătirea cadrelor şi gradaţilor voluntari din specialitatea cercetare
prin cursuri de formare, carieră şi nivel/specializare.
Organizarea în sistem militar, programul riguros, viaţa de internat
în regimul de cazarmă, privaţiunile serviciului militar, numărul ridicat de
ore de pregătire fizică şi instrucţie de front, precum şi duritatea disciplinei
militare, iată principalele aspecte care-l transformă, pentru majoritatea
publicului neavizat, într-o şcoală greu accesibilă, cu un regim dur, în care se
poate crede că, aici, confortul nu este la el acasă, atribute care-l fac aparent
mai greu de comparat cu liceele civile.
192
Capitolul V
INSTRUCŢIA ŞI EXERCIŢIILE
V.1. INSTRUCŢIA
Instrucţia va urmări formarea şi dezvoltarea capacităţii de acţiune
a individului şi a structurilor militare. Utilizarea sistemelor de modelaresimulare va deveni una dintre cele mai eficiente metode de instrucţie. Din
acest motiv dezvoltarea acestor sisteme va constitui o prioritate.
Priorităţile procesului de planificare, organizare şi desfăşurare a
instrucţiei şi exerciţiilor sunt:
a) aplicarea noului cadru conceptual privind planificarea,
executarea şi evaluarea instrucţiei colective la nivelul comandamentelor şi
al forţelor;
b) desfăşurarea de către marile unităţi şi unităţile de infanterie din
Forţele Terestre a activităţilor şi acţiunilor aferente planificării, conducerii,
desfăşurării şi evaluării/aprecierii tipurilor de operaţii stabilite pentru fiecare
dintre acestea;
c) desfăşurarea procesului de instrucţie pe baza Programelor de
Instrucţie pentru Misiuni (PIM) şi a Programelor de Instrucţie Individuală (PII);
d) revederea cadrului conceptual privind planificarea, pregătirea,
executarea şi evaluarea instrucţiei şi exerciţiilor prin simulare;
e) realizarea nivelului necesar de instruire a forţelor dislocabile,
în conformitate cu standardele stabilite de structurile NATO/UE;
f) participarea la exerciţiile multinaţionale şi activităţile de
instrucţie în comun, organizate şi desfăşurate de către NATO/UE, în cadrul
coaliţiilor internaţionale şi iniţiativelor regionale şi în plan bilateral;
g) creşterea eficienţei participării la exerciţii multinaţionale şi
activităţi de instrucţie organizate şi desfăşurate de NATO/UE, în cadrul
coaliţiilor internaţionale şi al iniţiativelor regionale, precum şi în plan
bilateral;
h) planificarea, organizarea şi executarea instrucţiei şi evaluărilor
în vederea certificării şi afirmării forţelor şi comandamentelor destinate
NATO/UE;
193
i) menţinerea nivelului de operaţionalizare atins de structurile
care au finalizat procesul de operaţionalizare şi au fost afirmate în perioada
2007-2008;
j) creşterea nivelului de instrucţie a soldaţilor voluntari;
k) executarea exerciţiilor prin simulare reală cu structurile de
nivel companie, în cadrul Centrului de Instruire pentru Luptă al Forţelor
Terestre – Cincu;
l) modernizarea bazei materiale a instrucţiei.
Procesul de instrucţie trebuie orientat spre performanţă. Unităţile şi
subunităţile de infanterie trebuie să fie capabile să-şi îndeplinească la un
nivel ridicat misiunile specifice pe timpul acţiunilor militare, numai dacă
îndeplinirea acestora este exersată pe timpul procesului de instrucţie.
Comandanţii sunt responsabili pentru elaborarea şi aplicarea unei concepţii
de instrucţie care să ofere aceste oportunităţi şi care va trebui să ţină cont de
mijloacele disponibile şi resursele alocate. Provocările dure, realiste, fizice şi
intelectuale apărute pe timpul procesului de instrucţie motivează militarii şi
comandanţii. Această motivare, dobândită prin perfecţionarea deprinderilor,
reprezintă temelia competenţei şi încrederii în forţele proprii.
Fizionomia mediului de operare contemporan şi accelerarea
fenomenelor care produc schimbări ale sistemului militar reclamă un profil
al liderului militar capabil să răspundă solicitărilor complexe ale spaţiului
de luptă integrat.
Nivelul de instrucţie a unei subunităţi de infanterie este influenţat în
mod direct de doi factori determinanţi, resursele şi instructorii. Dacă în cazul
194
resurselor este evident că influenţele exterioare - restricţii bugetare, legislative
sau sociale - produc limitări evidente, calitatea liderilor responsabili
cu instrucţia unităţilor şi subunităţilor este însă direct proporţională cu
preocuparea sistemului pentru formarea acestora.
Formarea şi dezvoltarea liderului militar este un proces continuu şi
care nu se încheie cu momentul absolvirii unei forme de pregătire.
Adaptarea la tendinţele de evoluţie a spaţiului de luptă integrat
înseamnă modificarea permanentă a datelor pe baza cărora se elaborează
concepţii, planuri şi programe de instrucţie şi, implicit, necesitatea de reluare
parţială sau integrală a procesului de analiză şi planificare. Cu alte cuvinte,
în mediul fluid în care ne desfăşurăm activitatea, „singura constantă este
schimbarea“.
Acceptarea principiului schimbării permanente determină ca metodele
de desfăşurare a instrucţiei să ţină pasul cu aceste schimbări pentru ca scopul
stabilit instrucţiei - realizarea capacităţii operaţionale pentru îndeplinirea
misiunii - să fie îndeplinit. Aceasta presupune o perfecţionare permanentă
a metodelor de instrucţie a personalului pentru a putea îndeplini misiunea
ordonată.
Modernizarea instrucţiei nu înseamnă neapărat renunţarea la acele
instrumente de lucru care şi-au dovedit eficienţa în decursul timpului.
Acestea trebuie perfecţionate şi generalizate.
Într-o lume în care războiul se câştiga, în primul rând, datorită
superiorităţii în plan mental - atitudine, capacitatea de prognoză, capacitatea
de analiză, sinteză şi luarea deciziei, a utilizării corespunzătoare a resurselor la
dispoziţie, precum şi a factorului timp - culegerea, transmiterea şi procesarea
informaţiei în timp real, viteza de reacţie, luarea deciziei într-un interval de timp
mai mic decât adversarul, devansarea permanentă a adversarului în plan
acţional, nu este loc pentru oameni rutinaţi, care se adaptează cu greutate,
într-un cuvânt nu este loc pentru neprofesionişti.
Transformarea mentalităţii este definitorie pentru optimizarea
instrucţiei şi nu este uşoară, iar pentru unii ar putea fi imposibilă. De
aceea primul pas care trebuie făcut în acest sens, este cunoaşterea de sine.
Autocunoaşterea trebuie să fie permanent însoţită de autoverificare şi
dorinţa de autodepăşire. Toate acestea au o contribuţie mare la îndeplinirea
dezideratului ca fiecare militar să fie un profesionist, în domeniul lui.
195
Atingerea acestui nivel de profesionalism - expert sau specialist - este o
condiţie esenţială pentru punerea în aplicare a conceptului de modularitate
structurală şi interoperabilitate, care să permită îndeplinirea oricărui tip de
misiune asumată în cadrul Alianţei.
Implementarea sistemului de elaborare a „lecţiilor învăţate" constituie
elementul prin care experienţa acumulată de către Armata Română, armatele
statelor membre NATO şi armatele altor state pe timpul desfăşurării
diferitelor activităţi pot contribui la perfecţionarea activităţilor care se vor
desfăşura în viitor. Din aceasta perspectivă sistemul de elaborare a „lecţiilor
învăţate“ este un sistem de învăţare organizaţional.
Orientarea sistemelor organizaţionale spre integrarea sistemelor de
învăţare organizaţională a devenit o necesitate a evoluţiilor contemporane.
Interesul acestora s-a manifestat prin implementarea conceptului de „feed-back
organizaţional” bazat pe sisteme de acumulare a experienţei. Elaborarea „lecţiilor
învăţate” contribuie, ca principal produs al feedback-ului organizaţional, la
formarea şi dezvoltarea profesională a luptătorului, specialistului şi liderului
militar, precum şi la realizarea coeziunii pentru luptă a structurilor militare
în scopul atingerii/menţinerii capacităţii operaţionale a structurilor militare,
necesară îndeplinirii misiunilor stabilite.
Desfăşurarea analizelor post-acţiune/APA reprezintă instrumentul
prin care se pun în evidenţă acele tactici, tehnici, proceduri sau experienţe
dobândite care în situaţii repetate au contribuit la eliminarea anumitor
deficienţe/lipsuri, ceea ce a condus ulterior la îndeplinirea misiunii la un
nivel corespunzător standardelor în vigoare.
Vorbind de infanterişti, se spune că aceştia au cuvântul hotărâtor
într-o luptă.
Ei au dus greul războaielor şi au suferit cele mai mari pierderi, dar
au avut parte şi de cea mai mare glorie. Sarcina lor în cele două războaie
mondiale a fost una eroică. Să rămâi nemişcat sub focul groaznic al
inamicului, în tranşee, în mocirlă şi noroaie, în umezeală şi frig, răbdând
de foame şi de sete, când moartea dă târcoale vieţii, să stai ghemuit în
adăposturi, în beciuri şi pivniţe, pe dealuri şi câmpii, aşteptând un inamic
superior în forţe, şi să te arunci din maşina ta de luptă, cu moartea în faţa
ochilor, asupra inamicului care poate aduce cu el pieirea ta; iată ce înseamnă
un adevărat luptător infanterist.
196
Infanterişti sunt nişte pătimaşi, purtătorii unui destin din care nu
există scăpare. Dacă este întrebat un infanterist de ce a ales arma infanterie,
el îţi va răspunde că iubeşte în egală măsură omul şi natura.
Infanteristul este un pătimaş al muntelui. Muntele îl captează şi îi
umple sufletul cu nostalgia lui. Vânătorul de munte, de exemplu, este atras de
conturul geografic al înălţimilor, de ameţeala aproape morbidă a crestelor, de
cărările singuratice ce urcă spre vârfuri ca spre un altar divin. Pentru fiecare
dintre aceşti deosebiţi credincioşi fanatici, infanterişti, cercetaşi, vânători
de munte etc. viaţa este alta faţă de cea a civililor, iar reflexele gândirii şi
trăirile lor sufleteşti sunt diferite. În schimb, pentru marinari marea îmbie
spre adânc şi spre larg, predispune la melancolie şi prin schimbarea ei de
nuanţe, dă imaginea imponderabilului diabolic. Însuşi cerul mării este
altul decât acela pe care îl vezi la munte. Iar soarele cu ceremonioasele lui
răsărituri sau apusuri, nu încântă deopotrivă pe marinar şi pe vânătorul de
munte. Muntele întăreşte, dă curaj şi, nespus mai mult decât marea, ridică
sufletul care îl preamăreşte şi i se închină.
Toate aceste sentimente, nu le trăiesc cu atâta intensitate, aşadar,
decât infanteriştii în viaţa militară atât de frumoasă dar şi de grea, implicit
absolvenţii şcolii militare în viitoarea lor carieră militară. De aceea, odată
intraţi în armată, elevii-subofiţeri simt că se schimbă ceva în firea lor - ei
sunt mai liberi, mai întregi şi mai formaţi sufleteşte ca oameni.
Necesitatea integrării mijloacelor de învăţământ în ansamblul
activităţilor didactice conturează o nouă dimensiune de profesionalizare
didactică a instructorului. Mijloacele tehnice audio-vizuale sunt eficiente
pentru mai multe considerente:
a) potenţialul de comunicare statică şi dinamică, în timp şi spaţiu
a fenomenelor greu accesibile cunoaşterii directe permite ca un volum mare
şi actual de cunoştinţe să fie transmis prin modalităţi intuitiv-logice. Există
avantajul economiei de timp, permit receptarea rapidă.
b) potenţialul de activizare – a spiritului de observaţie, a gândirii
şi imaginaţiei. Folosirea individuală şi în grup a acestor mijloace permite
permite un grad ridicat de participare, de revenire şi reluare a unor activităţi,
de acţiune directă de de folosire, manipulare, de învăţare prin acţiune şi nu
prin verbalism abstract.
c) potenţialul formativ. Modalitatea atractivă de prezentare
a informaţiei contribuie la formarea noţiunilor, a modului de a gândi, a
197
atitudinilor de cunoştere. Se favorizează formarea noţiunilor, a capacităţii
de corelare interdisciplinară, se consolidează atitudini, deprinderi.
d) potenţialul ergonomic de raţionalizare a efortului de predare nu
este neglijat.
Economia de timp, eliminarea timpilor morţi care determină oboseala
sunt în favoarea reducerii efortului de predare a instructorului şi a efortului
cursantului de a învăţa.
Instrucţia soldaţilor şi a gradaţilor voluntari
Noul statut al Armatei României, de armată a unui stat membru NATO
şi UE, tehnologizarea şi informatizarea fără precedent a echipamentelor
militare, precum şi experienţa acumulată din participarea la operaţiuni în
afara teritoriului naţional au impus un proces de profunde transformări la
nivelul instruirii forţelor. Profesionalizarea personalului armatei, inclusiv a
soldaţilor şi gradaţilor voluntari constituie un element de maximă importanţă
în procesul de transformare a Armatei României.
Soldaţii şi gradaţii voluntari, selecţionaţi pe baza criteriilor specifice
profesiei de militar, constituie un corp distinct de personal militar, recrutat
pe bază de voluntariat şi situat la baza ierarhiei militare.
Soldaţii şi gradaţii voluntari se formează şi se dezvoltă profesional
prin:
- instrucţie individuală;
- instrucţie colectivă şi exerciţii;
- autoinstruire.
Instrucţia soldaţilor şi gradaţilor voluntari este concepută ca un
tot unitar, atât din punctul de vedere al etapei de instrucţie în care se află
militarul, cât şi din acela al conţinutului acestei activităţi.
Atât instrucţia individuală, cât şi cea colectivă se caracterizează prin
existenţa următoarelor componente: teoretică, fizică, psiho-morală, tehnică
şi tactică.
Obiectivele specifice celor cinci componente ale instrucţiei sunt:
a) pentru componenta teoretică - cunoaşterea caracteristicilor
spaţiului de luptă, formarea şi dezvoltarea capacităţii de a gândi eficient,
specific nevoilor acestui mediu;
b) pentru componenta fizică şi psiho-morală - formarea şi
dezvoltarea capacităţii fizice şi psiho-morale necesare militarilor pentru
198
îndeplinirea misiunilor în condiţii extreme de efort şi stres, specifice
războiului;
c) pentru componenta tehnică - cunoaşterea echipamentelor
militare, formarea şi dezvoltarea deprinderilor necesare folosirii eficiente a
acestora în spaţiul de luptă;
d) pentru componenta tactică - cunoaşterea modului în care
trebuie acţionat în spaţiul de luptă, formarea şi dezvoltarea deprinderilor
pentru îndeplinirea misiunilor.
Instrucţia individuală
Instrucţia individuală a soldaţilor voluntari se concentrează pe
îndeplinirea cerinţelor comune diverselor specialităţi militare şi pe cerinţele
specifice postului/funcţiei pe care aceştia vor fi încadraţi.
Scopul instrucţiei individuale a soldaţilor voluntari este de a transforma
soldaţii voluntari în soldaţi competenţi, buni luptători şi specialişti în armele
pentru care se pregătesc, care trăiesc conform valorilor militare, înţeleg
importanţa lucrului în echipă şi sunt pregătiţi să-şi aducă contribuţia încă
din prima zi în cadrul unităţilor în care au fost repartizaţi.
Instrucţia individuală a soldaţilor voluntari începe odată cu sosirea
soldatului la batalionul/compania de instrucţie şi se încheie cu acordarea
certificatului de absolvire, la terminarea instrucţiei individuale de
specialitate, care confirmă pregătirea specialistului în armă, necesară numirii
în prima funcţie. Aceasta se realizează prin două etape de instrucţie:
- instrucţia individuală de bază;
- instrucţia individuală de specialitate.
Instrucţia individuală de bază a soldaţilor voluntari se desfăşoară
pe baza „modelului luptătorului”, comun pentru toate genurile de armă şi
specialităţi militare, elaborat de către structura Instrucţie şi Doctrină/Statul
Major al Forţelor Terestre.
Scopul instrucţiei individuale de bază a soldaţilor voluntari este acela
de a forma militari disciplinaţi şi încrezători în forţele proprii, căliţi din
punct de vedere fizic şi psiho-moral, cu deprinderile de bază ale luptătorului
formate, apţi să îşi continue instrucţia la nivelul specialităţii, al postului pe
care vor fi încadraţi.
Instrucţia individuală de bază realizează instruirea individului pentru
îndeplinirea cerinţelor comune tuturor militarilor. Este prima instruire pe
199
care o primeşte un tânăr/o tânără care a optat pentru cariera militară şi face
trecerea de la statutul de civil la cel de militar.
Instrucţia soldaţilor voluntari pentru arma infanterie se execută în
Centrul de Instruire pentru Infanterie şi Vânători de Munte/Batalionul 1
Instrucţie Caracal.
Instrucţia se execută pe baza ,,Modelului luptătorului’’, comun pentru
toate genurile de armă şi specialităţile militare, pe module, fiecare modul
având ca scop principal instruirea specifică unei discipline de instrucţie sau
a unui grup de discipline înrudite.
Instrucţia individuală de bază are ca obiective:
a) cunoaşterea istoriei, tradiţiilor armatei, a organizării acesteia,
lanţului de comandă, gradelor militare, regulilor de politeţe militară;
b) însuşirea legislaţiei şi reglementărilor specifice domeniului
militar;
c) cunoaşterea noţiunilor despre terorism;
d) cunoaşterea şi formarea deprinderilor privind aspectul personal
şi uniforma;
e) formarea deprinderilor necesare protecţiei personale, acordării
primului ajutor, realizării şi menţinerii igienei personale şi de campanie;
f) formarea şi dezvoltarea calităţilor motrice şi psiho-morale
specifice luptătorului;
g) formarea deprinderilor necesare folosirii eficiente a
armamentului individual;
h) formarea deprinderilor de utilizare a mijloacelor specifice de
apărare împotriva ADMCBRN, de geniu şi de comunicaţii;
i) formarea deprinderilor de acţiune pentru îndeplinirea individual
şi în comun a unor misiuni de luptă.
Instrucţia individuală de specialitate se execută în Centrul de Instruire
pentru Infanterie şi Vânători de Munte/Batalionul 1 Instrucţie, pentru arma
infanterie, potrivit specificului de înzestrare şi nevoilor de instrucţie ale
unităţilor unde aceştia vor fi repartizaţi.
Durata acestei etape este de 5 - 7 săptămâni, în funcţie de nivelul de
pregătire al tinerilor/tinerelor care sunt interesaţi să profeseze în domeniul.
Scopul instrucţiei individuale de specialitate este formarea
specialiştilor pentru îndeplinirea cerinţelor specifice postului pe care aceştia
vor fi încadraţi. Pentru individ, instrucţia individuală de specialitate continuă
200
pe tot timpul carierei, în aceeaşi specialitate sau în alte specialităţi, în funcţie
de evoluţia acestuia în carieră.
Instrucţia individuală de specialitate cuprinde două subetape:
a) subetapa instrucţiei individuale tehnice de specialitate
(ca obiectiv principal însuşirea cunoştinţelor de bază de specialitate şi
cunoaşterea echipamentelor militare pe care soldaţii voluntari le vor folosi
în unităţi);
b) subetapa instrucţiei individuale tactice de specialitate (are ca
obiectiv principal formarea deprinderilor de bază tactice de specialitate,
necesare utilizării echipamentelor militare pe care le vor folosi în unităţi).
Instrucţia de specialitate se desfăşoară pe baza „Modelului
specialistului’’, specific armei infanterie.
Executarea şi evaluarea instrucţiei
Instrucţia individuală se conduce şi desfăşoară cu ajutorul activităţilor
standard de instrucţie şi evaluare/ASIE din programele de instrucţie
individuală.
Utilizarea PII-urilor în toate subunităţile în care se execută instrucţia
individuală a soldaţilor voluntari recruţi, în instituţiile militare de învăţământ
şi în unităţile în care se execută instrucţie colectivă vizează standardizarea
conţinutului, modului de executare şi a evaluării procesului de instrucţie
individuală, specific unei discipline de instrucţie.
Programele de instrucţie individuală/PII contribuie la creşterea
responsabilităţii privind modul în care se execută şi se evaluează instrucţia,
asigură o folosire judicioasă a resurselor şi creează posibilitatea determinării
cu o mai mare obiectivitate a nivelului de instrucţie atins de fiecare militar.
Evaluarea nivelului de instrucţie al soldaţilor voluntari, pe timpul
perioadei instrucţiei individuale, este un proces continuu, executat pe tot
parcursul desfăşurării procesului de instrucţie şi are ca scop asigurarea
creşterii eficienţei procesului de instrucţie, prin colectarea de către instructori
şi comandanţii structurilor în care acestea se desfăşoară, a informaţiilor pe
baza cărora să se eficientizeze imediat procesul de instrucţie.
Evaluarea soldaţilor voluntari la sfârşitul fiecărei etape de instrucţie se
face de către echipe de evaluare organizate în conformitate cu reglementările
în vigoare, astfel:
a) etapa instrucţiei individuale de bază cuprinde două probe de
examen, una la instrucţia tactică generală - pe baza unor situaţii tactice
201
specifice create, cuprinzând probleme de rezolvat din toate disciplinele de
instrucţie parcurse şi una la instrucţia tragerii cu armamentul de infanterie şedinţa 1 instrucţie cu pistolul mitralieră;
b) etapa instrucţiei individuale de specialitate cuprinde trei
probe de examen, una la instrucţia tactică de specialitate - pe baza unor
situaţii tactice specifice create, cuprinzând probleme de rezolvat din toate
disciplinele de instrucţie parcurse, una la cunoaşterea tehnicii pe care o
deserveşte şi una la instrucţia tragerii cu armamentul de infanterie – şedinţa 1
specifică armei pentru care se pregătesc;
c) etapa instrucţiei individuale de bază a soldaţilor voluntari care
au efectuat stagiul militar, constituie subetapă de pregătire militară generală
în etapa instrucţiei individuale de specialitate, iar pregătirea acestora este
verificată în cadrul evaluării la sfârşitul etapei instrucţiei individuale de
specialitate.
Utilizarea unei ASIE pentru evaluare presupune observarea directă
de către comandant/instructor/evaluator a modului de executare a fiecărei
etape/nivel de performanţă a cerinţei şi aprecierea modului de îndeplinire a
acestora de către militar.
Planificarea, executarea şi evaluarea instrucţiei structurilor de
infanterie pe baza Programelor de instrucţie pentru misiune (PIM) şi a
programelor de instrucţie individuală (PII)
Raţiunea existenţei armatei noastre derivă din nevoia apărării armate
a ţării şi promovarea intereselor naţionale, inclusiv în cadrul NATO. Pentru
a putea răspunde acestor cerinţe, forţele armate trebuie să fie permanent
gata să îşi îndeplinească misiunile. În condiţiile în care mediul de securitate
este într-o continuă schimbare, realizarea unei capacităţi militare care să
răspundă ameninţărilor şi riscurilor ce pot apărea, presupune parcurgerea
unui program adecvat şi riguros de pregătire a forţelor.
Instruirea, ca proces prin care resursele umane, materiale şi financiare
sunt transformate în capacitate operativă, ocupă un loc central în constituirea
unei armate apte să satisfacă nevoile militare ale statului. Puterea armată
depinde de cantitatea forţelor sale, dar mai ales de calitatea acestora, care se
obţine bineînţeles prin intermediul procesului de instruire.
Unităţile specializate de infanterie au capacitatea de a mobiliza forţele,
a le disloca în zona dorită, de a lupta şi susţine efortul combativ în cooperare
202
cu celelalte categorii de forţe ale Armatei şi cu aliaţii din cadrul NATO.
Pentru aceasta este însă necesară instruirea eficientă a acestora. Instruirea
reprezintă procesul care combină resursele umane cu cele materiale în vederea
îndeplinirii acestor cerinţe, deci va trebui să ne instruim aşa cum vom lupta.
Forţele Terestre au obligaţia faţă de societate ca cei ce sunt trimişi în luptă să
aibă cea mai mare şansă de succes şi supravieţuire. Această obligaţie poate
fi îndeplinită doar printr-o instruire realistă, la nivelul unor standarde exacte.
Instruirea la nivelul maxim al calităţii este esenţială la toate eşaloanele.
Cheia succesului în luptă constă în înţelegerea modului de ducere a
luptei la fiecare nivel şi se bazează pe competenţa, iniţiativa şi încrederea
în forţele proprii. Instruirea reprezintă mijlocul prin care structurile Forţelor
Terestre, implicit cele de infanterie şi liderii acestora, ajung la capabilităţile
necesare îndeplinirii misiunilor.
Scopul instruirii este de a se atinge standardele. Este mult mai
important ca instruirea să se desfăşoare la nivelul standardelor pentru un
număr limitat de cerinţe critice decât să se încerce îndeplinirea tuturor, fără
atingerea acestora.
Liderii trebuie să accepte faptul că dacă se încearcă instruirea pentru
toate cerinţele posibile, unele dintre acestea nu vor fi îndeplinite conform
standardelor şi că unele acţiuni corective vor fi necesare pe timpul perioadei
de instruire. Prea multe sarcini de instruire denotă faptul că nimic nu va
corespunde standardelor şi că nu este alocat timp pentru reinstruire.
Având în vedere aceste principii de bază ale instruirii, comandanţii
trebuie să stabilească acele cerinţe esenţiale ale misiunii, care apoi devin
şi sarcinile de instruire de bază. Acestea asigură nivelul minim necesar
atingerii scopurilor în cadrul acţiunilor militare. Rezultatul acestui proces
este denumit Lista cu Cerinţele Esenţiale ale Misiunii.
Prin procesul de elaborare a LCEM se reduce numărul sarcinilor de
instruire a structurii şi se concentrează efortul subordonaţilor asupra celor
mai importante sarcini colective cerute de îndeplinirea misiunii unităţii.
Procesul de elaborare a LCEM este catalizatorul ce menţine instruirea
orientată spre îndeplinirea misiunilor de război şi are ca rezultat:
- concentrarea eforturilor de instruire ale unităţii asupra cerinţelor
esenţiale;
203
- asigurarea unui cadru profesional de discuţii şi de ridicare
a nivelului de pregătire a comandanţilor de la toate nivelurile în ceea ce
priveşte concordanţa între misiune şi instruire;
- angajarea comandanţilor subordonaţi în realizarea planurilor de
instruire a structurii.
Procesul de desfăşurare a instruirii începe cu elaborarea Listei cu
Cerinţele Esenţiale ale Misiunii. Comandanţii eşaloanelor amintite execută
analiza misiunii, împreună cu comandanţii subordonaţi şi, sub îndrumarea
comandantului eşalonului superior, stabilesc cerinţele esenţiale ale misiunii.
Pentru analiză, un comandant se foloseşte de Lista cu Cerinţele
Esenţiale ale Misiunii eşalonului superior, Lista cu Cerinţele Esenţiale ale
Misiunii structurilor primite în sprijin şi în subordine, planurile de operaţii,
enunţul misiunii, doctrina, Lista cu Cerinţele Generale ale misiunilor Forţelor
Terestre, manualele pentru luptă şi dispoziţiile eşaloanelor superioare. În
urma analizei, comandantul deduce toate cerinţele posibile ale misiunii,
explicite şi deduse. Dintre acestea, el extrage numai cerinţele esenţiale, care
reprezintă minimul de activităţi necesare a fi executate pentru a se îndeplini
misiunea. Procedând în acest mod, comandantul identifică un grup de cerinţe
ale misiunii pe care structura sa trebuie să fie capabilă să le îndeplinească în
mediul de luptă, faţă de alternativa de a avea o listă mare de sarcini pentru
care ar trebui instruită structura dacă nu ar exista constrângerile de timp şi
financiare.
Acest număr redus de sarcini formează Lista cu Cerinţele Esenţiale
ale Misiunii structurii. Odată aprobată de către comandantul eşalonului
superior, această listă devine documentul descriptiv de instruire al structurii
şi asigură o descriere a celor mai importante sarcini colective de instruire
necesare ducerii cu succes a acţiunilor de luptă sau sprijin.
În structuri similare, Lista cu Cerinţele Esenţiale ale Misiunii poate să
difere datorită specificului misiunilor sau locaţiilor geografice diferite. De
exemplu, o brigadă mecanizată destinată, în planul de operaţii, să execute
misiuni pe teritoriul naţional, va avea obiective, strategii şi priorităţi de
instruire diferite de cele ale unei brigăzi similare ce primeşte o misiune
într-o zonă deşertică.
După elaborarea listei cu cerinţele esenţiale, comandantul concentrează
efortul şi resursele de instruire ale structurii pentru îndeplinirea acestora cu
204
maximum de profesionalism. Nu înseamnă că nu se pot aborda şi alte sarcini
de instruire, dar acestea se vor planifica, organiza şi executa în funcţie de
timpul la dispoziţie şi resursele materiale. Acest proces permite reducerea
numărului de sarcini de instruire ale structurii.
Înainte de planificarea activităţilor, comandantul execută o evaluare
a performanţelor actuale în comparaţie cu nivelul cerut de standard. Apoi
el stabileşte o strategie de instruire care să ducă la atingerea standardului.
Strategia include îmbunătăţirea performanţelor în anumite domenii şi
menţinerea altora la nivelul atins corespunzător. Folosind această strategie,
comandantul stabileşte priorităţile de instruire prin determinarea frecvenţei
minime de exersare pentru fiecare cerinţă în parte, pe timpul perioadei
planificate. Din acest punct se începe detalierea planificării execuţiei
instruirii. Întrebările cheie care apar în acest moment sunt:
- ce trebuie să fie capabilă unitatea să execute?
- ce poate unitatea să execute în acest moment?
- cum pot fi corectate neajunsurile şi cum se pot menţine realizările
la nivelul corespunzător?
Astfel, rezultă planurile de instruire, care sunt de trei feluri: planul pe
termen lung, planul pe termen scurt şi planul pe termen apropiat.
Planul pe termen lung cuprinde: Lista cu Cerinţele Esenţiale ale
Misiunii, evaluarea nivelului de performanţă actual, dispoziţia comandantului
eşalonului superior, calendarul de instruire, coordonarea şi revederea
planului.
Planul pe termen scurt detaliază prevederile planului pe termen lung.
Planul pe termen apropiat se întocmeşte la nivel batalion şi companie
şi realizează programarea şi execuţia în detaliu a sarcinilor de instruire
prevăzute în planul pe termen scurt.
Evaluarea este responsabilitatea comandantului şi reprezintă
aprecierea capabilităţii unităţii de a îndeplini o misiune de luptă. Prin
evaluare se stabileşte legătura dintre nivelul de instruire şi standard. Aceasta
se execută cu scopul de a permite unităţilor sau indivizilor care au executat
instruirea să ştie dacă standardul a fost atins. Pentru aceasta, comandantul
trebuie să stabilească un climat corespunzător de lucru, care să încurajeze un
feedback sincer şi realist.
Evaluarea trebuie planificată, organizată şi desfăşurată în concordanţă
cu Lista cu Cerinţele Esenţiale ale Misiunii structurii evaluate. Un evaluator
205
de la eşalonul superior, înainte de începerea activităţii propriu-zise, va
lua cunoştinţă despre cerinţele esenţiale ale misiunii structurii şi apoi va
începe evaluarea propriu-zisă. De asemenea, el trebuie să fie familiarizat cu
standardele corespunzătoare cerinţelor misiunii.
Evaluarea instruirii nu trebuie să fie un test. Nu trebuie utilizată pentru
a se găsi motive de pedepsire a comandanţilor sau a celor instruiţi. Evaluarea
trebuie să ajute la determinarea eficienţei planurilor de instruire. Instruirea
fără evaluare reprezintă timp irosit şi bani cheltuiţi ineficient.
Din acest proces reiese în mod evident necesitatea înţelegerii legăturii
dintre cerinţele esenţiale ale misiunii şi sarcinile ce revin liderilor şi
luptătorilor pentru îndeplinirea lor.
Aplicarea acestui concept constituie un pas înainte în cadrul efortului
general de reformă a Forţelor Terestre şi are rolul de a asigura integrarea
deplină în sistemul de instruire al partenerilor din cadrul Alianţei.
Creşterea interoperabilităţii cu armatele statelor membre NATO poate
fi realizată numai prin adoptarea, adaptarea şi implementarea (inclusiv
în domeniul instruirii) a standardelor NATO. Aceste standarde permit
măsurarea nivelului de performanţă a sarcinilor individuale şi colective de
instruire stabilite pentru fiecare cerinţă a misiunii. Legătura dintre instrucţie
şi modul cum se acţionează în luptă nu mai trebuie să fie demonstrată.
Luând în calcul şi faptul că pentru ca mai multe componente ale unei
forţe să desfăşoare eficient operaţii în comun (de exemplu într-o alianţă)
acestea trebuie să acţioneze cel puţin în aceeaşi manieră (folosind aceleaşi
standarde), devine foarte clar că fără standardizare în domeniul instruirii nu
putem avea interoperabilitate. Unele dintre cele mai importante produse ale
activităţii de standardizare sunt „Programele de instrucţie pentru misiuni”
şi „Programele de instrucţie individuală”. Ele sunt şi primele standarde de
instrucţie ce au fost implementate în armă.
Aşa cum ne sugerează şi denumirea lor, aceste programe ne dau
posibilitatea să stabilim cu uşurinţă ce activităţi de instrucţie trebuie să
desfăşurăm pentru misiunea pe care am primit-o şi apoi, să trecem direct
la executare (având preelaborate documentele de desfăşurare şi evaluare a
instrucţiei).
Utilizarea principiilor şi conceptelor NATO în instruire
Decizia de a utiliza principiile şi conceptele NATO în instruire a fost
luată încă înainte ca România să obţină statutul de invitat deoarece era în
concordanţă cu obiectivul stabilit de strategia de securitate naţională.
206
În Forţele Terestre, se aplică conceptul adaptării la schimbarea
permanentă. În acest sens, pregătirea structurilor militare pentru a îndeplini
orice tip de misiune este o realitate. Având în vedere că formularea este
prea generală şi creează premise pentru îndeplinirea obiectivului propus,
deoarece nu sunt cunoscute toate tipurile de misiuni, fiindcă nu sunt
cunoscute toate tipurile de ameninţări, s-a adoptat principiul instruirii pentru
misiunile cuprinse în planuri, utilizând ,,Lista cu cerinţele esenţiale ale
misiunii” (Mission Essential Task List), care este folosită şi în NATO. Acest
principiu dă un caracter mult mai pragmatic procesului de instruire deoarece
furnizează o serie de elemente cunoscute:
- aspecte de ordin fizic ale potenţialei zone de operaţi: climat,
relief;
- aspecte de ordin conceptual-acţional: inamic potenţial, tip de
misiune (asistenţă umanitară, operaţie de stabilitate, operaţie de menţinere a
păcii etc.), forţe cu care cooperează, utilizarea lecţiilor învăţate etc.;
- aspecte de ordin psihologic: prezentarea constrângerilor pe
care personalul trebuie să fie pregătit să le suporte şi identificarea căilor de
realizare şi menţinere a unui moral adecvat.
Din perspectiva structurilor participante la instrucţie, aceasta se
împarte în: instrucţia comandamentelor şi instrucţia forţelor.
Instrucţia comandamentelor se planifică şi se desfăşoară diferenţiat
pentru comandamentele operaţionale (comandamentele forţelor dislocabile
destinate NATO, Comandamentul Forţelor Terestre şi comandamentele
celorlalte structuri cu misiuni operaţionale) şi comandamentele structurilor
destinate conducerii administrative.
Instrucţia forţelor cuprinde, de asemenea, instrucţia individuală şi
instrucţia colectivă.
Instrucţia individuală care se execută în cadrul forţelor cuprinde:
a) instrucţia individuală a personalului din comanda subunităţilor;
b) instrucţia individuală de bază a soldaţilor voluntari;
c) instrucţia individuală de specialitate a soldaţilor voluntari;
d) instrucţia individuală a soldaţilor şi gradaţilor voluntari pe
timpul instrucţiei colective;
e) instrucţia individuală a soldaţilor şi gradaţilor voluntari pe
timpul îndeplinirii unei misiuni în afara teritoriului naţional;
207
f) instrucţia individuală a soldaţilor şi gradaţilor voluntari pe
timpul perioadei de refacere a structurilor;
g) Tehnici, tactici şi proceduri.
Pe durata desfăşurării cursurilor de carieră în Baza de Instruire pentru
Vânători de Munte „Bucegi”, cursanţii pun în practică cele mai noi tactici,
tehnici şi proceduri aplicate de unităţile dislocabile în teatrele de operaţii
din Irak, Afganistan sau Balcanii de Vest. Astfel, cursanţii deprind modul de
lucru în structuri de tip task force, pentru a putea pune în aplicare ceea ce au
învăţat, în posibilele viitoare misiuni sub egida NATO sau ONU.
Preocupări privind modernizarea instrucţiei
Scopul principal al instruirii unităţilor (subunităţilor) îl constituie
atingerea standardelor pentru luptă. Instruirea în timp de pace trebuie să
corespundă cerinţelor misiunilor pe care trebuie să le îndeplinească unitatea
(subunitatea) la război31. Această cerinţă călăuzeşte planificarea, desfăşurarea
şi evaluarea procesului de instruire.
Procesul de instruire trebuie orientat spre performanţă. Unităţile
(subunităţile) vor fi capabile să-şi îndeplinească la un nivel ridicat misiunile
specifice pe timpul acţiunilor militare numai dacă îndeplinirea acestora este
exersată pe timpul procesului de instruire.
Comandanţii sunt responsabili pentru stabilirea şi aplicarea unei
strategii de instruire care să ofere aceste oportunităţi, strategie care va
trebui să ţină cont de mijloacele disponibile şi resursele alocate. Provocările
dure, realiste, fizice şi intelectuale apărute pe timpul procesului de instruire
motivează militarii şi comandanţii. Această motivare reprezintă temelia
competenţei şi încrederii în forţele proprii, motivare dobândită prin
perfecţionarea deprinderilor. Această însuşire a procesului de instruire se
realizează prin încurajarea iniţiativei, entuziasm şi dorinţă de a acumula noi
cunoştinţe.
Pentru ca pe timpul procesului de instruire să se atingă acest scop
fundamental, comandanţii trebuie să accepte aprecierea cu calificativele
reale a unităţilor (subunităţilor) instruite şi să impună realismul, respectând
condiţiile câmpului de luptă modern, în procesul de instruire.
Pentru a utiliza timpul disponibil şi resursele avute la dispoziţie
mult mai eficient, procesul de instruire trebuie să se desfăşoare simultan
31
208
„Train as you fight” (engl) - Instruieşte-te aşa cum lupţi.
la mai multe eşaloane. Comandanţii trebuie să fie în măsură să recunoască
dacă unitatea nu poate atinge toate standardele de performanţă impuse de
misiunile unităţii datorită constrângerilor temporale sau financiare. Un
plan pentru instruirea unităţii este realizabil în orice condiţii atunci când
resursele sunt concentrate pe un număr redus de obiective, identificate ca
fiind esenţiale pentru îndeplinirea misiunilor unităţii.
Fiecare activitate de instruire reprezintă o oportunitate pentru
evaluarea unităţii (subunităţii), iar fiecare activitate de evaluare reprezintă
o sesiune de instruire. Pentru a optimiza procesul de instruire, comandanţii
trebuie să accentueze necesitatea unei continue evaluări a instrucţiei.
Ca profesionişti în domeniul militar, trebuie să facem un pas mai
hotărât către folosirea, pe scară largă, a unor instrumente de lucru care şi-au
dovedit eficienţa în decursul timpului. Nu sunt lucruri noi pentru Armata
Română, însă acestea necesită o abordare sistemică, centralizată.
Adoptarea unor noi instrucţiuni, în concordanţă cu cele din ţările
aliate, pentru evidenţierea, nu numai în documentele de evidenţă, ci şi pe
uniformă, inclusiv pe cea de instrucţie, a gradului de pregătire obţinut de
fiecare luptător (însemne de specialist, de participare la diferite misiuni etc.),
constituie un adevărat motor în motivarea spre autoperfecţionare a fiecărui
luptător.
Trebuie să fie generalizat procesul de analiză post-acţiune, ca fiind un
instrument critic de autodeterminare a performanţelor proprii, care ne ajută
să cuantificăm mai precis ariile în care trebuie să concentrăm efortul şi, mai
ales, resursele în instruire, în paralel cu o permanentă schimbare/actualizare
a tacticii, tehnicilor şi procedurilor de ducere a luptei.
O componentă esenţială a oricărui program de instruire o reprezintă
efectuarea corespunzătoare a managementului de personal, pentru
valorificarea experienţei acumulate, prin folosirea lecţiilor învăţate, ca
instrument de cuantificare a instrucţiei, dar şi prin îmbogăţierea permanentă
a tradiţiilor militare româneşti.
Instruirea prin simulare, ca una din metodele moderne şi eficiente de
pregătire, este deja o realitate incontestabilă în armata noastră. Trebuie, însă,
să ţinem cont de faptul că instrucţia prin simulare nu înlocuieşte instrucţia
clasică, ci dimpotrivă, vine în sprijinul acesteia, îi lărgeşte aria de cuprindere.
În condiţiile în care instrucţia clasică, în volum complet, de la etapa soldat la
209
manevrele în teren, este o activitate care consumă resurse foarte mari, multe
segmente ale acesteia se pot desfăşura simulat, asigurând o legătură strânsă
cu realitatea luptei şi a instrucţiei în câmp.
Programul de instruire prin simulare oferă un instrument eficient
şi mai puţin costisitor, care permite antrenarea marilor unităţi, unităţilor
şi statelor majore pentru îndeplinirea misiunilor specifice acestora.
Instruirea prin simulare tinde astfel, să devină parte integrantă a pregătirii
comandamentelor, instrucţiei trupelor şi cursanţilor, studenţilor şi elevilor
din instituţiile de învăţământ.
Pentru a înţelege fenomenul trebuie, însă, să trecem succint în revistă
cele trei componente esenţiale:
a) Instruirea tehnică prin simulare a trupelor se referă în mod
deosebit la pregătirea individuală din instrucţia de specialitate, la conducerea
maşinilor de luptă şi de sprijin, pilotarea navelor şi aeronavelor, la trageri
cu diferite categorii de armament, precum şi conducerea focului în cadrul
diferitelor arme. Acest tip de simulare se axează pe mişcările şi activităţile
care trebuie executate în scopul învăţării lor corecte sau al formării unor
deprinderi. Pentru o bună parte a tehnicii de luptă aflate în prezent în dotare,
există asemenea simulatoare.
b) Instruirea tactică prin simulare a trupelor se referă la exerciţii şi
aplicaţii tactice cu acţiune dublă, cu trupe reale, de la nivel grupă (similare),
până la nivel batalion (similare), iar în perspectivă până la nivel de mare
unitate tactică.
Prin această formă de instruire prin simulare se realizează un înalt grad
de realism, iar comandanţii, subunităţile şi unităţile pot fi instruite în condiţii
aproape identice cu lupta, înfruntându-se cu un adversar real şi fiind puşi în
situaţia de a căuta soluţii la situaţiile caracteristice războiului modern.
Un aspect deosebit de important îl constituie folosirea Sistemului
Integrat Multiplu de Angajare Laser32/MILES, care asigură, în timp şi
teren real, simularea luptei în câmpul tactic, în sistemul tip „dublă partidă”,
care foloseşte instalaţii şi „gloanţe“ laser. În cadrul acestor exerciţii,
fiecare luptător, vehicul sau aeronavă este dotat cu senzori care detectează
eficacitatea „loviturilor” adversarului, gradul de neutralizare în scopul
asigurării unei instruiri realiste, foarte aproape de „realitatea câmpului
32
210
Multiple Integrated Laser Engagement System, cf. U.S. Army.
de luptă”. Transmiţătoarele laser care sunt montate la fiecare sistem de
armament, de la puşca soldatului la instalaţia de rachete A.T. de pe elicopter
simulează cu acurateţe bătăile eficace şi gradul de nimicire. În plus, prezenţa
forţelor opozante (OPFOR), echipate şi dotate după modelul potenţialilor
inamici, realizarea tuturor activităţilor în teren, de la debarcarea tehnicii din
trenuri, prezenţa observatorilor-controlori, multitudinea de incidente de tip
atac terorist, NBC sau aerian şi până la analiza post-acţiune, toate concură
la crearea unui mediu extrem de apropiat de cel existent în timpul unei
campanii militare.
Sistemul funcţionează cu rezultate excepţionale la Centrul de Instrucţie
pentru Luptă al Forţelor Terestre.
c) Instruirea tactică prin simulare a comandamentelor se referă
la exerciţii şi aplicaţii tactice cu acţiune dublă, cu trupe simulate (aplicaţii
tactice de comandament), desfăşurate în prezent până la nivel brigadă, iar în
perspectivă până la nivel Comandament Operaţional Întrunit.
Pregătirea tactică prin simulare a comandamentelor se desfăşoară în
Centrul de Instruire prin Simulare (CISM), din cadrul Universităţii Naţionale
de Apărare (UNAp). Experienţa a sute de ofiţeri, subofiţeri şi militari
voluntari, dobândită pe durata a zeci de ore de simulare a luptei, reprezintă
un mare câştig pentru sistemul militar românesc. Atât datorită factorului
multiplicator, a „unui nou tip de experienţă”, cât şi a sudării statelor majore
în luptă (chiar simulată).
Centrul de Instruire prin Simulare din cadrul UNAp este dotat cu
sisteme şi un program de simulare adecvate, capabile să creeze un mediu
realist şi să simuleze în timp real acţiunile şi condiţiile câmpului de luptă, de
la piesă şi echipaj până la brigadă, mergând cu simularea până la generarea
stresului specific proceselor de luare a deciziilor şi conducerii nemijlocite a
acţiunilor militare de către comandanţi şi statele majore. După aprecierile
unor delegaţii străine şi chiar şi ale partenerului american, firma de consulting
„CUBIC APLICATIONS”, centrul de la Bucureşti este cel mai modern din
Europa.
Finalizarea constituirii centrelor de instrucţie, inclusiv a celor prin
simulare, va contribui la generalizarea acestor proceduri moderne de
instruire. Pentru exemplificare, din totalul timpului avut la dispoziţie pentru
o şedinţă de tragere de luptă cu maşina de luptă a infanteriei, în poligoanele
211
noastre se foloseşte maxim 10 % din timp pentru analiza post-acţiune, sau
mai precis pentru bilanţ. Aceasta înseamnă că, acolo unde s-au întâmplat,
erorile şi greşelile au rămas nedescoperite sau cel mult uitate la câteva ore
după şedinţă, mai ales când dispare şi grija calificativului.
Într-un poligon modern, analiza postacţiune durează de două sau
trei ori mai mult decât şedinţa propriu-zisă. Datele şi informaţiile puse la
dispoziţie de multitudinea de senzori permit o analiză detaliată a comenzilor
date de comandant în relaţie cu ceea ce se întamplă în jurul său, se pot
măsura vitezele de reacţie şi performanţele întregului echipaj, de la timpul
de descoperire a obiectivului la cantitatea şi tipul muniţiei consumate.
Considerăm că trebuie să punem accent pe un antrenament realist,
care să reproducă câmpul de luptă cu toate durităţile sale, să pregătească
liderii, luptătorii şi tehnica de luptă pentru acţiuni în condiţii de mare stres,
de mare anduranţă şi angajament, specifice conflictului de mare intensitate.
Instruirea în centre de instrucţie specializate, după o planificare de
rotire judicioasă, deşi mai costisitoare din cauza nevoilor ridicate de transport
oferă marele avantaj că se interacţionează cu instructori experimentaţi, o bază
materială de calitate şi folosirea la maximum a timpului avut la dispoziţie.
Existenţa corpului de subofiţei instructori ultraspecializaţi nu poate genera
decât eficienţă aproape de nivelul maxim.
În concluzie, atât sistemul de conducere, în prezent la nivel C2, dar
care într-un viitor nu prea îndepărtat va trebui să ajungă la C4I33 sau chiar
C4ISR34, cât şi sistemul de instruire vor trebui adaptate la cerinţele moderne,
cu o investiţie medie, însă cu rezultate deosebite. Deşi există decalaje
mari faţă de armatele dezvoltate, putem să afirmăm că acest lucru are şi
un avantaj, întrucât permite analizarea acţiunilor altor sisteme militare, a
experienţei şi lecţiilor învăţate dobândite în diferite conflicte, ajustate cu
experienţa naţională în diferite teatre, acum din ce în ce mai „voluminoasă”,
luarea unor decizii în cunoştinţă de cauză şi, implicit, evitarea greşelilor sau
erorilor făcute de alţii.
Tactici, tehnici, proceduri, SOP-uri utilizate în procesul de instrucţie.
Command, Control, Comunications, Computers, Intelligenge – Comandă, control,
comunicaţii, computere, informaţii.
34
Command, Control, Communications, Computers, Intelligence, Surveillance, and
Reconnaissance - Comandă, control, comunicaţii, computere, informaţii, supraveghere şi
cercetare.
33
212
Teoria militară cunoaşte în prezent o dezvoltare deosebită, dar
şi un proces de transformare şi adaptare în noul context de securitate.
Dezvoltarea unor noi concepte teoretice a condus la căutarea şi, uneori,
găsirea soluţiilor practice de aplicare verificate în acţiuni militare sau pe
câmpurile de instrucţie. În acelaşi timp, dezvoltarea tehnologică avansată
a creat posibilitatea utilizării unor echipamente în câmpul de luptă care pot
conduce la obţinerea randamentului maxim în întrebuinţarea armamentului
şi mai ales a forţelor în raport cu inamicul. În acest caz tehnologia a indus
reconsiderarea unor principii în teoria militară. Aşa cum se cunoaşte, latura
teoretică a tacticii elaborează concepte, principii, reguli şi procedee de ducere
a acţiunilor şi generează experienţa de luptă. Latura practic-aplicativă se
referă la pregătirea şi ducerea acţiunilor de luptă şi la instruirea trupelor în
timp de pace. Astăzi, tactica s-a diversificat devenind din concept universal
un corolar de tactici specializate fie pe arme, fie pe obiecte de activitate
sintetice. Dinamica tacticii este o caracteristică importantă accentuată de
necesitatea atingerii unui nivel ridicat de interoperabilitate între armatele
ţărilor membre NATO.
Războiul impune utilizarea ştiinţei în toate domeniile legate de
război, dar mai presus de toate războiul depinde de abilităţile participanţilor.
Războiul are propriile sale reguli, dar nici una dintre acestea nu este rigidă
sau invariabilă. Pe măsură ce se implementează noi metode şi descoperiri
ştiinţifice apar şi noi modalităţi mecanice de execuţie. Dincolo de toate
aceste modalităţi mecanice de aplicare în practică, războiul se bazează în
primul rând pe factorul complex reprezentat de natura umană, care nu poate
fi redusă la simple formule şi reguli matematice. Utilizarea corectă a tuturor
acestor reguli şi părţi componente a maşinăriei de război poate fi realizată
numai cu ajutorul instinctelor şi a sclipirilor de geniu ale comandanţilor.
Nici o carte nu te poate învăţa şi nicio regulă nu poate stabili clar limitele
acestei sclipiri de geniu.
Doctrina oferă cadrul general pentru îndeplinirea misiunii.
Comandanţii şi liderii trebuie să înţeleagă în totalitate principiile doctrinare
pentru angajarea forţelor, iar în situaţia în care se desfăşoară operaţii întrunite,
combinate sau multinaţionale, trebuie să cunoască doctrina acestora, a
naţiunilor aliate şi a ţării gazdă.
Tacticile, tehnicile şi procedurile/TTP oferă un mod de acţiune pe
care trebuie să îl înţeleagă toţi militarii implicaţi în desfăşurarea operaţiilor.
213
TTP-urile sunt distribuite împreună cu manualele de luptă şi cu SOP-urile
în vigoare la acel moment.
Tactica - reprezintă utilizarea în luptă a unităţilor. Tacticile descriu
modul în care sunt utilizate forţele şi mijloacele pe timpul luptei, dispozitivele
adoptate şi manevrele executate de fiecare unitate în funcţie de celelalte
unităţi, de teren sau în funcţie de forţele inamicului, în scopul utilizării la
maxim a puterii de luptă.
Tehnicile includ metodele generale şi detaliate utilizate de către trupe
şi de către comandanţi pentru a îndeplini misiunea şi sarcinile primite.
În mod specific tehnicile reprezintă metodele de utilizare a sistemelor de
armament şi a personalului. Tehnicile descriu o metodă dar aceasta nu este
singura. Un exemplu îl reprezintă tehnicile de curăţare de precizie a unei
încăperi, în cadrul operaţiilor desfăşurate în mediu urban.
Procedurile sunt reprezentate prin cursuri de acţiune standard,
detaliate şi descriu modul în care trebuie îndeplinită o anumită sarcină.
Exemple: folosirea unui spray de culoare verde pentru a marca încăperile
curăţate pe durata asaltului unei clădiri sau marcarea fiecărui militar cu
semne de identificare clare, vizibile şi în infraroşu/IR.
O procedură de operare în vigoare/SOP este un set de instrucţiuni
ce acoperă acele caracteristici ale operaţiilor care conduc ele însele
la proceduri stabilite sau standardizate, fără a-şi pierde efectivitatea.
SOP-urile stabilesc practic modul de aplicare a doctrinelor într-o anumită
unitate. Ele standardizează tehnicile şi procedurile la nivelul unităţii pentru
a asigura eficacitatea şi flexibilitatea şi, de asemenea, trebuie să fie adaptate
într-o locaţie dată, pentru o anumită ameninţare. Aşa cum reiese şi din
denumire, SOP-urile standardizează acţiunile de rutină sau repetabile care
nu necesită implicarea personală a comandantului şi totodată ar trebui să
includă şi evenimente rare sau neobişnuite, care ar putea să cauzeze eşecul
misiunilor.
Comandanţii dezvoltă SOP-urile din surse doctrinare, din procedurile
de operare ale eşalonului superior în părţile care sunt aplicabile, din
precizările comandantului eşalonului superior şi din propria experienţă. Ele
trebuie să fie cât mai complete cu putinţă şi trebuie să permită celor nou
veniţi sau unităţilor ataşate/date în subordine (ca întărire sau sprijin) să se
214
familiarizeze rapid cu activităţile de rutină ale unităţii. SOP-urile se aplică
după ce comandanţii le schimbă între ei. Beneficiile SOP-urilor includ:
- ordine de operaţii/acţiune simplificate şi precise;
- facilitează corecta înţelegere şi lucrul în echipă între comandanţi,
statul major şi trupe;
- desfăşurarea sincronizată şi standardizată a exerciţiilor de stat
major;
- tehnici standardizate de luare a deciziei cu rapiditate sau scurtate.
SOP-urile reglează operaţiile prin intermediul şi împreună cu
elementele sistemului C2 (comandă-control). Ele permit elementelor interne
sau externe să comunice reciproc aşa cum au stabilit între ele.
Întotdeauna tacticile au impus folosirea raţionamentului propriu
şi adaptarea lor la circumstanţele unice pentru fiecare situaţie specifică în
parte. Tehnicile şi procedurile reprezintă de fapt şabloane care pot fi aplicate,
în mod repetat, fără a impune utilizarea masivă a raţionamentului propriu,
într-o multitudine de circumstanţe. Tacticile, tehnicile şi procedurile/TTP îi
oferă tacticianului un set de instrumente care pot fi utilizate în încercarea
de a obţine o rezolvare pentru o anumită problemă tactică. Soluţia pentru o
problemă specifică o reprezintă realizarea unei combinaţii unice a acestor
TTP-uri sau crearea unora noi bazate pe evaluarea critică a situaţiei.
Tacticianul este cel care îşi stabileşte/decide soluţia care va fi utilizată;
pentru aceasta el va utiliza toate doctrinele şi TTP-urile existente, experienţa
acumulată prin intermediul procesului de instruire şi în urma participării la
diverse operaţii. El va trebui să-şi utilizeze creativitatea pentru a realiza şi
perfecţiona soluţii faţă de care inamicul să fie nepregătit sau incapabil să
reacţioneze corect şi la timp.
Ştiinţa şi arta tacticii
Tacticianul trebuie să înţeleagă şi să stăpânească la perfecţie ştiinţa
şi arta tacticii, două concepte complet distincte şi totuşi inseparabile. Un
tactician este o persoană care este devotată stăpânirii la perfecţie ştiinţei şi
artei tacticii. Comandanţii şi liderii de la toate eşaloanele, precum şi cadrele
militare din compunerea statelor majore trebuie să fie tacticieni desăvârşiţi
pentru a-şi putea îndruma subordonaţii astfel încât aceştia să poată desfăşura
operaţii din întreg spectrul operaţional.
215
Ştiinţa tacticii include înţelegerea acelor aspecte militare ale tacticii capabilităţi, tehnici şi proceduri - care pot fi măsurate şi cuantificate. Ştiinţa
tacticii include capabilităţile fizice ale sistemelor şi unităţilor militare, ale
trupelor proprii şi ale celor inamice, cum ar fi determinarea timpului necesar
pentru ca o divizie să străbată o anumită distanţă. De asemenea include
tehnicile şi procedurile utilizate pentru îndeplinirea unor sarcini specifice,
cum ar fi termeni tactici şi măsuri de control care permit comprimarea
limbajului tactic. Ştiinţa tacticii nu este deloc uşoară şi impune la modul
imperativ stăpânirea şi cunoaşterea diferitelor tehnici şi proceduri referitoare
la utilizarea diferitelor elemente de arme întrunite, în scopul obţinerii unor
efecte sporite.
Pentru a stăpâni la perfecţie ştiinţa tacticii este necesar ca tacticianul
să înţeleagă constrângerile de natură fizică şi procedurală, în care trebuie să-şi
desfăşoare activitatea. Aceste constrângeri includ efectele pe care terenul,
timpul, spaţiul/distanţa şi vremea le au asupra forţelor combatante, atât
proprii cât şi ale inamicului. Totuşi, deoarece luptele implică desfăşurarea
de activităţi umane intense, soluţia unei probleme tactice nu se poate reduce
la o simplă formulă matematică. Este necesară studierea artei tacticii în
scopul creării unei soluţii corecte/apte.
Arta tacticii este formată din 3 aspecte interconectate: existenţa unui
număr variabil şi creativ de mijloace, destinate îndeplinirii misiunii primite;
desfăşurarea procesului de luare a deciziei în condiţii de incertitudine;
înţelegerea dimensiunii umane sau a efectelor pe care le au luptele asupra
militarilor. Arta, spre deosebire de ştiinţă, impune exercitarea unor abilităţi
mentale intuitive care nu pot fi învăţate prin simpla citire a unor materiale.
Tacticianul trebuie să-şi utilizeze cunoştinţele acumulate din studiul
diverselor materiale şi să-şi utilizeze abilităţile dobândite în urma executării
diverselor exerciţii practice. Cu cât un tactician câştigă mai multă experienţă,
în diferite circumstanţe, cu atât va stăpâni mai bine arta tacticii.
Tacticianul aplică arta tacticii pentru a rezolva diverse probleme
tactice, cu respectarea intenţiei comandantului său, prin alegerea unor
opţiuni variate. Acestea se referă la: tipurile şi formele de operaţii, formele
de manevră, sarcinile referitoare la misiunile tactice; organizarea grupării
de forţe, formată din elementele disponibile, care include totodată alocarea
216
unor resurse limitate; stabilirea şi aranjarea într-o anumită ordine a diferitelor
măsuri de control utilizate; viteza cu care se desfăşoară operaţia/ ritmul;
riscul pe care un comandant este dispus să şi-l asume.
Aceste opţiuni reprezintă pentru tactician punctul de plecare; de aici
încolo el trebuie să creeze o soluţie unică care să corespundă unei probleme
tactice specifice. Fiecare decizie presupune realizarea unei alegeri plecând
de la o gamă variată de opţiuni; fiecare decizie presupune o judecată
riguroasă a fiecărei alegeri/curs de acţiune în parte. În timp ce pentru tehnici
şi proceduri există şi liste de verificări (check-list), pentru rezolvarea unei
probleme tactice nu există aşa ceva. Comandantul nu trebuie să încerce să
abordeze problema tactică din perspectiva unei liste de verificări; el trebuie
să-şi folosească experienţa şi creativitatea pentru a-şi depăşi în gândire
inamicul.
Un tactician competent este definit prin intermediul a trei aspecte legate
de arta tacticii. În primul rând este vorba de aplicarea creativă şi flexibilă,
de către comandant, a uneltelor aflate la dispoziţia sa, adică a doctrinei, a
TTP-urilor, a programelor de instrucţie, a schemei de organizare, a tehnicii
şi echipamentelor militare precum şi a militarilor aflaţi în subordine, în
scopul anulării efectelor produse de tacticile situaţionale ale inamicului.
Un tactician trebuie să înţeleagă modul în care e necesar să se desfăşoare
procesul de instruire, dar şi modul în care pot fi desfăşurate/utilizate forţele
aflate în subordinea sa, pentru a putea desfăşura operaţii din întreg spectrul
operaţional.
Consideraţiile referitoare la factorii METT-TC/misiune, inamic,
teren, forţe, timp disponibil şi cele privind civilii, sunt variabile care suferă
permutaţii infinite şi care se combină pentru a conduce la un nou şablon
tactic. Aceşti factori nu vor conduce niciodată la apariţia a două situaţii
identice; totuşi nu se poate realiza nicio listă de verificări care să se refere
numai la o anumită situaţie în parte. Deoarece, pe durata desfăşurării fazei de
planificare, pregătire şi execuţie, inamicul se adaptează continuu la manevrele
efectuate de trupele proprii, nu există nicio garanţie că o anumită tehnică
care a condus la obţinerea unor rezultate pozitive într-o anumită situaţie va
conduce la aceleaşi rezultate şi într-o altă situaţie. Fiecare problemă tactică
este unică în felul său şi trebuie rezolvată – tratată ca atare.
217
Al doilea aspect al artei tacticii îl reprezintă procesul de luare a deciziei
în condiţii de incertitudine şi într-un mediu supus constrângerilor legate de
timp - el este demonstrat de ciocnirea a două voinţe puternice dar opuse este o luptă violentă între doi comandanţi care sunt ostili, independenţi şi
care dispun de moduri diferite de gândire, dar şi de scopuri ireconciliabile.
Fiecare comandant vrea să-şi impună voinţa sa asupra oponentului său, vrea
să înfrângă planurile adversarului său şi vrea să distrugă forţele combatante
ale adversarului. Lupta constă din acţiunile interconectate ale acestor doi
comandanţi, situaţi în tabere opuse, fiecare dintre aceştia încercând să-şi
îndeplinească misiunea primită şi încercând să-l împiedice pe adversar să-şi
îndeplinească misiunea sa. Fiecare comandant are nevoie de un grad mare
de creativitate, precum şi de claritate în modul de gândire şi de acţiune
pentru a putea să-şi depăşească oponentul său, care este de asemenea
capabil şi motivat. El trebuie să-şi folosească cu rapiditate raţionamentul
în scopul înţelegerii implicaţiilor şi oportunităţilor oferite de fiecare situaţie
în parte, deoarece sistemul de comandă şi control/C2 îi oferă o imagine
operaţională care nu este atotcuprinzătoare. Întotdeauna comandantul va
utiliza cele mai noi date de informaţii, pentru a-şi îmbunătăţi procesul de
vizualizare a forţelor inamicului şi a mediului înconjurător. Acelaşi sistem
C2 va transmite deciziile luate de comandant, după ce a realizat înţelegerea
situaţională, către acele unităţi care vor primi sarcina de a angaja în luptă şi
de a distruge forţele inamicului.
Al treilea aspect şi cel mai important îl reprezintă înţelegerea
dimensiunii umane şi a diferenţelor existente între problemele care pot
fi întâlnite pe durata desfăşurării unor exerciţii pe terenul de instrucţie şi
problemele reale întâlnite pe câmpul de luptă. Lupta reprezintă una dintre
cele mai complexe activităţi umane, caracterizată prin moarte violentă,
fricţiuni, incertitudini şi şanse. Succesul depinde la fel de mult de componenta
umană, cât şi de superioritatea numerică şi tehnologică. Tacticianul nu poate
să ignore aspectul uman. El trebuie să încerce să recunoască şi să exploateze
indicatorii care reflectă frica şi slăbiciunile inamicului şi să încerce să
înfrângă voinţa de luptă a militarilor inamici, în timp ce militarii săi trebuie
să rămână apţi (ei reprezintă puterea combatantă). Mai mult decât orice
altă activitate umană, operaţiile combatante desfăşurate în mod continuu
împotriva unui adversar inteligent, conduc la utilizarea la maxim a forţelor
218
militarilor, a capacităţilor mentale şi fizice. Astfel, în rândul militarilor
apar efecte provocate de curaj, frică, experienţă de luptă, oboseală, apariţia
sentimentului de izolare, încredere în sine, sete de răzbunare sau furie.
Dacă aceste efecte nu sunt verificate şi controlate pot conduce la reducerea
vigilenţei, reducerea/încetinirea percepţiei, imposibilitatea de concentrare,
realizarea cu dificultate a comunicării, precum şi la imposibilitatea
îndeplinirii unor sarcini.
Liderii trebuie să fie în permanenţă atenţi la indicatorii care reflectă:
oboseala-sfârşeala, frica, scăderea standardelor de disciplină, scăderea
moralului, atât în rândul militarilor din forţele proprii, cât şi a forţelor
inamicului. Liderii trebuie să desfăşoare activităţi care să contracareze
efectele asupra forţelor proprii simultan cu luarea măsurilor necesare în
vederea accentuării acestor efecte asupra forţelor inamicului. Atunci când
forţele proprii deţin iniţiativa, ele îl pot sili pe inamic să desfăşoare operaţii
continue ca răspuns la acţiunile desfăşurate de forţele proprii şi apoi pot
exploata efectele pe care operaţiile continue le au asupra forţelor inamicului.
Aceste condiţii pot avea un efect cumulativ asupra unei unităţi conducând
la colapsul acesteia. Un tactician trebuie să înţeleagă modul în care aceste
condiţii pot influenţa gradul de rezistenţă al unei fiinţe umane, dar şi modul
în care pot fi utilizate în cadrul propriului său plan. El trebuie să înţeleagă
limitele de rezistenţă în luptă ale corpului uman. Aceasta reprezintă de
fapt diferenţa subtilă dintre „împingerea” militarilor dincolo de limitele
organismului în scopul exploatării succesului versus oprirea acestora şi
acordarea timpului necesar de odihnă pentru a preveni colapsul coeziunii
unităţii.
Escaladarea nivelului tactic al operaţiilor
În urma conflictelor de după al Doilea Război Mondial (Coreea,
Vietnam etc.) s-a formulat un nou concept prin care se statua că nu este
suficient să înfrângi adversarul prin mijloace fizice, ci mult mai important
este să-i înfrângi voinţa de a lupta; în literatura de specialitate acest concept
doctrinar apare ca „Mannoevrist Approach” – abordarea manevrieră a luptei –
concept care este prezent acum şi în Doctrina Armatei României şi care se
bucură de aprecierea majorităţii armatelor europene şi nu numai. Deci poţi
bombarda oricât un teritoriu, nu-l vei stăpâni niciodată decât de la sol, nu din
aer, pentru că odată ieşit din adăpost inamicul va continua să lupte împotriva
219
ta cu şi mai mare îndârjire. Nu se poate deţine controlul total într-un conflict
decât prin „boots on the ground”, sau cum ar zice militarul român, până când
bocancul infanteristului nu calcă pe obiectivul inamic.
Datorită spectrului şi tipologiei conflictelor contemporane a fost
necesară găsirea unor forme de răspuns la noile ameninţări ce se profilau
pentru conflictele viitoare. Inexistenţa unor soluţii general valabile pentru
toate problemele apărute a făcut ca doar experienţa luptei să producă o reacţie
acceptabilă şi pe măsura provocării. Astfel, pe principiul deja cunoscut –
acţiune, reacţie, contrareacţie – s-a ajuns ca soldatul să se adapteze primul
la realitatea imediată, găsind o rezolvare de moment a situaţiei, mai departe
structurile mici s-au adaptat, perfecţionând continuu tehnicile experimentale,
au luat naştere noi proceduri bazate pe lecţiile proaspăt învăţate, de aici noi
tactici au fost conturate, noi tipuri de operaţii au fost dezvoltate...iar noile
doctrine au fost elaborate din necesitate.
Noi tactici, tehnici şi proceduri au fost adoptate pentru desfăşurarea
acţiunilor, corelate cu remodelarea sistemelor decizionale, bazate pe tehnica
de vârf. Concepte ca „Network Centric Warfare” – războiul bazat pe reţea au
fost implementate de armatele moderne până la cele mai de jos nivele tactice,
iar tehnologiile şi armamentele au fost adaptate noilor cerinţe. Asta nu a
însemnat o diminuare a rolului nivelului strategic, ci reconfigurarea acestuia
pornind de la cerinţele şi nevoile nivelului tactic; astfel, în conflictele actuale,
având de înfruntat ameninţări şi riscuri preponderent asimetrice, doctrinele
categoriilor de forţe şi inter-categorii de forţe se adaptează continuu, potrivit
întregii plaje de misiuni care pot apărea.
Astfel s-a ajuns la apariţia unor tipuri de operaţii inexistente până
de curând – operaţii de stabilitate şi de sprijin – la proiectarea unor noi
doctrine - de luptă antiteroristă – la remodelarea unor doctrine mai vechi şi
readaptarea unor concepte mai vechi etc.
În mod automat, tacticile, tehnicile şi procedurile nou apărute la
nivel tactic au condiţionat apariţia unor noi mijloace de ducere a luptei;
armamentele, tehnica de luptă, mijloacele de comunicaţii, logistica – toate
au trebuit adaptate noilor cerinţe. Eforturile umane, materiale şi financiare
în acest sens au fost colosale şi au avut efecte dintre cele mai diverse pe plan
mondial.
Dacă luăm în considerare şi factorul uman, observăm că a fost nevoie
de reorientarea şi regândirea întregului sistem militar, cu toate consecinţele
220
aferente: noi sisteme de recrutare, instruire; noi cerinţe conform capabilităţilor
impuse de câmpul de luptă; motivaţia etc.
Tragem concluzia din nou că schimbările de ordin tactic au avut o
contribuţie determinantă la reconfigurarea conflictelor actuale; dar principiul
cauză/efect funcţionează şi invers în cazul acesta, aşa că nu credem că se poate
delimita foarte clar unde începe şi unde se opreşte impactul transformărilor
la nivel tactic asupra evoluţiei luptei armate.
Putem spune doar că procesul nu s-a oprit şi nu se va opri vreodată, iar
încercările de a prevedea ce ne va rezerva viitorul luptei armate vor rămâne
doar nişte ipoteze care se vor dovedi viabile doar atunci când realitatea ne
va permite să o facem.
Din experienţa conflictelor recente, reiese că războiul clasic şi-a
schimbat şi îşi schimbă continuu fizionomia, cunoscând modificări majore
a formelor sale, de la cele de diferite intensităţi şi anume joasă, medie sau
înaltă, la forme transfrontaliere, de impunere a anumitor moduri de viaţă,
având implicaţii atât zonale cât şi internaţionale. Războiul clasic capătă
astfel aspecte de conflict armat civil, cu implicaţii internaţionale, conflict
de intensitate joasă care poate fi gestionat, dar care implică modificarea sau
adaptarea procedurilor de luptă la situaţia concretă.
Formele de luptă clasice şi anume apărarea şi ofensiva sunt din ce
în ce mai puţin adoptate sau mai bine spus, ponderea pe care acestea o au
în ducerea acţiunilor militare este tot mai scăzută datorită modificărilor
survenite în doctrina ducerii acţiunilor militare. Apariţia războiului împotriva
terorismului a făcut ca apărarea şi ofensiva clasică ca şi forme ale acţiunilor
de luptă, să fie înlocuite de operaţiile de stabilitate şi de sprijin.
În lucrarea ,,Perspective în lupta armată’’ dr. Grigore Alexandrescu
spunea: ,,Apărarea în teatrele de operaţii, indiferent de inamic, va trebui
să fie flexibilă şi va consta dintr-un şir neîntrerupt de manevre şi riposte,
executate cu forţe destinate”.
Aspectul ofensiv al apărării poate fi observat pregnant în lupta în
mediu urban, unde acţiunile cu caracter defensiv alternează cu cele cu
caracter ofensiv. Contramobilitatea joacă un rol important în canalizarea
forţelor inamicului, această contramobilitate fiind realizată nu numai prin
crearea de obstacole, ci mai ales prin acţiuni cu caracter ofensiv. Controlul
zonelor locuite, a localităţilor şi a zonelor speciale este o doctrină nouă,
221
adoptată de armata Statelor Unite ale Americii, dar această doctrină are un
inconvenient şi anume acela că o astfel de doctrină nu va da rezultate decât
într-o perioadă de timp relativ lungă, este nevoie de un program extrem de
riguros şi de exigent de antrenare a forţelor pentru lupta în zone urbane şi în
zone speciale.
Diversificarea procedurilor de luptă a decurs ca o consecinţă firească
a nevoii de schimbare a procedurilor de operare în scopul obţinerii victoriei.
Procedurile de operare şi regulile de angajare au fost modificate ca rezultat
al acţiunilor asimetrice desfăşurate de forţe neconvenţionale, aceste forţe
neavând modele acţionale, ci adaptând modul de acţiune propriu la modul
de acţiune al forţelor convenţionale.
În aceeaşi măsură, forţele convenţionale îşi modifică permanent modul
de acţiune şi procedurile de operare în funcţie de modul de acţiune al forţelor
neconvenţionale. Modul de acţiune sau procedurile standard de operare nu
mai sunt valabile sau termenul lor de valabilitate este foarte scurt, existând
necesitatea permanentă de adaptare la noile condiţii de ducere a acţiunilor
militare determinate de reacţiile posibile ale inamicului, a mediului tactic în
care are loc confruntarea şi a condiţiilor concrete ale situaţiei.
În general, conflictele armate ale ultimilor decenii au fost conflicte de
scurtă durată, care în cele din urmă au căpătat un pronunţat caracter de război
civil, revoluţie sau conflict local. Acest fapt se datorează în mare măsură
şi punerii războiului ca fenomen politic, social şi economic sub controlul
comunităţii umane, al centrelor de putere, al organizaţiilor şi organismelor
internaţionale, al media şi organismelor neguvernamentale, cel puţin până la
un anumit grad de intensitate.
Acţiunile teroriste vor fi în continuare surprinzătoare, diversificate,
extrem de violente şi inteligent concepute. Mijloacele folosite vor fi şi
ele din ce în ce mai perfecţionate, pe măsură ce teroriştii pot avea acces
la tehnologia modernă, la cea a armelor de distrugere în masă şi la cea
informaţională. Însă atacurile preferate vor rămâne cele cu un puternic
impact asupra opiniei publice, a societăţii civile în general. Terorismul ca
fenomen, va deveni din ce în ce mai puţin un ansamblu de acţiuni interne,
îndreptat împotriva ordinii de drept şi a diferitelor instituţii ale statului. El va
viza îndeosebi ţările puternic industrializate, cu un ridicat potenţial militar,
precum şi aliaţii acestora, transformându-se tot mai mult într-un fenomen
transfrontalier.
222
Formele şi procedurile acţiunii militare, inclusiv cele ale luptei armate,
au evoluat în funcţie de caracteristicile mediului strategic de securitate, de
forţe, mijloace, sisteme de arme, politici şi strategii. Formele de luptă au
evoluat doar prin apariţia unor noi procedee specifice, prin modificarea
modului de acţiune al forţelor implicate în conflict, prin intensitatea
conflictelor şi nu în ultimul rând prin tehnologizarea până la cele mai mici
structuri.
Convergenţa formelor de luptă este desigur câştigarea supremaţiei,
atingerea obiectivelor, îndeplinirea misiunilor şi în cele din urmă obţinerea
victoriei.
Creşterea importanţei infanteriei
Infanteria română fiind prin creaţie cea mai veche dintre arme, şi-a
servit patria în toate bătăliile care au marcat în acest spaţiu românesc, o luptă
îndârjită pentru independenţă şi suveranitate.
Ea a rezistat printr-o ştiinţă a readaptării, ce o face mereu modernă.
Suplă şi mai puţin costisitoare decât alte arme, beneficiind de
reputaţia de a nu reprezenta un pericol agresiv, infanteria este perfect
adaptată la varietatea de forme de intervenţie, oferind comandantului
inter-arme posibilităţi multiple de întrebuinţare. Este, în primul rând,
aptă să gestioneze o criză de nivel scăzut, oferind o bună capacitate de
reversibilitate. Angajamentul său este sistematic în toate formele de conflict,
iar întrebuinţarea în orice tip de misiune are conotaţii diferite de cele ale
tancurilor sau artileriei. Iată de ce infanteria de mâine trebuie pregătită să
facă faţă unor situaţii neprevăzute. Ea trebuie să fie în măsură să se înscrie cu
capacităţile sale în lupta inter-arme sau inter-categorii de forţe ale armatei,
după caz, atât într-un conflict major, cât şi într-o intervenţie rapidă sau
împotriva unei ameninţări teroriste.
Sunt motive pentru care infanteria trebuie să evolueze pentru a se
adapta rapid progresului tehnologic, în mod deosebit în domeniul protecţiei,
mobilităţii şi puterii de foc.
Armă a bărbăţiei, armă tehnică, infanteria este considerată, alături de
tancuri, cu care materializează succesul luptei de contact, arma de bază a
controlului permanent al terenului. Aceasta reprezintă, de fapt, aptitudinea
sa fundamentală, prin care se concretizează, în cooperare cu celelalte arme,
misiunile ce-i sunt încredinţate în lupta inter-arme.
223
Această aptitudine este fundamentată de patru capacităţi bine definite:
- capacitatea de observare, de investigare şi de cercetare;
- capacitatea de acţiune antipersonal;
- capacitatea de acţiune antiblindate şi antielicoptere;
- capacitatea de rezistenţă prelungită pe câmpul de luptă.
Capacitatea artileristică proprie va trebui să se întărească în continuare
pentru a da infanteriei gradul de independenţă pe care îl solicită îndeplinirea
cu rapiditate a misiunilor încredinţate în cadrul unor grupări interarme sau
inter-categorii de forţe ale armatei.
„Primul soldat a fost infanterist şi ultimul soldat va fi de asemenea
infanterist”, scria generalul francez Craplet, în introducerea operei sale
devenită clasică, despre istoria infanteriei franceze.
El făcea referire la faptul că printre caracteristicile principale ale
infanteristului este faptul că acesta acţionează de regulă pe jos, acest fapt
generând şi conceptul de „armă a ultimilor 300 de metri”. Evoluţiile ulterioare
au făcut ca acest concept să dispară, în prezent infanteriştii fiind capabili
practic să ducă lupta independent, compensând lipsa sprijinului furnizat de
celelalte genuri de arme, prin înzestrarea de care dispun acum structurile de
infanterie, precum şi prin calităţile umane ale militarilor infanterişti.
Evoluţia mediului de securitate şi tehnologiile moderne au impus
fenomenului militar actual, mutaţii esenţiale, materializate în lărgirea
spectrului de confruntare, în creşterea complexităţii, a ritmului şi a efectelor
acţiunilor militare, precum şi în extinderea influenţei acestora în noi medii
şi domenii ale existenţei umane.
Însuşi spectrul conflictului include în prezent, componenta de
prevenire, cea de desfăşurare şi cea post-conflict, fiecare din acestea
presupunând acţiunea forţei armate în proporţii şi sub forme diferite.
În acest context, acţiunile militare sunt desfăşurate de forţe de
dimensiuni mici, cu structură modulară, care dispun de mijloace de lovire
deosebit de precise şi la distanţă mare, cu o mobilitate tactică sporită.
În noua configuraţie a mediului de securitate sunt aşadar de aşteptat
o serie de mutaţii, determinate în principal de escaladarea confruntărilor din
spectrul asimetric în general şi a fenomenului terorist, ca o componentă a
acestui gen de confruntare, care impune acest mod de reacţie.
Prognozele organizaţiilor internaţionale abilitate în astfel de evaluări,
arată că ponderea acţiunilor viitoare va avea ca mediu de desfăşurare mediul
224
urban, va determina noi implicaţii ale acţiunilor militare asupra societăţii
civile, concomitent cu sporirea importanţei datelor şi informaţiilor, a
preciziei loviturilor, a sistemelor de arme, a vehiculelor uşoare. Arma care
îndeplineşte aceste condiţii întrunite este infanteria.
În momentul de faţă, preocupările specialiştilor militari orientează
eforturile spre pregătirea infanteriei pentru un nou mediu de confruntare,
complet şi complex, eficient, cu efecte masive asupra centrelor de greutate
ale adversarului, prin pregătirea şi desfăşurarea mai multor genuri de
activităţi, letale şi neletale, convenţionale sau neconvenţionale, simetrice
ori asimetrice.
V.2. Exerciţiile
Exerciţiile reprezintă o activitate complexă de instruire desfăşurată
în condiţii cât mai apropiate realităţii spaţiului de luptă integrat. Acestea
presupun executarea, într-o viziune unitară şi continuă, a mai multor cerinţe
esenţiale necesare pentru îndeplinirea misiunii.
Scopul general al exerciţiilor îl constituie perfecţionarea deprinderilor
elementelor de comandă şi ale forţelor pentru îndeplinirea misiunilor.
Exerciţiile constituie baza pentru executarea evaluării interne şi
externe a nivelului de instrucţie al unei structuri la sfârşitul unor etape/
module de instrucţie.
Principalele exerciţii de instrucţie în comun la care au participat şi
participă structurile de infanterie sunt :
a) România – SUA (cea mai importantă activitate de instruire în
comun):
Scopul principal al exerciţiilor l-a constituit creşterea încrederii
reciproce şi întărirea cooperării bilaterale.
Principalele obiective comune ale exerciţiilor au fost: creşterea
nivelului de înţelegere a doctrinelor militare ale celor două state, cunoaşterea
reciprocă a metodelor de operare, a tacticilor şi procedurilor, familiarizarea
participanţilor cu procedurile de luare a deciziei şi cu aspectele cheie ale
structurilor militare române şi americane, antrenarea în comun cu folosirea
aceloraşi tehnici, tactici şi proceduri în vederea participării la misiuni,
împreună în teatrele de operaţii.
225
Detaşamentele de instrucţie participante la activităţi au făcut parte
din unităţile de infanterie/vânători de munte desemnate să execute misiuni
în teatrele de operaţii astfel :
- în cadrul exerciţiului „Proof Of Principle- 07”, 1 Companie
Infanterie/B 341 Infanterie;
- în cadrul exerciţiului „JTF-East Rotation 2008”, 1 Companie
V.M./B.21 V.M. ;
- în cadrul exerciţiului „JTF-East Rotation 2009”, 4 subunităţi/B.
33 VM, prin rotaţie ;
- în cadrul execiţiului „Saber Down 10”, va participa, 1 subunitate
de infanterie/B. 20 I., desemnat să execute misiuni în teatrul de operaţii din
Afganistan, în semestul I/2011, alături de partenerul american, 1 pluton de
infanterie din Forţele Terestre sârbe şi de trei observatori din Forţele Terestre
franceze.
Principalele categorii de pregătire au fost: antrenarea forţelor prntru
dislocare/redislocare; instrucţie pentru integrarea forţelor în structuri
multinaţionale, la fiecare eşalon, instrucţia tragerii cu armamentul individual,
STX –uri de la nivel individ la nivel pluton (îmbarcat şi debarcat), operaţii
urbane, instrucţie sanitară, familiarrizarea cu aramamentul ne-letal.
Partenerul american a asigurat, în folosul militarilor români
organizarea şi desfăşuarea cursurilor „Combat Life saver Course” , mecanici
conductori şi mentenanţă STRYKER, Mil to Mil training, cursurile de
şoferi HMMVVE, precum şi utilizarea sistemelor de instruire prin simulare
dislocate în garnizoana Mihail Kogălniceanu.
Toate exerciţiile s-au desfăşurat în facilităţile de instrucţie din
garnizoana Mihail Kogălniceanu şi poligonul Babadag.
226
Conducerea structurilor militare româneşti a fost asigurată de echipe
de coordonare de la nivelul Statului Major al Forţelor Terestre şi al Diviziei 1
Infanterie,conduse de colonel Eugen ROMANESCU şef şecţie/Statul Major
al Forţelor Terestre (în perioada 20.08-22.10.2007), de colonel Nicolae
DRAGOMIR, şeful Serviciului Instrucţie/Statul Major al Forţelor Terestre
(în perioada 09.06-08.08.2008) şi colonel Mihai NICOLESCU/Divizia 1
Infanterie ( în perioada 03.07-14.10.2009) .
Continuitatea în planificarea şi coordonarea defăşurării activităţilor
de instrucţie în comun a fost asigurată din anul 2007 până în prezent de către
locotenent colonelul Nicolae IVAN, şeful Biroului Instrucţie Infanterie şi
Poliţie Militară/Statul Major al Forţelor Terestre.
Activităţile de instrucţie în comun au fost benefice pentru ambele
armate şi au reprezentat o bună oportunitate pentru continuarea, îmbunătăţirea
şi dezvoltarea relaţiilor dintre militarii celor două armate, a capabilităţilor şi
concepţiilor de instrucţie în comun pentru a spori gradul de interoperabilitate
şi antrenament la standarde NATO.
b) România- Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de
Nord: exerciţiul „ROMANIAN EXPRESS”, la care a participat B. 20 I.Craiova.
Scopul exerciţiului l-a constituit realizarea interoperabilităţii dintre
militarii Armatei României şi cei ai Armatei Regatului Unit al Marii Britanii
şi Irlandei de Nord prin îmbunătăţirea nivelului de antrenament şi aplicarea
tenhicilor, tacticilor şi procedurilor standard NATO.
Coordonarea planificării, organizării, defăşurării instrucţie şi
monitorizarea procesului de instrucţie desfăşurat de unităţile şi marile
unităţi de infanterie şi poliţie militară se realizează prin grija Biroului
Instrucţie Infanterie şi Poliţie Militară/Secţia Instrucţie Forţe Luptătoare/
Serviciul Instrucţie/Instrucţie şi Doctrină/Statul Major al Forţelor Terestre
a cărui organizare este subdimensionată în raport cu atribuţiile, misiunile şi
sarcinile multiple încredinţate.
În concluzie activităţile de instrucţie în comun România – S.U.A.,
România- Marea Britanie, România - Serbia (2010) cu participarea
observatorilor din Forţele Terestre franceze si Forţele Terestre sârbe sunt
benefice pentru armatele participante şi reprezintă o bună oportunitate pentru
continuarea, îmbunătăţirea şi dezvoltarea relaţiilor dintre infanteriştii celor
patru armate, a capabilităţilor şi concepţiilor de instrucţie în comun pentru a
spori gradul de interoperabilitate şi antrenament la standarde N.A.T.O.
227
Capitolul VI
TENDINŢE PRIVIND MODERNIZAREA ARMEI
INFANTERIE
Amplul proces de transformare şi modernizare al Forţelor Terestre
care a marcat intrarea în secolul XXI, găsea “regina bătăliilor” la ceasul
marilor prefaceri.
Super tehnologizarea, informatizarea, miniaturizarea echipamentelor
luptătorului mileniului III sunt deja realităţi şi acestor adevărate provocări,
infanteriştii s-au gândit să le răspundă aşa cum ştiu ei mai bine. Fără să fi
căpătat alte conotaţii, virtuţi precum vitejia, eroismul, spiritul de sacrificiu,
sunt şi vor rămâne valori perene pentru infanterist, însă în mod evident,
insuficiente protagoniştilor războiului zilelor noastre şi mai cu seamă ale
celui de mâine.
Participarea militară românească în anii care au urmat integrării
în structurile Alianţei Nord-Atlantice în cele mai fierbinţi puncte de pe
mapamond, au evidenţiat fără echivoc faptul că structurile de infanterie
româneşti sunt capabile să îndeplinească cu succes în cadrul NATO, misiuni
dintre cele mai complexe. Recunoaşterea unanimă a nivelului de pregătire
al militarilor noştri de către partenerii de coaliţie, reprezintă un prilej de
bucurie, dar în acelaşi timp şi o obligaţie. Asemeni unei competiţii sportive,
drumul până la “titlu” este foarte greu! Este însă şi mai greu să menţii acest
titlu şi infanteriştii ştiu acest lucru!
Dacă referitor la instrucţie şi la nivelul general de pregătire “s-a intrat
în cadenţă” rapid, în ceea ce priveşte tehnica şi echipamentele militare,
există încă decalaje evidente faţă de armatele aliate, aşa încât, preocuparea
vizând dotarea structurilor din armă cu tehnică de luptă modernă,
armament şi echipamente specifice performante reprezintă o prioritate.
Această politică de înnoire şi de modernizare a armei este susţinută de opt
programe de înzestrare aflate în curs de derulare în diferite stadii, în care
sunt implicaţi direct şi specialişti din arma infanterie şi din specialităţile
militare ale acesteia. Efortul a fost uriaş şi este departe de a se fi încheiat,
iar faptul că specialiştii infanterişti au fost chemaţi în echipele de program
228
şi supraveghere, adaugă un plus de strălucire pe blazonul armei. Fără să fi
făcut o ierarhizare după criteriul importanţei fiecărui program de înzestrare
în care suntem implicaţi, facem menţiunea că toate sunt importante pentru
perioada următoare, sunt necesare şi extrem de aşteptate în marile unităţi şi
unităţile de infanterie, într-o eşalonare care are ca orizont de timp anul 2025.
Într-o succintă enumerare, cele opt programe de înzestrare sunt prezentate
în continuare:
VI.1. Maşina de luptă a infanteriei MLI-84M „Jderul”
Programul a fost declanşat în anul 1996 având ca obiectiv înlocuirea
vechiului produs MLI-84, depăşit sub aspect tehnico-tactic, cu o maşină de
luptă modernă, comparabilă cu produsele similare ale aliaţilor în ceea ce
priveşte protecţia echipajului, puterea de foc, sistemele de comunicaţii şi
informatică.
Maşina a fost realizată în mai multe configuraţii, cu grade de
echipare diferite, astfel: maşină de luptă;punct de comandă mobil;tractor
de evacuare tehnică;MEDEVAC (evacuare medicală);Centru de
transmisiuni;Ar. 120 mm.
La realizarea maşinii s-au utilizat echipamente dintre cele mai
performante, ale unor companii de prestigiu pe plan mondial, integrate în
ţară, la S.C. MFA Mizil.
229
Testarea şi evaluarea operaţională desfăşurată în perioada 2005-2006,
au scos în evidenţă faptul că produsul răspunde cerinţelor pentru care a fost
realizat şi a fost introdus în înzestrare unităţilor din subordinea Brigăzii 282
Infanterie Mecanizată.
Transportor blindat pentru trupe (TBT 8x8/4x4)- PIRANHA III C
Programul urmăreşte dotarea structurilor de infanterie cu un produs
performant, capabil să asigure deplasarea în siguranţă a unităţilor şi
230
subunităţilor şi dislocarea rapidă a acestora în zonele de operaţii. Este necesară
menţinerea unui anumit echilibru în ceea ce priveşte dotarea unităţilor de
infanterie cu maşini de luptă, îmbinând astfel puterea de foc - specifică
MLI 84M “Jderul”, cu mobilitatea sporită a unei maşini de luptă pe roţi, în
măsură să se deplaseze, atât pe uscat cât şi pe apă. Drumul parcurs este lung
şi anevoios, specific evoluţiilor de mare anvergură. Datorită caracteristicilor
de mobilitate şi putere de foc, protecţia oferită echipajului ca şi sistemul de
comunicaţii şi informatică performant, acest nou tip de transportor ar putea
marca în infanteria română trecerea spre o nouă generaţie a maşinilor de
luptă terestre, dacă va răspunde corespunzător tuturor testărilor operaţionale
specifice clasei de transportoare din care face parte.
Piranha III C este vehiculul de lupta blindat pe roţi intrat în dotarea
batalioanelor de infanterie din Forţele Terestre.
Produs în Elveţia, Piranha III C are un design deosebit, cu o protecţie
balistică variabilă crescută, blindaj performant şi dotat cu kituri de protecţie
împotriva minelor şi a armelor de nimicire în masă. Înzestrat, ca armament,
cu o mitralieră de cal. 12,7 mm, Piranha III poate executa cu succes misiuni
231
în teatrele de operaţii acolo unde militarii români desfăşoară misiuni de
stabilitate şi în sprijinul păcii.
Platforma de transport multifuncţională şi autoturismul de teren
blindat/neblindat (tip uşor)
În conformitate cu documentele politico - militare de planificare a
apărării şi cerinţele cuprinse în Obiectivele Forţei, marile unităţi şi unităţile
care vor fi puse la dispoziţia NATO, precum şi cele de sprijin şi generare a
forţei, trebuie să fie în măsură să desfăşoare acţiuni militare atât în ţară, cât
şi în cadrul grupărilor internaţionale de tip CJTF.
Pentru îndeplinirea misiunilor, acestea trebuie să dispună de
capabilităţi operaţionale de sprijin de luptă şi logistice, care să permită
creşterea mobilităţii şi reacţiei de răspuns.
Realizarea condiţiilor optime pentru deplasarea trupelor şi
echipamentelor în teatrele de operaţii din afara teritoriului naţional şi în
zonele de operaţii din ţară, pentru autosusţinerea acestora şi acordarea
sprijinului logistic, impun cu necesitate, configurarea unui sistem de
transporturi militare modular, bazat pe capabilităţi şi mijloace militare
şi civile, apte să îndeplinească cerinţele dislocării - redislocării rapide a
trupelor, tehnicii şi materialelor necesare acestora.
Capabilităţile de transport constituie veriga principală pentru
rezolvarea unor misiuni diversificate, indiferent de locul şi condiţiile de
desfăşurare a acestora:
- afluirea efectivelor, tehnicii şi materialelor în punctele de
îmbarcare din ţară (aeroporturi, porturi, staţii CF), precum şi din punctele de
debarcare, în teatru ;
- asigurarea mobilităţii forţelor şi echipamentelor în zona de
operaţii ;
- constituirea surselor de aprovizionare (depozite de campanie),
în zonele de operaţii ;
- asigurarea transporturilor de aprovizionare a forţelor, cu diferite
categorii de materiale, muniţii, apă, petrol, ulei şi lubrifianţi, în interiorul
zonei de operaţii ;
- asigurarea transporturilor de reaprovizionare a depozitelor de
campanie, din punctele de debarcare situate în afara zonei de operaţii ;
- recuperarea şi evacuarea tehnicii şi echipamentelor avariate.
232
Capacitatea de rezolvare rapidă a acestor acţiuni este determinată
de capabilităţile combinate de transport – aeriene, maritime şi terestre,
disponibile la un moment dat.
În acest context, asigurarea unor platforme de transport terestru,
multifuncţionale sau specializate, cu caracteristici constructive şi
funcţionale, care să asigure sustenabilitatea, compatibilitatea şi comunitatea
cu capabilităţile de transport din dotarea armatelor ţărilor aliate, reprezintă
cerinţa majoră pentru pachetele de capabilităţi care urmează să fie puse la
dispoziţia NATO.
Pentru autoturismele de teren blindate şi neblindate (de tip uşor)
principalele capabilităţi operaţionale pe care trebuie să le asigure sistemul
se referă la:
- mobilitate, definită prin:
• capacitatea mărită de progresiune în teren şi trecerea
obstacolelor;
• transportabilitatea aeriană, navală şi feroviar;
- capacitate de supravieţuire ridicată, definită prin:
• nivelul de protecţie asigurat prin blindaj;
• protecţia la bruiaj şi interceptare, posibilitatea de mascare;
- puterea de foc proprie;
- dotarea cu elemente de comandă, control şi comunicaţii, similare
vehiculelor aparţinând structurilor similare din armatele statelor membre
NATO.
- îmbarcarea – debarcarea rapidă a personalului pe care îl transportă.
Principalele autoturisme din dotarea structurilor de infanterie dislocate
în teatrele de operaţii sunt :
HUMVEE- M1113
Vehiculul pe roţi multirol
de mare mobilitate cu un design
revoluţionar. Maşina de luptă este de
tip uşor, cu grad mare de mobilitate.
Este echipată cu un motor puternic
pe motorină, cu transmisie automată.
Blindajul este din kevlar capabil să
reziste la exploziile dispozitivelor
233
electronice improvizate şi armamentului de infanterie de calibru mic.
Lungimea autovehiculului este de 5 m, înălţimea de 1,93 m şi lăţimea de
2,12 m. Greutatea totală a autovehiculului este de 5216 kg., având o sarcină
utilă de 2313 kg. Are o putere de foc sporită. Pe HMMWV M-1113 se pot
monta mitraliere de calibre diferite specifice misiunilor pe care le au de
îndeplinit. În acest vehicul pot fi transportaţi 4 militari echipaţi de luptă.
Este fabricat în SUA. A intrat în producţie în anul 1995.
HMMWV M-1114
Vehiculul pe roţi multirol
de mare mobilitate, HMMWV
M-1114, este o maşină de luptă
de tip uşor, cu grad mare de
mobilitate. Este echipată cu un
motor puternic pe motorină,
cu transmisie automată. Uşor
blindată, cu o combinaţie de oţel
şi kevlar, geamurile au o grosime
de aproximativ 10 cm. şi sunt
capabile să reziste la exploziile
dispozitivelor electronice improvizate şi armamentului de calibru mic.
Lungimea autovehiculului este de 4,84 m, înălţimea de 1,93 m şi lăţimea de
1,82 m. Greutatea totală a autovehiculului este de 4447 kg. având o sarcină
utilă de 1043 kg. Are o putere de foc sporită. Pe HMMWV M-1114 se poate
monta mitraliere de diferite calibre, instalaţie lansare de rachete antitanc şi
aruncător de grenade antitanc. În acest vehicul pot fi transportaţi 4 militari
echipaţi de luptă. Este fabricat în SUA. A intrat în producţie în anul 1995.
Vehiculul neblindat pentru
operaţii speciale, URO VAMTAC,
este un mijloc modern de luptă foarte
mobil, intrat în 2005 în înzestrarea
Forţelor pentru Operaţii Speciale ale
Armatei României. Face parte din
familia de vehicule militare de clasa
medie care în variantă blindată poate
constitui o opţiune foarte potrivită
234
URO VAMTAC
pentru îndeplinirea misiunilor în teatrele de operaţii. Este fiabil, robust,
uşor şi rapid. Este special conceput şi foarte eficient în zone macroclimatice
foarte calde. Este uşor de folosit în teren accidentat, având o capacitate mare
de trecere, chiar dacă o singură roată are aderenţă.
VI.2.Sistemul de rachete antitanc portabil
Intrarea în dotare a acestui sistem de rachete a apărut din necesitatea
de a oferi posibilităţi de reacţie antiblindate unităţilor de infanterie care
nu dispun de MLI-84M „Jderul”. În acest moment, aceste structuri, au în
organică plutoane antiblindate mixte, dotate cu instalaţii de lansare de tip
FAGOT - un armament neperformant din punct de vedere operaţional. În
plus, instruirea operatorilor şi formarea abilităţilor acestora reprezintă un
proces dificil. Noul sistem presupune înlocuirea instalaţiilor existente, cu
unele moderne, capabile să angajeze lupta antiblindate la distanţe mari,
în condiţii de precizie, cu o rată de lovire de peste 99%. Prin intrarea în
înzestrare a noului sistem de rachete, se realizează un relativ echilibru
sub aspectul capabilităţilor acţionale între cele două tipuri de structuri de
infanterie (cu/fără MLI).
VI.3.Sistemul de luptă individual avansat (SLIA)
Dacă în anul 2005 proiectul desprins parcă din filmele de SF era privit
cu scepticism chiar şi de către unii optimişti, acum există certitudinea că
programul va fi realizat, iar “soldatul mileniului” va deveni realitate.
SLIA reprezintă un complex de echipamente şi sisteme de arme
eficiente, aflate în strânsă interdependenţă, care au menirea de a asigura un
nivel ridicat de supravieţuire luptătorului şi a susţine lupta în faţa celor mai
diverse ameninţări venite din partea adversarului, în orice condiţii meteoclimatice. Prin ansamblul de senzori şi echipamente integrate, „soldatul
sistem” asigură accesul la spaţiul de luptă integrat, în vederea obţinerii şi
transmiterii informaţiilor în timp real.
Suntem extrem de onoraţi să fim printre promotorii acestui proiect în
cadrul grupului de lucru constituit în cadrul Agenţiei Europene de Apărare,
unde specialiştii infanterişti sunt prezenţe active, autorizate, apreciate
favorabil de către ceilalţi membri în grupul de lucru.
Există mari speranţe că acest proiect va fi realizat nu peste multă
vreme şi că prin aceasta, unităţile de infanterie vor mai face încă un pas
important către viitor.
235
VI.4. Aparatură optică şi optoelectronică
Cuprinde echipamente optice şi optoelectronice, care asigură o
bună observare a câmpului de luptă, ochirea precisă şi rapidă în vederea
anihilării inamicului şi susţinerii cu foc a partenerilor atât pe timp de zi cât
şi pe timp de noapte, indiferent de anotimp sau starea vremii. În funcţie de
cerinţele misiunii se vor putea folosi următoarele echipamente: ochelari şi
monoculare de vedere pe timp de noapte, binoclu, lunetă de observare şi
ochire pe timp de noapte, sisteme de vedere pe timp de zi/noapte pe bază de
radiaţii termice, sistem de achiziţie ţinte şi asigurare cu date etc.
Echipamentul este de tip modular, interschimbabil şi va asigura o
îmbunătăţire a eficienţei tragerii luptătorului.
VI.5.Echipament de protecţie balistică individual
Are rolul de a asigura luptătorului o protecţie eficientă împotriva
focului armamentului uşor de infanterie şi a schijelor pe timpul ducerii
luptei, în condiţiile menţinerii unei bune mobilităţi. Participarea structurilor
româneşti în teatrele de operaţii, cerea cu insistenţă asigurarea acelor
echipamente de protecţie fizică a luptătorului împotriva focului inamic şi a
schijelor, compatibile cu sistemele similare din armatele aliate.
236
Noul sistem de protecţie balistică este un ansamblu modular, alcătuit
din cască balistică şi vestă antiglonţ la care se pot ataşa plăci şi panouri
balistice, pentru realizarea nivelului de protecţie dorit.
Acest echipament avea să reprezinte o prioritate, iar intrarea sa în
înzestrare, urma să vizeze nu doar infanteriştii, ci şi militarii de toate armele.
VI.6. Armament individual tip NATO
Este, de asemenea, unul dintre programele prioritare pentru arma infanterie
şi vizează înlocuirea treptată a armamentului actual cu unul mai performant din
punct de vedere al caracteristicilor tehnico-tactice, calibru NATO.
237
Fără să fi făcut o ierarhizare după criteriul importanţei fiecărui
program, facem menţiunea că toate sunt extrem de importante pentru
perioada următoare, iar beneficiarii vor fi în primul rând marile unităţi şi
unităţi de infanterie, ca şi structurile de alte arme.
238
Anexa nr. 1
Eroi ai Forţelor Terestre
în misiuni internaţionale (1996-2010)
Această pagină este dedicată personalului din Forţele
Terestre care a căzut la datorie, reprezentând un modest omagiu
Profesionalismul şi efortul militarilor români prezenţi în teatrul de operaţii
pe parcursul acestor ani, înscris în „Cartea de onoare” a detaşamentelor
participante la misiune, a fost completat de jertfa celor 13 eroi căzuţi la
datorie şi 68 răniţi dintre care peste 85% pe timpul desfăşurării misiunilor
pentru o cauză nobilă „lupta împotriva terorismului”, flagel cu care se
confruntă principalele instituţii de securitate mondială ale actualului secol.
Sublocotenentul (post-mortem) Iosif Silviu
Fogoraşi a căzut la datorie în 11 noiembrie 2003,
împuşcat, în urma unui atac asupra transportorului amfibiu
blindat în care se afla. Coloana de blindate se întorcea
dintr-o misiune de la graniţa cu Pakistanul, când a fost
atacată cu focuri de armă. A intrat sub tirul focurilor primul
TAB, cel de cercetare, deasupra căruia se aflau cei doi cercetaşi români. Un
glonţ l-a nimerit pe Fogoraşi în zona gâtului şi l-a omorât pe loc, iar Samuilă
a fost împuşcat în zona capului şi în şold, fiind rănit grav.
Sergentul major Iosif Silviu Fogoraşi, s-a născut în 15 noiembrie
1970. Era cunoscut în oraşul natal ALEŞD din judeţul BIHOR ca un tânăr
foarte liniştit, care provenea dintr-o familie cu trei fraţi şi o soră, fiind cel
mai mare dintre ei. Absolvent al secţiei electrotehnică a Liceului „Alexandru
Roman” din aceeaşi localitate, în anul 1989. Directorul liceului la care a
învăţat tânărul, Viorel Ilea, afirma că a fost un elev deosebit prin spiritul
de colegialitate şi prin dorinţa de a-şi ajuta colegii. „Viaţa este deseori
nedreaptă, nu avem însă dreptul să o judecăm decât în interiorul nostru,
proiectând-o pe retina memoriei. Uneori încerci să o înfrunţi, nedorind să
te supui ei, dar nu reuşeşti decât să îţi faci noi suferinţe. Poţi să o faci
239
mai frumoasă fiind bun cu cei din jurul tău, prieteni sau duşmani”35, sunt
rândurile scrise de Iosif Silviu Fogoraşi pe albumul de la absolvirea liceului.
Ca şi militar a absolvit în anul 2002, cursul de formare a subofiţerilor în
activitate, filiera indirectă şi în 2003 cursul de utilizare a tehnicii de calcul,
cu calificative bune şi foarte bune. Pe timpul misiunii a fost încadrat ca
operator (şi şofer), la detaşamentul de Informaţii Militare al Direcţiei de
Informaţii şi Reprezentare Militară.
A fost decorat cu Ordinul „Virtutea Militară” în grad de Cavaler, cu
însemn de război.
Sublocotenentul (post-mortem) Mihail Anton
Samuilă, rănit grav în incidentul în care a căzut la datorie
camaradul său Iosif Silviu Fogoraşi, a murit pe patul
spitalului din localitatea afgană Bagram în noaptea de joi
spre vineri (14 noiembrie 2003), la ora 3,25 (ora României).
Potrivit datelor comunicate Ministerului Apărării Naţionale
de medicii militari americani de la spitalul din Bagram, moartea subofiţerului
a survenit ca urmare a deteriorării bruşte a tuturor funcţiilor vitale, şi asta
după ce, susţineau aceleaşi surse, rănitul îşi mai revenise puţin şi răspundea
la întrebări prin strângere de mână. Din păcate, starea sa de sănătate s-a
deteriorat rapid şi medicii n-au mai avut posibilitatea să oprească această
evoluţie.
Sergentul major Mihail Anton Samuilă s-a născut pe 9 noiembrie
1968, în oraşul Beiuş, judeţul Bihor. Era căsătorit, avea o fetiţă de 11 ani şi
un băiat de 8 ani. A absolvit în anul 2002, cursul de formare a subofiţerilor în
activitate, filiera indirectă şi în 2003 cursul de utilizare a tehnicii de calcul,
cu calificative foarte bune. Pe timpul misiunii a fost încadrat ca operator (şi
şofer), la detaşamentul de Informaţii Militare al Direcţiei de Informaţii şi
Reprezentare Militară.
Cel de-al doilea soldat român ucis în Afganistan, a fost înmormântat
în Cimitirul Eroilor din oraşul său natal, Beiuş. Familiei Samuilă i-au fost
prezentate condoleanţe de către generalul Mihail Popescu, şeful Statului
Major General, şi Gheorghe Matache, secretar de stat în MApN. Premierul
Adrian Năstase a transmis, o scrisoare către familiile celor doi soldaţi
35
240
www.ziaruldeiaşi.ro/naţional-extern/13 noiembrie 2003.
români ucişi în Afganistan, în care afirma: „România este o ţară paşnică
şi, de aceea, am trimis trupe româneşti în luptă cu multe reţineri. Dar am
făcut-o pentru o cauza nobilă. Vă asigur că vom fi alături de dumneavoastră
şi de familia dumneavoastră şi vă vom acorda tot sprijinul necesar, pentru
că doar împreună putem depăşi durerea care ne apasă în aceste clipe. Îi
vom păstra mereu în cărţile de istorie şi în sufletele noastre”36, se arăta în
scrisoarea premierului.
A fost decorat cu Ordinul „Virtutea Militară” în grad de Cavaler, cu
însemn de război.
Sublocotenentul (post-mortem) Narcis Şonei, a
căzut la datorie în 24 aprilie 2005, pe timpul desfăşurării
unei misiuni de patrulare în sudul provinciei Kandahar,
când transportorul amfibiu blindat din fruntea coloanei
în care se afla a trecut peste un dispozitiv improvizat,
ceea ce a declanşat detonarea muniţiei din interiorul
transportorului37.
Sergentul major Narcis Şonei s-a născut pe 31 ianuarie 1979, în
localitatea Tecuci, judeţul Galaţi. A plecat în misiune cu inima deschisă,
pentru a căpăta o nouă experienţă. Îndemnat de fratele său, Narcis a urmat
cariera militară, absolvind cursul de formare a subofiţerilor în activitate,
filiera indirectă în 2003 şi cursul de brevetare paraşutist militar în 2004.
În perioada august - decembrie 2003, a îndeplinit funcţia de comandant
grupă la Regimentul 83 Artilerie, din decembrie până în 1 aprilie 2004
fiind încadrat pe funcţia de radiotelegrafist cercetaş (şi şofer) la Batalionul
404 cercetare, ulterior, începând cu 1 aprilie 2005 specialist (şi şofer) la
Batalionul HUMINT. Cei care l-au cunoscut susţin că, Narcis era curajos
şi că nu se temea de nimic. Narcis Şonei făcea parte din Batalionul 300
Infanterie Galaţi. S-a dus în Afganistan hotărât sa vadă cu ochii lui ce
înseamnă armata adevărată.
Funeraliile s-au desfăşurat în prezenţa preşedintele Traian Băsescu,
prim-ministrului Călin Popescu Tăriceanu, şefului Statului Major General,
generalul Eugen Bădălan, reprezentanţii autorităţilor locale, colegilor şi
camarazilor.
36
37
www.ziua.ro./17 noiembrie 2003.
www.defense.ro/misiuni/memoriam.php.
241
Militarul a fost decorat cu Ordinul „Virtutea Militară” în grad de
Cavaler, cu însemn de război.
Sublocotenentul (post-mortem) Ionel Gheorghiţă
Drăguşanu a căzut la datorie în 20 iulie 2006, când
coloana de transportoare din care făcea parte se întorcea
în bază după executarea unei misiune de patrulare.
La 20 de km de Kandahar, transportorul amfibiu
blindat, aflat în fruntea coloanei, a trecut peste un
dispozitiv exploziv improvizat. Deflagraţia l-a ucis pe
loc pe caporalul Ionel Gheorghiţă Drăguşanu, iar alţi patru militari aflaţi
în transportor au fost răniţi (sublocotenentul Dinu Răzvan Manoilă,
plutonierul Iosif - Adrian Luca-Micu, sergenţii Costinel Valerică
Slăniceanu şi Laurenţiu Şerban).
Caporalul Ionel Gheorghiţă Drăguşanu s-a născut pe 1 octombrie
1969, în localitatea Tecuci, judeţul Galaţi. Şi-a început cariera militară în
aprilie 1991, ca militar în termen la U.M.01212 Basarabi, în 1992 s-a angajat
în aceeaşi unitate ca şi militar angajat pe bază de contract până în anul 2001
când a făcut parte din U.M. 01971 Topraisar, ultima funcţie îndeplinită
fiind de sanitar, în cadrul grupei evacuare răniţi din cadrul Cp.St.M.Dsv.
A participat la mai multe misiuni internaţionale: august - septembrie 1996
la aplicaţia multinaţională „Cooperative Ospray”, SUA; aprilie -iulie 2001,
„Corner Stone” Albania; mai - august 2002 „Corner Stone” Bulgaria, iar
din decembrie 2005, a făcut parte din cadrul Detaşamentului „Enduring
Freedom VII”, Afganistan.
Era căsătorit şi avea un copil. Mai multe oficialităţi din ţară au
ţinut să transmită un mesaj familiei îndoliate, dar şi soldaţilor răniţi,
printre aceştia numărându-se şi ambasadorul SUA la Bucureşti, Nicolas
Taubman: „Am aflat cu profundă tristeţe despre decesul caporalului Ionel
Gheorghiţă Drăguşanu, în Afganistan. Aceasta ne aminteşte faptul că, în
ciuda progreselor enorme din Afganistan, lupta împotriva celor care vor
ca ţara lor să revină la regimul tiranic al talibanilor nu s-a încheiat. Cu
ajutorul României şi al celorlalţi aliaţi curajoşi ai noştri, ne vom asigura de
faptul că Afganistanul nu va mai fi niciodată un refugiu pentru terorismul
internaţional”38.
38
242
http://bucharest.usembassy.gov/US_Policy/Press/20 iunie 2006.
La funeraliile sublocotenentului (post - mortem) Ionel Gheorghiţă
Draguşanu, alaturi de familie, au partricipat ministrul Apararii Nationale,
Teodor Atanasiu, şeful Statului Major General, general dr. Eugen Bădălan,
colegi şi prieteni, reprezentanţi ai autorităţilor centrale şi locale, un numeros
public. La Monumentul eroilor din Basarabi a avut loc dezvelirea unei plăci
comemorative în memoria eroului, sublocotenent (post - mortem) Ionel
Drăguşanu.
Militarul a fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” în
grad de cavaler, pentru militari, cu însemn de război.
Sublocotenentul (post-mortem) Aurel Marcu a
căzut la datorie în 6 septembrie 2007, pe timpul deplasării
într-o misiune de intervenţie executată în districtul
MASOUD, în sprijinul forţelor americane. Transportorul
în care se deplasa patrula a călcat peste un dispozitiv
exploziv improvizat.
În urma deflagraţiei sergentul major Aurel Marcu încadrat la B.33V.M.
Curtea de Argeş şi-a pierdut viaţa, iar alţi patru camarazi au fost răniţi
(locotenentul Nicolae Grigore, sergentul major Mircea Daniel Solomon,
fruntaşul Alex-Octavian Zafiu şi sergentul major Marius Enescu). S-a
născut pe 7 iulie 1976 în localitatea Găeşti, în judeţul Dâmboviţa, a absolvit
liceul Agricol în 1994 în aceeaşi localitate, iar în 2003 cursul de formare a
subofiţerilor la Şcoala de Aplicaţii pentru Infanterie şi Vânători de Munte
Făgăraş. Era căsătorit şi avea un copil. Colegii lui spun că plecase în misiune
cu gândul la familie. Era încadrat mecanic conductor TAB şi şef echipa
antiblindate. În vârstă de 31 de ani, Aurel Marcu şi-a îndeplinit cu cinste
datoria faţă de armată, faţă de neam, faţă de ţară, dăruind ceea ce avea mai
bun-viaţa, lăsând în urma lui pe cei mai dragi, o soţie şi un copil. Unul
dintre colegi spunea că nu îi vine să creadă ce s-a întâmplat, „era glumeţ,
bun la suflet şi a plecat cu gândul că va fi bine. Îşi iubea familia”, a mai spus
acesta, îndurerat39. Soarta a vrut să-l ia dintre noi, nimeni nu poate şti de ce
s-a întâmplat aşa.
Ambasadorul Statelor Unite, Nicholas Taubman, şi cel al
Marii Britanii, Robin Barnett, şi-au exprimat regretul pentru moartea
39
www.stiri.rol.ro/Sâmbătă 8septembrie 2007.
243
sergentului major Aurel Marcu în Afganistan. Cei doi ambasadori au declarat
că trupele româneşti au o contribuţie valoroasă la securizarea Afganistanului.
„Rugăciunile noastre se îndreaptă către familia şi prietenii săi, precum şi
către camarazii răniţi”, a declarat ambasadorul SUA la Bucureşti. Taubman
a adăugat că este recunoscător soldaţilor români pentru curajul şi sacrificiul
lor în Afaganistan. La rândul lui, ambasadorul britanic la Bucureşti, Robin
Barnett, a transmis condoleanţe familiei militarului decedat. „Suntem cu
toţii şocaţi şi îndureraţi de vestea morţii sergentului maior Aurel Marcu”, a
declarat ambasadorul40.
La funeralii au participat peste 500 de persoane, membri ai familiei,
prieteni, consăteni şi colegi de unitate de la Batalionul 33 - Vânatori de
Munte Posada. Dintre oficiali au fost prezenţi ministrul Apărarii, Teodor
Meleşcanu, locţiitorul Şefului Statului Major General, gl.lt. Ioan Sorin, şeful
Statului Major al Forţelor Terestre, gl.lt.dr. Teodor Frunzeti, şi comandantul
Corpului 1 Armata Teritorial, gl.bg. Ion Bîrloiu. Slujba de înmormântare
a fost oficiată de către un sobor de preoţi condus de către Nifon Mihăiţă,
arhiepiscopul Târgoviştei.
Militarul a fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” în
grad de Cavaler, pentru militari, cu însemn de război.
Sublocotenentul (post-mortem) Ionuţ Cosmin
Sandu a căzut la datorie în 20 martie 2008, iar camaradul
său caporalul Atanasiu Silviu a fost rănit în timp ce executau
o misiune de patrulare pe itinerarul FOB LAGMAN - FOB
MASOUD. HMMWV-ul în care erau cei doi a acţionat
un dispozitiv exploziv improvizat, în urma exploziei
provocând decesul lui Cosmin şi rănirea lui Silviu.
Fruntaşul Ionuţ Cosmin Sandu, s-a născut pe 26 februarie 1979, în
localitatea Piscu, judeţul Galaţi. Era căsătorit şi avea doi copii. A fost încadrat
la B.300I. „Sfântul Andrei” din Galaţi şi la a doua misiune în Afganistan,
prima fiind cea din 2005, „ENDURING FREEDOM VI”. „Din nefericire
am pierdut un bun camarad. Este o tragedie pentru noi şi pentru familia
lui. Are doi copii de trei şi patru ani, care îl aşteptau acasă. Era un bun
profesionist, un soldat conştiincios. E o grea pierdere, vom susţine familia
40
244
www.realitatea.net/Joi 6 septembrie 2007.
îndoliată. Cei doi sunt de cinci ani în cadrul batalionul gălăţean şi au mai
participat în urmă cu trei ani la o misiune tot în Afganistan”41, a declarat
maior Corneliu Pavel, purtătorul de cuvânt al batalionului.
Alături de reprezentanţii familiei militarului Ionuţ Cosmin Sandu la
procesiunea de înmormântare au participat camarazii săi din cadrul Batalionul 300
Infanterie „Sfântul Andrei”, secretarul de stat MApN Corneliu Dobriţoiu şi
şeful Statului Major al Forţelor Terestre, gl.lt dr.Teodor Frunzeti. Slujba a
fost oficiată de către părintele vicar Daniel Olteanu, alături de un sobor de
preoţi de la Episcopia Dunării de Jos.
Militarul a fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” în
grad de Cavaler, pentru militari, cu însemn de război.
Sublocotenentul (post-mortem) Claudiu Marius
Covrig a căzut la datorie în dimineaţa zilei de 13 iunie 2008,
în timp ce executa o misiune de patrulare pe autostrada
A1(Qalat - Kabul)42.
Patrula formată din patru transportoare antiblindate
a fost atacată de către forţele insurgente cu armament uşor
şi aruncătoare de grenade, una din lovituri perforând blindajul primului TAB
din coloană, provocând decesul militarului şi rănirea a altor trei militari din
cadrul echipajului (sublocotenentul Marius Vasile Apostol, sergentul major
Daniel Dumitru Drugan şi caporalul Marius Barbu).
Fruntaşul Marius Covrig s-a născut la data de 18 mai 1978 în Galaţi.
A absolvit liceul teoretic “MARIN COSMA” în anul 2007. A fost încadrat
la B.300I. „Sfântul Andrei” din Galaţi. Era căsătorit şi locuia la Galaţi,
împreună cu soţia sa. „Memoria fruntaşului Claudiu Marius Covrig va
dăinui prin curajul şi devotamentul de care a dat dovadă, acţionând acolo
unde terorismul reprezintă o realitate cotidiană”43, se arăta în mesajul de
condoleanţe adresat de preşedintele Traian Băsescu familiei lui Claudiu
Marius Covrig. Funeraliile au fost oficiate de un sobor de preoţi în frunte
cu părintele arhimandrit Daniel, vicarul Episcopiei ,,Dunării de Jos”, în
prezenţa reprezentantului Statului Major General, generalul de brigadă
41
42
43
www.sisnet.ro.
www.defense.ro/misiuni/memoriam.php.
www.ziare.com
245
doctor Visarion Neagoe, şefului Statului major al Forţelor Terestre, general
locotenent doctor Teodor Frunzeti, rude şi camarazi de arme rămaşi în ţară.
Numeroase coroane de flori, inclusiv din partea preşedintelui Traian Băsescu,
Guvernului, Ministerului Apărărării Naţionale, colegilor şi prietenilor, au
fost depuse la catafalc.
Militarul a fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” în
grad de Cavaler, pentru militari, cu însemn de război.
Sublocotenentul (post-mortem) Dragoş Traian
Alexandrescu a căzut la datorie în 31 august 2008, în timp
ce executa o misiune de patrulare pe autostrada A1 (Qalat Kabul) la aproximativ 20 de kilometri de Qalat. Al treilea
transportor amfibiu blindat din coloana de patru a trecut
peste un dispozitiv exploziv improvizat. În urma exploziei,
sergentul major Dragoş Traian Alexandrescu şi-a pierdut viaţa, iar alţi patru
camarazi au fost răniţi (sergentul major Irinel Gheorghe Matei, fruntaşul
Bogdan Dumitru Angelescu, soldatul Marius Dumitru Mihai şi soldatul
Claudiu Ionuţ Butoi). Au fost decoraţi cu Ordinul Naţional „Serviciul
Credincios” clasa a II-a, cu însemn de război.
Sergentul major Dragoş Traian Alexandrescu, s-a născut în data
de 23 august 1976 în Câmpulung Muscel, judeţul Argeş, a absolvit liceul
teoretic în 1995 şi Cursul de formare subofiţeri prin filiera indirectă în anul
2003, îndeplinind mai multe funcţii printre care: comandant de grupă în
cadrul Şcolii de Aplicaţie Infanterie şi Vânători de Munte, comandant grupă
aruncător 82 la B.30VM. „Dragoslavele”, ultima fiind cea de comandant
piesă aruncător, în cadrul aceluiaşi batalion. Era căsătorit şi avea doi copii.
A participat la misiune împreună de fratele său geamăn Viorel, prezent şi el
la funeraliile desfăşurate în Câmpulung Muscel, alături de ministrul Apărării
Naţionale domnul Teodor Meleşcanu, reprezentanţii S.M.G., S.M.F.T.,
autorităţilor locale, colegi şi prieteni. Printre sutele de mesaje de condoleanţe
premierul României Călin Popescu Tăriceanu a transmis familiei sergentului
major Dragoş Traian Alexandrescu, un mesaj de condoleanţe „Am aflat
cu durere de pierderea sergentului major Dragoş Traian Alexandrescu,
din Batalionul 30 Vânători de Munte ,,Dragoslavele”, decedat astăzi, la
datorie, în Afganistan, şi de rănirea altor patru colegi ai săi. Este o pierdere
246
dureroasă pentru familia sa şi pentru camarazii săi, un moment trist pentru
Armata Română şi pentru România. Îmi exprim profunda compasiune şi
solidaritate, în acest moment dureros, faţă de toţi cei care l-au cunoscut pe
Dragoş Traian Alexandrescu şi sincerele mele condoleanţe pentru familia
greu încercată. Dumnezeu să îl odihnească!”44.
Militarul a fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” în
grad de Cavaler, pentru militari, cu însemn de război.
Sublocotenentul (post-mortem) Claudiu Traian
Chira a căzut la datorie în 26 februarie 2009, în timp ce se
afla într-o misiune de patrulare pe Autostrada A1 (Qalat Kabul). În jurul orei 15.30 (ora României), la aproximativ
50 de kilometri de Qalat, al doilea autovehicul de tip
Humvee din coloana de cinci a trecut peste un dispozitiv
exploziv improvizat. În urma exploziei, sergentul major Chira Claudiu,
grav rănit, a primit asistenţă medicală la faţa locului şi a fost evacuat cu un
elicopter MEDEVAC. Cu toate eforturile depuse de medici, militarul a murit
la bordul elicopterului care-l transporta către spitalul din Kandahar.
Era în misiune împreună cu fratele lui, Ovidiu încadrat ca sanitar.
Claudiu era la a doua misiune, prima fiind în Irak în anul 2006. A vrut ca
totul să fie perfect pentru el şi pentru Oana, soţia lui45. Claudiu s-a născut
pe 5 aprilie 1978, în Braşov, angajat al Ministerului Apărării Naţionale,
în cadrul B.21V.M. „General Leonard Mociulschi” din 2002, încadrat pe
funcţia de comandant de grupă. Era un perfecţionist, apreciat cu calificative
foarte bune în ultimii doi ani, absolvent al cursului nivel vânători de munte
în 2003 şi cursului mediu de schi şi alpinism în 2008.
Funeraliile religioase au fost oficiate la Biserica Sfântul Nicolae din
Râşnov de un sobor de 21 de preoţi militari şi civili, condus de Înalt Prea
Sfinţia Sa Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, în prezenţa a peste o
mie de persoane şi oficialităţi printre care gl.mr. dr. Ştefan Oprea, locţiitorul
şefului Statului Major General, prefectul Braşovului Ion Gontea şi primarul
Râşnovului Adrian Vestea.
Şeful statului a transmis sincere condoleanţe familiei pentru pierderea
suferită, exprimându-şi în acelaşi timp „solidaritatea, în acest moment trist”
44
45
www.2008.informaţia.ro
www.ziare.com/2 martie 2009.
247
şi totodată mesajul de condoleanţe adresat familiei „Îmi exprim durerea şi
regretul profund la încetarea din viaţă a sergentului major Chira Claudiu,
căzut la datorie, în timpul unei misiuni de patrulare, în Afganistan.
Devotamentul de care a dat dovadă este un exemplu de curaj, iar dispariţia
sa reprezintă o pierdere dureroasă pentru familia lui şi pentru ţară”46.
A fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de
Cavaler, pentru militari, cu însemn de război.
Maiorul (post-mortem) Petre Tiberius Marcel a
fost ucis în noaptea de 3 aprilie 2009, la aproximativ 80
de kilometri sud - vest de Kabul, în timpul unei misiuni de
intervenţie rapidă în sprijinul unei subunităţi aliate atacate
de insurgenţi. În schimbul de focuri ce a urmat, militarul
român a fost împuşcat. A fost evacuat de urgenţă cu un
elicopter MEDEVAC, iar în jurul orei 4.30 a decedat pe
timpul transportului către spital.
Născut în 14 iulie 1976, în localitatea Cisnădie judeţul Sibiu, căpitanul
Tiberius Petre era la a doua misiune în teatrul de operaţii, prima în decembrie
2005 - iulie 2006, comandant de pluton în cadrul operaţiunii „Enduring
Freedom VI”, era căsătorit şi avea un copil.
Absolvent al Academiei Trupelor de Uscat „Nicolae Bălcescu”, Sibiu
în anul 2000, a cursului de atestare şi perfecţionare în domeniile paraşutism,
scafandrerie şi alpinism, încadrat în funcţiile de comandant grup cercetare
la B.119 Cc. din Oradea, ulterior comandant grup operaţii speciale în cadrul
B.1 Forţe Speciale „Vulturii”, era un profesionist de excepţie. Apreciat cu
calificative de excepţional şi foarte bun în ultimii doi ani, căpitanul Petre
Tiberius Marcel, ne-a părăsit ca un adevărat erou. „Când a aflat că aliaţii
au fost încercuiţi de insurgenţi a decis că el este cel care trebuie să acţioneze
primul, a adunat echipa şi a pornit înspre zonă. Înainte de a intra în luptă
şi-a ridicat braţele pentru ca ceilalţi să-l urmeze şi atunci a fost împuşcat.
Înainte de a se prăbuşi a apucat să spună doar atât: cred că sunt rănit. În
3 minute a fost scos, dar era prea târziu. Camarazii au continuat ofensiva
şi au obţinut victoria. Când s-au întors la bază, au aflat că Petrică, aşa cum
îi spuneam noi, murise. Moartea lui a salvat multe vieţi”47, a povestit unul
dintre militari.
46
47
248
www.ziare.com/Joi 28 februarie 2009.
www.ziare.com./Miercuri 8 aprilie 2009.
Preşedintele Traian Băsescu şi-a exprimat, într-un masaj de
condoleanţe, durerea şi regretul la încetarea din viaţă a căpitanului Petre
Tiberius. „Îmi exprim durerea şi regretul profund la încetarea din viaţă
a căpitanului Petre Tiberius, căzut la datorie, în timp ce conducea o
misiune de intervenţie rapidă, în sprijinul unei subunităţi aliate atacate
de insurgenţi, în Afganistan. Memoria căpitanului Petre Tiberiu va dăinui
prin curajul şi devotamentul excepţional de care a dat dovadă. Transmit
sincere condoleanţe familiei sale pentru pierderea suferită. Dumnezeu să-l
odihnească!”48.
A fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de
Cavaler, pentru militari, cu însemn de război.
Maiorul (post-mortem) Iuliu Vasile Unguraş a
căzut la datorie în 7 aprilie 2009 în timpul unei misiuni
de patrulare pe autostrada Kandahar-Kabul. Patrula pe
care o conducea căpitanul Iuliu Vasile Unguraş, era
formată din 4 autovehicule Humvee. La 20 km nord-est de
Qalat, autovehiculul în care se afla căpitanul Iuliu Vasile
Unguraş, a trecut peste un dispozitiv exploziv improvizat.
În urma exploziei ofiţerul şi-a pierdut viaţa, iar alţi patru militari au fost
răniţi (sergentul Csaba Attila Orban, caporalii Adrian Gabriel Creţu, Eugen
Vargău şi fruntaşul Mădălin Lungu).
Căpitanul Iuliu Vasile Unguraş, fiu al unui ofiţer în rezervă, s-a născut
în 27 ianuarie 1977, în localitatea Dej, judeţul Cluj, era căsătorit, tatăl a două
fetiţe gemene cu vârstă mai mică de 2 ani şi fiul unui ofiţer în rezervă. A
absolvit Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, din Sibiu în 2001,
cursul de bază în arma infanterie-specialitatea cercetare în 2002, cursul de
limbă engleză în 2004 şi cursul avansat ofiţeri infanterie în 2008. În frumoasa
carieră militară de peste zece ani a îndeplinit următoarele funcţii: comandant
pluton stat anexă la Şcoala de Aplicaţie pentru Infanterie, 2001 - 2002;
comandant pluton stat anexă la Centrul de pregătire al cercetaşilor - 2002;
comandant grup cercetare (şi şofer) la B.313 Cc., 2002 - 2004; comandant
pluton (şi şofer) /Pl. PM. al SMG, 2004 - 2006; comandant Pl. PM/B.265
PM, 2006 - 2008, începând cu 1 decembrie 2008 ofiţert 4 în Biroul Relaţii
Publice al B.265 PM.
48
http://www.cotidianul/3 aprilie 2009.
249
Era la a doua misiune internaţională, după cea din Irak în 2006.
„A fost un camarad deosebit, un camarad pe care te puteai baza oricând.
N-a ezitat nicio clipă să-şi facă datoria. Suntem alături de familia îndoliată.”, a
declarat căpitanul Claudiu Piper, ofiţerul cu relaţiile publice în cadrul B.265 P.M.
A participat la misiune din Afganistan, din păcate ultima pentru
acest brav ostaş, cu B.21V.M. din Predeal. Funeraliile religioase au avut
loc în municipiul Dej, unde a dorit familia acestuia să fie îngropat şi unde
de fapt este îngropată şi mama sa. La ceremonie au participat secretarul de
stat Aurel Lascu, şeful SMG, amiral dr. Gheorghe MARIN, şeful SMFT
generalul maior dr.Ghica Radu comandantul Diviziei 4 Infanterie „Gemina”
generalul maior dr.Mircea Savu, peste 200 de militari, prieteni, colegi şi
apropiaţi ai lui Vasile.
A fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de
Cavaler, pentru militari, cu însemn de război.
Sublocotenentul (post-mortem) Ioan Grosaru, a
căzut la datorie în 21 septembrie 2007, în timp ce se
afla într-o misiune de patrulare. Transportorul amfibiu
blindat în care se găsea a trecut peste un dispozitiv
exploziv improvizat, pierzându-şi viaţa. Comandantul
B.32I. „Mircea” locotenent-colonelul Cristian Dinulică, a
declarat că incidentul s-a petrecut în timp misiunii de patrulare, în aria de
responsabilitate. „La a doua trecere prin acel loc, un dispozitiv improvizat a
explodat, şi a lovit cel de - al doilea transportor blindat, în care se afla şi Ioan
Grosaru. Cei cinci camarazi ai lui au reuşit să se evacueze din transportor.
Din nefericire Ioan Grosaru, probabil fiind cel mai grav lovit deoarece se
afla pe direcţia loviturii, nu a mai reuşit acest lucru. Colegii lui au încercat
să-l scoată, nu au putut, iar ulterior s-a constatat decesul acestuia”49.
S-a născut pe 24 octombrie 1972, în localitatea Fălticeni, judeţul
Suceava şi era al patrulea fiu dintre cei şapte copii ai familiei Dumitru şi
Ecaterina Grosaru. Din 1995, făcea parte din B.32I. „Mircea” din Timişoara.
Grosaru nu se afla pentru prima oară în astfel de misiuni. În 2005, a participat
alături de „Scorpionii roşii” din B.26I. „Neagoe Basarab”, în cadrul Forţei
Internaţionale de Securitate în Afganistan (ISAF), fiind decorat cu medalia
49
250
www.ziare.com.,Ziua 22 Septembrie 2007
„NATO - non article V - în slujba păcii şi a libertăţii”. Era un profesionist,
încadrat ca servant la mitralierele de pe TAB. A fost apreciat cu calificative
Foarte bune, dar nu numai atât.
Înmormântat lângă monumentul eroilor din satul natal Păişeni,
judeţul Suceava, de un sobor de preoţi în frunte cu protopopul de Fălticeni,
Gheorghe Brădăţanu, în prezenţa secretarului de stat în Ministerul Apărării
Naţionale Cornel Dobriţoiu, şeful Statului Major al Forţelor Terestre, general
- locotenent dr. Teodor Frunzeti, colegilor din Timişoara, Iaşi şi autorităţilor
locale, nu va fi uitat niciodată.
A fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de
Cavaler pentru militari, cu însemn de război.
Jertfa militarilor căzuţi la datorie şi a celor 12 răniţi: locotenenţii
colonei Voicu Ioan şi Petruţ Dorin, maiorul Daniliuc Iulian plutonierii
Petrilă Cornel, Petre Toma şi Nicola Dănuţ, sergentul major Badea Gabriel,
caporalul Muscă Valentin, fruntaşii Porumb Daniel şi Iovi Vasile, soldatul
Popa Cătălin, curajul şi dăruirea lor vor rămâne exemplu pentru noi toţi.
Sublocotenentul (post-mortem) Bogdan Valerian
Hâncu a căzut la datorie în 27 aprilie 2006 pe timpul
executării unei misiuni de monitorizare şi antrenare a
poliţiei irakiene. În urma exploziei dispozitivului exploziv
improvizat, autovehiculul în care se afla a fost incendiat.
Bogdan s-a născut pe 24 ianuarie 1978 în Iaşi.
A absolvit Liceul grupul şcolar energetic - promoţia 1996, ulterior în 2000,
Şcoala Postliceală sanitară „Dimitrie Cantemir”. Era căsătorit de şase luni,
angajat din anul 2005 la B.151I. al Bg.15Mc. şi plecase în Irak în ianuarie
2006. Plecase în Irak cu gânduri mari, să poată deveni ofiţer, ca părinţii lui.
„Avea de toate. Şi bani, şi casă. A plecat doar pentru a-şi face meseria. Era
foarte fericit alături de Ionela, soţia lui, pe care o cunoştea de trei ani. Tot ce
îşi doreau era să avanseze în armată” povestea mama lui Bogdan.
Funeraliile sublocotenentului (post-mortem) Bogdan Valerian Hâncu,
s-au desfăşurat la Iaşi, la ceremonia religioasă fiind prezenţi, alături de
familia îndoliată, ministrul apărării naţionale, Teodor Atanasiu, şeful Statului
Major General, generalul dr. Eugen Bădălan, colegi şi prieteni, reprezentanţi
ai autorităţilor centrale şi locale, un numeros public. „Văd în gestul său
curajos, care l-a costat viaţa, iubirea pe care o purta celor de acasă şi
251
pentru care se afla la datorie departe de ţară”, a afirmat Teodor Atanasiu, în
mesajul rostit cu acest prilej. „Ştiu că visul său era acela de a deveni militar
de carieră, la fel ca părinţii săi. Personal, aş fi vrut să semnez ordinul de
avansare a lui Bogdan la gradul de sublocotenent. Un ordin pe care să nu se
afle înscris cuvântul post-mortem şi de care să se bucure întreaga sa familie
şi toţi cei ce-l cunoşteau. Nu a fost să fie aşa, căci soarta nemiloasă l-a răpit
dintre noi”, a adăugat ministrul apărării.
Sublocotenent
post-mortem
(geniu)
BRÎNZAN REMUS a căzut la datorie în data
17.09.1996, în misiune în BOSNIA.
Remus s-a născut pe 26 iunie 1967 în
localitatea Răducăneni, judeţul Iaşi. A absolvit şcoala
profesională. Era căsătorit, 1 copil. Gradul militar la
deţinut - militar angajat pe bază de contract. Misiuni
internaţionale: instructor utilaj greu.
Sublocotenent post-mortem BĂDICEANU
ION FLORIN
A căzut la datorie în data de 23.02.2010, în
misiune Afganistan.
S-a născut pe 04 octombrie 1978, în localitatea
Ştefăneşti, judeţul Argeş.
A absolvit la Grupul şcolar industrial construcţii
de maşini “Dacia” Piteşti şi Curs de formare a
subofiţerilor în activitate - 2005. Gradul militar la
data decesului - sergent major. Era căsătorit şi avea 1 copil.
A îndeplinit funcţia de comandant grupă vânători de munte la U.M.
01042 Curtea de Argeş.
Misiuni internaţionale: - în perioada 30.06.2007 – 10.01.2008 a
executat o misiune în teatrul de operaţii din Afganistan.
Funeraliile sublocotenentului (post mortem) Florin Bădiceanu, s-au
desfăşurat în cimitirul din Valea Mărului, comuna argeşeană Budeasa,
localitatea sa natală, acesta fiind condus pe ultimul drum de aproximativ
3.000 de oameni.
SLAVĂ EROILOR CARE AU CĂZUT
PENTRU LIBERTATEA ROMÂNIEI !
252
253
1. Pistol cu cremene de fabricaţie rusească, md.
18330 (1809), cal. 17,78 mm, Ţara Românească
2. Puşcă de infanterie cu cremene, de fabricaţie
rusească, md. 1830 (1828), cal. 17,78 mm, Ţara
Românească şi Moldova
3. Baionetă de fabricaţie Austriacă, md. 1847
(1842), Moldova
4. Sabie de fabricaţie rusească, md. 1830
(1826), Ţara Românească şi Moldova
5. Tesac de infanterie de fabricaţie austriacă,
md. 1847, Moldova
6. Sabie de fabricaţie rusească, md. 1844
(1826), Ţara Românească
7. Puşcă de infanterie, transformată cu percuţie,
de fabricaţie austriacă, md. 1847/56 (1841),
Moldova
A. EVOLUŢIA ARMAMENTULUI DIN DOTAREA STRUCTURILOR DE INFANTERIE
ARMAMENT DE INFANTERIE
Anexa nr. 2
254
1. Pistol cu cremene de fabricaţie
austriacă, md. 1856 (1798), cxal. 17,6 mm
Ţara Românească şi Moldova
2. Pistol cu percuţie sist. Augustin, de
fabricaţie austriacă, md. 1856 (1798/44),
cal. 17,6 mm, Ţara Românească şi Moldova
3. Muscheton cu cremene, de
fabricaţie belgiană, md. 1851 (1825), Ţara
Românească
4. Baionetă de fabricaţie Austriacă,
md. 1847 (1842), Moldova
5. Tesac de fabricaţie austriacă, md. 1847,
Moldova
6. Sabie de ofiţer, de fabricaţie
austriacă, md. 1846 (1845), Moldova
255
1. Puşcă de infanterie sistem Dreyse, de
fabricaţie germană, md. 1867 (1862) cal. 15,43 mm.
2. Sabie md. 1873,
3. Puşcă de infanterie, sistem Peabody, de
fabricaţie americană, md. 1068 (1865) cal. 11,43 mm.
256
1.
Sabie de ofiţer md. 1890.
2.
Puşcă de infanterie sistem HenryMartini, cu înălţător dublu, de fabricaţie
austriacă, md. 1879 A, cal 11,43 mm.
3.
Puşcă de infanterie sistem HenryMartini, cu înălţător simplu, de fabricaţie
austriacă, md. 1879, cal 11,43 mm.
4.
Puşcă de infanterie sistem HenryMartini, cu înălţător dublu, realizată din
fondurile donate de populaţie, de fabricaţie
austriacă, md. 1879 A, cal 11,43 mm.
257
1. Puşcă de infanterie cu repetiţie, sistem Berthier, de
fabricaţie franceză, md. 1907/15, cal. 8 mm.
2. Puşcă de infanterie cu repetiţie, sistem Mannlicher,
de fabricaţie austroungară, md. 1893, cal. 6,5 mm.
3. Puşcă de infanterie cu repetiţie, sistem Lebel, de
fabricaţie franceză, md. 186/93, cal. 8 mm.
258
Pistol sistem Steyr, de fabricaţie austroungară, md. 1912, cal.
9 mm.
1. Revolver sistem Saint Etienne, de fabricaţie franceză,
md. 1896 (1892), cal. 8 mm.
2. Revolver sistem Smith & Wesson, de fabricaţie spaniolă,
md. 1916 (1916), cal. 11 mm.
259
1. Pistol mitralieră sistem Oriţa, de fabricaţie
românească, md. 1941, cal. 9 mm.
2. Puşcă cu repetiţie Z.B., sistem Mauser, de fabricaţie
cehoslovacă, md. 1924, cal. 7,92 mm.
3. Pistol mitralieră sistem Beretta, de fabricaţie italiană,
md. 1938 A, cal. 9 mm.
4. Pistol mitralieră sistem Beretta, de fabricaţie italiană,
md. 1938/42, cal. 9 mm.
260
1. Lansator
de
rachete
antitanc
Racketenpanzerbüchse 54/1, de fabricaţie germană,
cal. 88 mm.
2. Scut pentru lansatorul de rachete antitanc
Racketenpanzerbüchse 54/1
3. Rachetă pentru lansatorul de rachete antitanc
Racketenpanzerbüchse 54/1(fragment)
4. Panzerfaust 30 „klein” de fabricaţie germană,
cal. 100 mm
5. Proiectil pentru panzerfaust 60, cal 150 mm
6. Pistol de semnalizare md. 1942, de fabricaţie
germană, cal. 27 mm.
7. Pistol de semnalizare md. 1928, de fabricaţie
germană, cal. 27 mm.
8. Toc pentru pistol de semnalizare md. 1935,
de fabricaţie germană.
261
1. Pistol T.T. , sistem Tokarev, de fabricaţie
sovietică, md. 1933, cal. 7,62 mm.
2. Pistol mitralieră sistem Oriţa, de fabricaţie
românească, md. 1941/48, cal. 9 mm.
3. Pistol mitralieră sistem Oriţa, de fabricaţie
românească, md. 1941/48/68, cal. 9 mm.
4. Pistol mitralieră sistem PPŞ, sistem Şpaghin,,
de fabricaţie românească, md. 1952 (1941), cal. 9 mm,
România
5. Pistol mitralieră CZ 23/25, de fabricaţie
cehoslovacă, md. 1949, cal. 9 mm.
6. Pistol mitralieră CZ 24/26, de fabricaţie
cehoslovacă, md. 1952, cal. 7,62 mm.
262
Mitralieră Z.B. 53, de fabricaţie cehoslovacă,
md. 1937, cal. 7,92 mm.
Mitralieră sistem Schwarzlose, de fabricaţie austroungară, md. 1907/12, cal. 8 mm.
263
7,62 mm
4,90 kg
4 kg
1200 m
1300 m
800 m
8-10 lov / min
25 m
- ţeava cu cutia mecanismelor şi aparatele de ochire;
- corpul cutiei mecanismelor;
- portînchizătorul cu pistonul de gaze;
- închizătorul;
- tubul de gaze cu apărătoarea mâinii;
- recuperatorul;
- încărcătorul;
- baioneta pumnal;
- teaca baionetei cu port.
PĂRŢI PRINCIPALE:
PROPRIETĂŢI TEHNICE ŞI DE LUPTĂ
Calibru.................................................................................................
Greutate fără baionetă, cu lunetă şi încărcător....................................
Greutate fără baionetă, lunetă şi încărcător........................................
Distanţa de tragere după înalţător.......................................................
Distanţa de tragere cu lunetă...............................................................
Distanţa de tragere eficace..................................................................
Cadenţa de tragere...............................................................................
Bătaia eficace......................................................................................
VEDERE GENERALĂ
PUŞCA SEMIAUTOMATĂ CU LUNETĂ cal. 7,62mm
B. ARMAMENTUL DIN DOTAREA ACTUALĂ A STRUCTURILOR DE INFANTERIE :
264
7,62 mm
10,5 kg
3,9 kg
9,4 kg
650 lov / min
250 lov / min
1500 m
3800 m
1000 m
250 cartuşe
2500 cartuşe
825 m/s
ţeava;
ascunzătorul de flăcări;
portînchizătorul cu pistonul de gaze;
închizătorul;
cutia mitralierei cu baza alimentatorului şi capacul;
tubul de gaze;
arcul recuperator cu tijă;
declanşatorul electric;
cutia cu benzi pentru cartuşe.
PROPRIETĂŢI TEHNICE ŞI DE LUPTĂ
Calibru.................................................................................................
Greutate fără suport.............................................................................
Greutate ţeavă.....................................................................................
Greutatea cutiei port bandă cu 250 cartuşe.........................................
Cadenţa de tragere teoretică................................................................
Cadenţa de tragere practică ................................................................
Distanţa de tragere ochită....................................................................
Distanţa de tragere maximă.................................................................
Distanţa de tragere eficace..................................................................
Capacitatea încărcătorului..................................................................
Unitatea de foc....................................................................................
Viteza iniţială a glonţului....................................................................
-
PĂRŢI PRINCIPALE:
MITRALIERA cal. 7,62 mm Md. 1966
265
430 m
2110 mm
990 mm
800 mm
-30 - +250
-150 - +150
5-6 lov/min
800 m
73 mm
1300 m
1300 m
5400 m
ţeava cu închizătorul;
mecanismul de dare a focului;
mecanismul electric de tragere;
aparatele de ochire;
trenul rulor;
trusa P.S.A.
PROPRIETĂŢI TEHNICE ŞI DE LUPTĂ
Calibru........................................................................................................
Bătaia maximă cu înălţător optic, cu grenadă cumulativă.........................
Bătaia maximă cu înălţător optic, cu bombă explozivă.............................
Bătaia maximă cu înălţător mecanic cu lunetă cu bombă explozivă..
Distanţa loviturii directe când înălţimea obiectivului este egală cu 2 m, cu
grenadă cumulativă...............................................................................
Distanţa loviturii directe când înălţimea obiectivului este egală cu 2 m, cu
bombă explozivă...................................................................................
Lungimea maximă......................................................................................
Lăţimea maximă.........................................................................................
Înălţimea maximă......................................................................................
Câmp de tragere vertical............................................................................
Câmp de tragere orizontal..........................................................................
Regim de foc..............................................................................................
-
PĂRŢI PRINCIPALE:
ARUNCĂTOR DE GRENADE ANTITANC A.G.-9 M
266
PĂRŢI PRINCIPALE:
- ţeava cu cutia închizătorului, aparatele de ochire şi patul;
- capacul cutiei închizătorului;
- portînchizătorul cu pistonul de gaze;
- închizătorul;
- tubul de gaze cu apărătoarea mâinii;
- recuperatorul;
- baioneta pumnal;
- teaca baionetei cu port.
PROPRIETĂŢI TEHNICE ŞI DE LUPTĂ
Calibru.................................................................................................
7,62 mm
Greutate fără cartuşe...........................................................................
3,1 kg
Greutate cu cartuşe.............................................................................
3,6 kg
Cadenţa de tragere teoretică................................................................
600 lov/min
Cadenţa de tragere practică F.F.........................................................
40 lov/min
Cadenţa de tragere practică F.A..........................................................
100 lov/min
Distanţa de tragere ochită....................................................................
1000 m
Distanţa de tragere maximă.................................................................
3000 m
Distanţa de tragere eficace..................................................................
400 m
Capacitatea încărcătorului..................................................................
30 cartuşe
Unitatea de foc....................................................................................
300 cartuşe
PISTOLUL MITRALIERĂ cal. 7,62 mm. Md. 1963
267
ţeava;
mecanismul de dare a focului;
mecanismul de percuţie;
înălţătorul optic;
capul grenadei cu focosul;
motorul rachetă;
stabilizatorul;
încărcătura de azvârlire.
PROPRIETĂŢI TEHNICE ŞI DE LUPTĂ
Calibru aruncătorului..........................................................................
Calibru grenadei antitanc....................................................................
Greutate cu înălţător optic..................................................................
Greutatea loviturii..............................................................................
Greutatea înălţătorului optic...............................................................
Cadenţa de tragere .............................................................................
Distanţa loviturii directe......................................................................
Viteza iniţială a grenadei.....................................................................
Viteza maximă a grenadei...................................................................
Puterea maximă a înălţătorului optic........................................................
Unitatea de foc....................................................................................
-
PĂRŢI PRINCIPALE:
40 mm
85 mm
6,3 kg
2,2 kg
0,5 kg
4-6 lov / min
330 m
120 m/s
300 m/s
2,7 X
25 lovituri
ŞI GRENADA ANTITANC (P.G.7V)
ARUNCĂTORUL DE GRENADE ANTITANC (A.G.7)
268
PĂRŢI PRINCIPALE:
- ţeava cu manşonul;
- cutia mitralierei;
- piesa de fund;
- declanşatorul electric;
- mecanismul de dare a focului;
- arcul recuperator;
- închizătorul cu acceleratorul;
- receptorul alimentator;
- capacul cutiei mitralierei;
- capacul cutiei mitralierei.
PROPRIETĂŢI TEHNICE ŞI DE LUPTĂ
Calibru.................................................................................................
14,5 mm
Greutatea mitralierei...........................................................................
52 kg
Greutatea cutiei cu benzi.....................................................................
12,3 kg
Distanţa de tragere ochită terestră şi aeriană......................................
2000 m
Distanţa de tragere eficace asupra ob................................................
1000 m
Distanţa de tragere eficace asupra aglomerărilor................................
2000 m
Cadenţa de tragere teoretică................................................................
550 lov/min
Cadenţa de tragere practică................................................................
70 – 80 lov/min
Capacitatea cutiei cu benzi..................................................................
50 cartuşe
Unitatea de foc....................................................................................
500 cartuşe
Viteza iniţială a glonţului....................................................................
990 - 1000 m/s
MITRALIERA cal. 14,5mm Md. 1966
269
25 mm
100,200,600 lov/min
100 lovituri
1,3,10 lovituri
1100, 1335 m/s
2 rachete SPIKE
4000 m
7,62 mm
250 cartuşe
1
PĂRŢI PRINCIPALE, PROPRIETĂŢI TEHNICE ŞI DE LUPTĂ
TUN OERLIKON
Calibru ................................................................................................
Cadenţa de tragere..............................................................................
Unitatea de foc....................................................................................
Posibilitatea selectării cadenţei de tragere..........................................
Viteza proiectilelor la gura ţevii..........................................................
LANSATOR DE RACHETE ANTITANC
Unitatea de foc....................................................................................
Raza de acţiune...................................................................................
MITRALIERĂ JUMELATĂ CU TUNUL
Calibru..................................................................................................
Unitatea de foc.....................................................................................
Operator...............................................................................................
- tun Oerlikon;
- lansator de rachete antitanc;
- mitralieră jumelată cu tunul.
VEDERE GENERALĂ:
TURELA OWS – 25R
270
PROPRIETĂŢI TEHNICE ŞI DE LUPTĂ
Calibru.................................................................................................
Greutate fără cartuşe...........................................................................
Greutate cu cartuşe.............................................................................
Cadenţa de tragere teoretică................................................................
Cadenţa de tragere practică F.F.........................................................
Cadenţa de tragere practică F.A..........................................................
Distanţa de tragere ochită....................................................................
Distanţa de tragere maximă.................................................................
Distanţa de tragere eficace..................................................................
Capacitatea încărcătorului..................................................................
Unitatea de foc....................................................................................
PUŞCA AUTOMATĂ cal. 5,45 mm Md. 1986
271
ROPRIETĂŢI TEHNICE ŞI DE LUPTĂ
Calibru.................................................................................................
Greutate pregătit pentru marş(cu placa de bază)..........................
Greutate pregătit pentru luptă(cu placa de bază)...........................
Greutatea ţevii cu spătar
Greutatea afetului bipied cu spătar
Greutatea plăcii de bază cu spătar
Bătaia
Câmpul de tragere vertical cu suportul afetului bipied în poziţia sus
Câmpul de tragere vertical cu suportul afetului bipied în poziţia jos
Câmpul de tragere orizontal când înclinarea ţevii este la 45 grade
Câmpul de tragere orizontal prin mutarea afetului bipied..........
Câmpul de tragere orizontal în tragerea de pe transportor..........
Regimul de foc în primul minut..................................................
Unitatea de foc....................................................................................
82mm
54kg
43,5kg
20kg
16kg
18kg
4460m
61-85 grade
45-64 grade
+(-) 3 grade
360 grade
360 grade
20 lovituri
130bombe
PĂRŢI PRINCIPALE:
- ţeava cu închizătorul;
- afetul bipied;
- placa debază;
- aparatele de ochire;
- trusa P.S.A.;
- accesorii pentru transport.
VEDERE GENERALĂ
ARUNCĂTOR cal. 82 mm Md. 1977
272
PROPRIETĂŢI TEHNICE ŞI DE LUPTĂ
Nr. crt.
Caracteristici tehnico-tactice
1
Calibru
2
Lungime
3
Bătaia maximă
4
Efect omoritor
5
Viteza iniţială a glonţului
6
Foc eficace
7
Distanţa loviturii directe asupra ţintei piept
8
Cadenţa de tragere
9
Capacitatea încărcătorului
10
Greutatea cu încărcătorul gol
11
Greutatea cu încărcătorul plin
12
Lungimea liniei de mira
13
Lungimea ţevii
14
Numărul de ghinturi
9mm
206,5mm
1300m
50m
384m/s
50m
50m
Max.47lov./min.
15 cartuse
1,080 kg
1,275 kg
152 mm
112 mm
6
PĂRŢI PRINCIPALE:
- ţeava;
- închizătorul;
- corpul pistolului;
- mecanismul de declanşare;
- mecanismul de percuţie;
- mecanismul de extracţie;
- pârghia de siguranţă;
- arcul recuperator;
- încărcătorul.
PISTOL cal. 9 mm
273
7,62 mm
5 – 5,60 kg
5,6 – 6,8 kg
600 lov / min
50 lov / min
150 lov / min
1000 m
3000 m
800 m
40 cartuşe
1000 cartuşe
ţeava cu cutia închizătorului, aparatele de ochire şi patul;
crăcanul;
capacul cutiei închizătorului;
portînchizătorul cu pistonul de gaze;
închizătorul;
tubul de gaze cu apărătoarea mâinii;
recuperatorul;
baioneta pumnal;
teaca baionetei cu port.
PROPRIETĂŢI TEHNICE ŞI DE LUPTĂ
Calibru.................................................................................................
Greutate fără cartuşe...........................................................................
Greutate cu cartuşe.............................................................................
Cadenţa de tragere teoretică................................................................
Cadenţa de tragere practică F.F.........................................................
Cadenţa de tragere practică F.A..........................................................
Distanţa de tragere ochită....................................................................
Distanţa de tragere maximă...............................................................
Distanţa de tragere eficace..................................................................
Capacitatea încărcătorului..................................................................
Unitatea de foc............
-
PĂRŢI PRINCIPALE:
PUŞCA MITRALIERĂ cal. 7,62 mm Md. 1964
274
PROPRIETĂŢI TEHNICE ŞI DE LUPTĂ
Calibru.................................................................................................
Cadenţa de tragere ..............................................................................
Procedeu de dare a focului .................................................................
Distanţa maximă de tragere ...............................................................
Distanţa maximă de tragere ochită ....................................................
Câmp de tragere orizontal .................................................................
Capacitatea cutiei cu benzi.................................................................
Unitatea de foc....................................................................................
-
PĂRŢI PRINCIPALE:
ţeava cu cutia închizătorului;
capacul cutiei închizătorului;
portînchizătorul cu pistonul de gaze;
închizătorul;
recuperatorul;
declanşatorul electric şi mecanic.
7,62 mm
200-250 lov/min
electric şi manual
3800 m
1000 m
n x 360
250 cartuşe
2500 cartuşe
MITRALIERA cal. 7,62 mm PKT
Anexa nr. 3
UNIFORME ALE ARMEI INFANTERIE
TRECUT-PREZENT
275
276
277
278
279
280
281
282
283
284
285
286
287
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Amiral prof. univ. dr. Gheorghe Marin, Enciclopedia Armatei
României, Editura C.T.E.A., Bucureşti, 2009;
2. Alvin Toffler, Şocul viitorului, Editura Antet, 1994;
3. Anghel Andreescu, Conflictele sfârşitului de mileniu: Stabilităţi,
instabilităţi, manipulare, Editura Timpolisi, 2002;
4. Biblioteca Muzeului Militar Central, fondul manuscrise, Bucureşti;
5. Carta albă a Securitătii şi Apărării Naţionale, 2004;
6. Concepţia profesionalizării armatei, 2007;
7. Concepţia privind formarea luptătorului şi iniţierea specialistului, 2007;
8. Concepţia de formare şi dezvoltare a personalului militar, 2007;
9. Constituţia României;
10. Cristian M. Vlădescu, Uniformele armatei române de la începutul
secolului al XIX-lea până la victoria din mai 1945, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1977;
11. Colonel (r) dr. Constantin Ucrain, locotenent-colonel Dumitru Dobre,
Personalităţi ale infanteriei române, Editura S.C. Tipored S.R.L., Bucureşti, 1995;
12. François-Bernard HUYGHE, Quatrième guerre mondiale ou guerre
de quatrième génération, www.infoguerre.com;
13. General-locotenent, profesor univ. dr. Teodor Frunzeti, Securitatea
naţională şi războiul modern (Ed. Militară, Bucureşti, 1999);
14. General-locotenent, profesor univ. dr. Teodor Frunzeti, Organizaţiile
internaţionale în era globalizării (Ed. A.F.T., Sibiu, 2000);
15. General-locotenent, profesor univ. dr. Teodor Frunzeti, Paradigme
militare în schimbare (Ed. Militară, Bucureşti, 2005);
16. General-locotenent, profesor univ. dr. Teodor Frunzeti, Forţe şi
tendinţe în mediul de securitate european (2005);
17. General-maior dr. Ioan Ciupei, Apărarea colectivă a României,
Editura UNAp, Bucureşti, 2007;
18. General-locotenent Ion Şuţa, Infanteria română. Contribuţii la
istoricul armei, vol. 1, Bucureşti, 1977, vol. 2, Bucureşti, 1982;
288
19. Gheorghe Romanescu, col. dr. Ioan Popescu, Istoria infanteriei
române, vol. I, II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985;
20. Globalizarea securităţii (Ed. Militară, 2006);
21. Gheorghe Văduva, Mediul strategic de securitate, Bucureşti, C.S.S.S., 2002;
22. Istoria Centrului de Pregătire a Infanteriei „Constantin
Brâncoveanu”, Editura Pro-Transilvania, 2000;
23. Istoria Vânătorilor de Munte din Armata României, Editura Militară, 1998;
24. General James L. Jones, Comandantul Suprem Aliat al NATO în
Europa şi Comandant al Comandamentului SUA din Europa, în articolul
Transformarea structurii militare a NATO, NATO Review/2004, http://
www.NATO.int./docu/review/2004/issue1/romanian/military. html;
25. Globalizarea securităţii (Ed. Militară, 2006);
26. Institutul pentru Studii de Securitate, Universitatea Naţională de
Apărare a SUA, Strategic Assessment;
27. Mircea Tănase, Salt în istorie – paraşutiştii din România în anii celui
de-al Doilea Război Mondial, Editura Academiei de Înalte Studii Militare,
Bucureşti, 2003;
28. Mircea Tănase, Paraşutismul militar în România – tradiţie şi
actualitate, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2008;
29. Organizaţia pentru cercetare şi Tehnologii a NATO, Raportul Land
Operations în The Year 2020, Bruxelles, 1999;
30. Petre Duţu, Armata şi societatea în tranziţie, Bucureşti, Editura
AISM, 2002;
31. Rumsfeld, Donald, "21st Century" Transformation of the U.S. Armed
Forces, National Defense University în Washington, D.C. , 2002;
32. NATO HANDBOOK, 2006;
33. Russu, C., Management Strategic, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999;
34. Secretary of Defense Donald H. Rumsfeld, Rayburn Building,
Washington, DC,Wednesday, February 8, 2006, www.defenselink.mil/
speeches/2006/sp20060208-12453.html;
35. Strategia Militară a României, Editura Militară, Bucureşti, 2001;
36. Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti, 2006;
37. Tratatul Uniunii Europene;
38. Strategia de transformare a Armatei României, 2007;
39. Strategia de întrebuinţare a Forţelor Armatei României la misiuni în
afara teritoriului statului român, 2007;
40. Uniformele armatei române, 1830-1930, Bucureşti 1930.
289
Operaţiile tehnic-editoriale au fost executate
la Centrul Tehnic-Editorial al Armatei
sub comanda nr. 4127/2010
290